Legea 10/2001. Decizia nr. 131/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 131/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 09-04-2013 în dosarul nr. 11720/271/2008
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR ORADEA
-SECȚIA I CIVILĂ-
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 131/A/2013
Ședința publică din 09 aprilie 2013.
INSTANȚA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTEADRIANA C.
JUDECĂTORCECILIA R.
JUDECĂTORMARIA S.
GREFIEROVIDIU I.
Pe rol fiind pentru azi soluționarea recursurilor civile formulate de recurenta reclamantă E. M. și recurentul pârât STATUL ROMÂN REPREZENTAT PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BIHOR în contradictoriu cu intimații C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR împotriva sentinței civile nr. 4708/2012 și recursul formulat de recurenta E. M. împotriva sentinței civile nr._/2012 pronunțată de Judecătoria Oradea având ca obiect Legea 10/2001.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta recurentei reclamante, av. M. M. în baza împuternicirii avocațiale de la dosar, lipsă fiind restul părților.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că procedura este completă, s-a depus la dosar prin registratura instanței la data de 3.04.2013 de către intimata C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR întâmpinare, s-a dispus conexarea dosului cu nr._ cu termen de judecată pentru data de 09 aprilie 2013, camera 1, ora 9, aflat pe lista de ședință la poziția 46 la prezentul dosar, după care:
Instanța pune în discuția contradictorie a părții recalificarea căii de atac din recurs în apel raportat la valoarea obiectului litigiului.
Reprezentanta recurentei învederează instanței că valoarea obiectului litigiului depășește suma de 100.000 lei, valoarea obiectului litigiului a fost stabilită la suma de 293.000 euro.
Instanța, având în vedere valoarea obiectului litigiului, raportat la dispozițiile art. 2821 C. pr. civ. și decizia 32/09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recalifică calea de atac în prezenta cauză din recurs în apel, sens în care, potrivit Regulamentului de Ordine Interioară urmează a se judeca în complet de 2 judecători, compus din doamnele judecător C. A. și R. C..
Președinte Judecător Judecător Grefier
A. C. C. R. M. S. O. I.
PREȘEDINTEADRIANA C.
JUDECĂTORCECILIA R.
GREFIEROVIDIU I.
La reluarea cauzei în complet de apel se prezintă reprezentanta apelantei, av. M. M. în baza împuternicirii avocațiale de la dosar, lipsă fiind restul părților.
Reprezentanta apelantei învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat, probe de administrat și solicită acordarea cuvântului asupra apelurilor.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, instanța apreciază cauza lămurită, închide faza probatorie și acordă cuvântul asupra apelurilor.
Reprezentanta apelantei solicită instanței admiterea ambelor apeluri formulate de către apelanta E. M., respingerea apelului formulat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
DELIBERÂND
Asupra apelului e față constată că prin sentința civilă nr. 4708 din 23.03.2012 a Judecătoriei Oradea pronunțată în dosar_ a fost admisă exceptia inadmisibilitatii formularii cererii, a fost rspinsă cererea principala formulata de reclamanta E. M. in contradictoriu cu pârâtul M. E. ȘI FINANȚELOR - PRIN D.G.F.P BIHOR, chemata în garanție C. C. PENTRU STABILIREA DESPAGUBIRILOR, chemata în garanție A.N.P.R, fără cheltuieli de judecata.
În motivarea hotărârii instanța a arătat că prin Dispozitia Primarului nr. 891/02-03-2007 s-a constatat calitatea reclamantei de persoana indreptatita la acordarea de despagubiri in conditiile legii speciale 10/2001, pentru apartamentele nr. 2, 3A, 6 și 9 din imobilul situat in loc. Oradea, ., inscris in CF, s-a retinut ca aceasta este mostenitoarea proprietarei tabulare KOTELES I., casatorita VILAN, in calitate de descendenta, potrivit certificatului de mostenitor nr. 609/1973. Imobilele in litigiu au trecut in proprietatea statului, in baza Decretului nr. 92/1950, cu titlu de drept de nationalizare.
Cu referire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii, instanța de fond a reținut că, întrucât situația reclamantilor este una generalizată, cu referire la persoanele, care au posibilitatea de a solicita despagubiri în baza Legii nr. 10/2001, la nivelul instanțelor din țară s-a creat o practică pentru obligarea Statului Român la plata despăgubirii la valoarea de circulație a imobilului/imobilelor trecute in proprietatea statului, fara titlu, în temeiul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și art. 480- 481 din vechiul Cod civil.
Însă, prin Decizia nr. 27 pronunțată în dos. nr. 28/2011 al ICCJ au fost admise recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curți de Casație și Justiție și s-a decis că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobile preluate abuziv imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție sunt inadmisibile”.
Conform disp. art. 330 ind. 7 al. 4 C.pr.civ dezlegarea dată problemelor de drept judecate în soluționarea recursului în interesul legii este obligatorie .
Din dispozitivul Deciziei nr. 27/2011 și considerentele Deciziei nr. 33/2008, ambele pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, se desprinde concluzia că atat acțiunile in revendicare, cat și actiunile pentru plata despăgubirilor, pentru imobilele trecute in proprietatea statului, fara titlu, pot fi judecate numai în condițiile prevăzute de legea specială, nefiind admisibile acțiunile întemeiate pe dreptul comun sau CEDO.
Față de dispozitivul neechivoc al Deciziei nr. 27/_, susținerile reclamantei din concluziile scrise că există o neconcordanță între legea specială și Convenția europeană, fiind încălcate prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional nu pot constitui motiv de admisibilitate.
Inadmisibilitatea acțiunii se referă la toate îndreptate împotriva Statului Român, având ca obiect fie actiunile in revendicare, fie cele avand ca obiect acordarea de despăgubiri bănești pentru imobile preluate abuziv imposibil de restituit în natură în temeiul dreptului comun și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Conform Titlului VII din legea nr. 247/2005 în vederea plății efective a despăgubirilor către personale în favoarea cărora s-au stabilit măsuri reparatorii se parcurg următoarele etape: Etapa reanalizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale, care este asigurat de Autoritatea Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor; Etapa evaluării finalizată prin emiterea titlului de despăgubire de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; Emiterea titlului de plată de către Autoritatea Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Autoritatea Națională pentru Stabilirea Despăgubirilor și C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale cu personalitate juridică, iar competența de soluționare a acțiunilor îndreptate împotriva acestora, revine potrivit disp. art. 3 pct. 1 c.pr.civ. Curții de Apel.
Conform prevederilor art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 „ Deciziile adoptate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. … (2) Valorificarea titlurilor de despăgubire se face numai după finalizarea procedurii administrative prealabile sau, după caz, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care plângerea formulată în temeiul alin. (1) a fost respinsă, în cazul în care procedura administrativă a fost urmată de o procedură judecătorească. (3) În cazul în care, după parcurgerea procedurii administrative prealabile sau, după caz, după parcurgerea procedurii în fața instanței judecătorești, a fost acordată o sumă mai mare decât cea stabilită în titlul de despăgubire inițial emis, decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent diferenței cuvenite se emite de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. După emiterea respectivei decizii, reprezentând titlul de despăgubire emis în completare, se urmează procedura prevăzută la capitolul V^1…” Art. 20 al. 1 din Titlul VII prevede “Competenta de soluționare revine Sectiei de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a carei raza teritorială domiciliază reclamantul”.
În consecință instanța de fond a admis exceptia inadmisibilitatii și a respins ca inadmisibila actiunea, avand ca obiect revendicare imobiliara, actiunea fiind respinsa, a fost respinsă si cererea având ca obiect obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta E. M. solicitând modificarea ei în sensul respingerii excepției de inadmisibilitate a acțiunii și pe cale de consecință admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata către ea a echivalentului sumei de_ euro urmând ca plata să fie efectuată la termenele și în condițiile solicitate de ea prin acțiune – cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului a arătat că hotărârea pronunțată este nelegală – ea contravenind întru-totul principiului liberului acces la justiție, a art. 15 din Constituția României care garantează dreptul de proprietate, întregii practici CEDO privind ocrotirea dreptului de proprietate precum și Convenției CEDO.
Potrivit parcticii CEDO se consideră îndreptățită la despăgubiri – prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția CEDO, putându-și apăra dreptul prin toate mijloacele juridice posibile, instanța neputând refuza să-i judece cererea față de dispozițiile art. 3 din codul civil de la 1864 pe motiv că legea ar fi întunecată și neîndestulătoare.
Pe de altă parte – potrivit dispozițiilor art. 20 aliniat 2 din Constituția României – dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale cu excepția cazului în care Constituția României sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Or, din motivarea sentinței rezultă că ea se întemeiază pe normele interne care sunt în mod evident mai nefavorabile în raport cu reglementările europene, astfel încât prin aplicarea principiului constituțional amintit, urmează a fi înlăturate de cele din urmă.
Consideră că hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată de instanța de fond nu poate prima asupra normelor europene și practicii CEDO.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct.7-9 Cod procedură civilă raportat la dispozițiile art. 15 și 20 din Constituția României, art. 3 din codul civil de la 1864 – convenția CEDO – practica CEDO – art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs și recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor – solicitând modificarea ei în parte – în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată aferente contraexpertizei către Ministerul Finanțelor Publice – avansul în sumă de 1500 lei și către Biroul Local de Expertiză pentru diferență.
În motivarea recursului a arătat că Ministerul Finanțelor Publice a achitat prin OP din 26.07.2001 – 1500 lei și având în vedere că partea care cade în pretenții este obligată să plătească cheltuielile de judecată se impune modificarea sentinței în sensul celor solicitate.
Prin sentința civilă_/28.04.2012 a Judecătoriei Oradea a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 4708/2012 formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor fiind obligată reclamanta E. M. să achite în contul Biroului Local de Expertiză de pe lângă Tribunalul Bihor – în favoarea experților M. S., S. E. și Târhas P. suma de 3050 lei – reprezentând diferența onorariu expertiză – în motivarea sentinței arătându-se că reclamanta nu s-a conformat obligației de plată a onorariului experților cu toate că i s-a pus în vedere de către instanță acest lucru – omițându-se totuși a se dispune obligarea ei la plata prin dispozitivul hotărârii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta E. M. solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii de modificare a dispozitivului hotărârii.
În motivarea recursului a arătat că această hotărâre este nelegală – deoarece lucrarea de contraexpertiză a fost solicitată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor – acesta și achitând avansul onorariu expert în sumă de 1500 lei – revenindu-i potrivit legii obligația plății diferenței de onorariu. Nici în ședința publică în care s-a dezbătut cauza și nici prin concluziile scrise – pârâtul nu a solicitat obligarea ei la plata cheltuielilor de judecată – pentru prima dată o astfel de cerere fiind formulată – prin cererea de lămurire a dispozitivului.
Consideră că în mod greșit instanța de fond a calificat cererea ca fiind o cerere de completare a dispozitivului – așa cum rezultă din cuprinsul cererii ea nefiind formulată în condițiile dispozițiilor art. 2812 aliniat 3 Cod procedură civilă.
Potrivit dispozitivului hotărârii 4708/2012 – instanța s-a pronunțat prin aceasta hotărâre în sensul neacordării cheltuielilor de judecată. Modificarea acestei dispoziții din cuprinsul hotărârii nu se putea face decât prin cererea de recurs.
În ședința publică din data de 9 aprilie 2013, instanța, având în vedere valoarea obiectului litigiului, raportat la dispozițiile art. 2821 C. pr. civ. și decizia 32/09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a recalificat calea de atac în prezenta cauză din recurs în apel.
Examinând actele și lucrările dosarului, hotărârea apelată, instanța constată următoarele:
Corect a reținut prima instanță că – după ce o perioadă de timp – la nivelul instanțelor din țară s-a creat o practică unitară – pentru obligarea Statului Român la plata de despăgubiri – la valoarea de circulație a imobilului/imobilelor expropriate – în temeiul art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și a art. 480-481 din vechiul cod civil – Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 27 pronunțată în dosarul 28/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – admițând recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a decis că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român – întemeiate pe dispozițiile dreptului comun – ale art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO și ale art. 13 din această Convenție sunt inadmisibile.
Cu ocazia soluționării acestui recurs în interesul legii s-a analizat posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Astfel – prin decizia 33/2008 a instanței supreme s-a stabilit că în virtutea principiului specialia generalibus derogant – concursul dintre legea specială și legea generală – chiar dacă acest fapt nu este expres prevăzut în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme – pentru imobilele preluate abuziv de Stat în perioada 6 martie 1942-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede – în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent – constând în despăgubiri, nu se poate susține fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și CEDO, instanța supremă a constatat că jurisprudența CEDO lasă la latitudinea statelor semnatare ale convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință – pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în cauza P. împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul 1 adițional la convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea convenției. Dacă convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă, pentru a se evita pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Incertitudinea – fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului – care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient – pentru asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin or, în această materie statul a decis ca restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea 10/2001 și Legea 247/2005.
Prin Legea 247/2005 au fost aduse o . modificări de substanță Legii 10/2001 – în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel – potrivit art. 1 pct. 1 respectiv la art. 1 aliniat 2 din Legea 10/2001 – măsurile reparatorii prin echivalent pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor – potrivit art. 16 aliniat 6 și 7 din titlul VII al Legii 247/2005 – se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate – aceasta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ – doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea pilot pronunțată în cauza M. A. și alții împotriva României.
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de CEDO – în jurisprudența sa – în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale sau aplicarea de măsuri reparatorii. De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție – anterior hotărârii pilot pronunțate în cauza M. A. și alții împotriva României – rezidă din faptul că Statul Român – nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite, deoarece CEDO nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate ci doar faptul că „Fondul Proprietatea” instituit prin Legea 247/2005 – nu este funcțional. Cu atât mai mult, nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței CEDO – după pronunțarea hotărârii pilot în cauza M. A. și alții împotriva României – din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față – conform principiilor consacrate de Convenție. Este important de subliniat și că – în hotărârea pilot CEDO a reamintit că „Statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor deferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al Statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne. De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau o dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri – părțile se pot prevala de existența unui „bun” în sensul convenției – garanțiile oferite de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.
Conform dispozițiilor art. 3307 aliniat 4 Cod procedură civilă dezlegarea dată problemelor de drept judecate în soluționarea recursului în interesul legii este obligatorie.
Prin urmare, raportat la decizia nr. 27 pronunțată în dosarul nr. 28/2011 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – persoanele în favoarea cărora s-a stabilit un drept de despăgubire și încă nu au obținut contravaloarea acestei despăgubiri – nu mai pot acționa pe calea dreptului comun pentru a intra în posesia despăgubirii cuvenite – având la dispoziție doar acțiunea în contencios administrativ – în temeiul prevederilor titlului VII din Legea 247/2005.
Având în vedere cele mai sus arătate, în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, fără a i se încălca apelantei dreptul la justiție, neputându-se reține nici că judecătorul a ignorat prevederile art. 3 din codul civil de la 1864 – acesta judecând cauza.
Nu se poate reține, față de cele mai sus arătate că s-ar fi încălcat prevederile tratatelor europene la care România este parte – sau că instanța ar putea încălca dispozițiile unei hotărâri a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate într-un recurs în interesul legii.
Față de cele de mai sus instanța urmează să respingă apelul formulat de apelanta E. M. împotriva sentinței civile nr. 4708/2012 a Judecătoriei Oradea.
Având în vedere că potrivit art. 274 Cod procedură civilă partea care cade în pretenții este obligată să suporte cheltuielile de judecată – instanța văzând că suma de 1500 lei a fost achitată de Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor cu titlu de avans onorariu contraexpertiză, va admite apelul formulat de acest apelant, va modifica sentința în sensul obligării reclamantei la plata acesteia.
Apelul formulat de aceeași reclamantă împotriva sentinței civile nr._/2012 a Judecătoriei Oradea urmează a fi respins ca neîntemeiat deoarece potrivit art. 2812 Cod procedură civilă se poate dispune completarea dispozitivului hotărârii – instanța omițând prin hotărârea pronunțată să se pronunțe cu privire la cererea formulată de experți privind plata diferenței onorariului de expertiză, reclamanta fiind obligată să suporte în întregime costul acesteia conform celor mai sus arătate, sintagma „fără cheltuieli de judecată” fiind reținută ca o omisiune de a se pronunța a instanței, asupra unei cereri – și nu o pronunțare asupra capătului privind cheltuielile de judecată în sensul respingerii acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite ca fondat apelul civil introdus de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor cu sediul în Oradea, .. 2 B, jud. Bihor în contradictoriu cu intimații E. M. cu dom. în Oradea, ., jud. Bihor, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților cu sediul în împotriva cu sediul în București, Calea Floreasca, nr. 202, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 4708 din 23.02.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea pe care o schimbă în parte.
Obligă pe reclamantă să plătească 1500 lei în favoarea Ministerului Finanțelor Publice – cu titlu de cheltuieli de judecată.
Respinge apelurile formulate de apelanta E. M. împotriva sentinței civile nr. 4708/2012 și a sentinței_/28.09.2012 a Judecătoriei Oradea.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi 9 aprilie 2013.
PreședinteJudecătorGrefier
A. C. C. R. O. I.
Red. jud. C.A.
Red. jud. fond S.M.
Tehnored. I.O.
6 ex/08.05.2013
Pt. conformitate 4 comunicări
Se comunică cu: Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, E. M., C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 36/2013. Tribunalul BIHOR | Pretenţii. Încheierea nr. 1093/2013. Tribunalul BIHOR → |
|---|
