Îmbogatirea fara justa cauza. Decizia nr. 490/2013. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD
| Comentarii |
|
Decizia nr. 490/2013 pronunțată de Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD la data de 17-12-2013 în dosarul nr. 12393/190/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 490/R/2013
Ședința publică din data de 17 decembrie 2013
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: B. I. S., judecător
JUDECĂTOR: S. I.
JUDECĂTOR: B. M. L.
GREFIER: M. D.
Pe rol fiind pronunțarea hotărârii judecătorești privind pe reclamanții-recurenți Șut N., Șut I. și pe pârâtul intimat O. V. D., având ca obiect îmbogățirea fără justă cauză.
Dezbaterile în cauză au avut loc la termenul de judecată din data de 10 decembrie 2013, în prezența reclamantei recurentă Șut I. asistată de avocat F. A., concluziile acestora fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când tribunalul, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea hotărârii judecătorești pentru data de azi, 17 decembrie 2013.
TRIBUNALUL
Deliberând constată,
Prin Sentința civilă nr. 5208/2013 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._ s-a respins ca fiind neîntemeiată acțiunea având ca obiect „îmbogățire fără just temei” formulată de reclamanții Șut N. și Șut I. în contradictoriu cu pârâtul O. V. D., reclamanții fiind obligați să plătească pârâtului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Având în vedere temeiul juridic invocat și menținut de reclamanți pe parcursul derulării procesului, instanța de fond a recurs în mod prioritar la expunerea unor considerente privind instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză. Astfel, îmbogățirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
Pentru a fi admisibilă, o asemenea acțiune în restituire trebuie să îndeplinească anumite condiții materiale, precum: mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani; micșorarea unui patrimoniu, ca o consecință a măririi altuia; existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, adică acestea să aibă o cauză unică.
Concomitent, acțiunea în restituire trebuie să îndeplinească și următoarele condiții juridice: absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia; absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite, ceea ce se traduce prin caracterul subsidiar al acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză. Cu privire la această din urmă condiție, s-a statuat faptul că cel care și-a micșorat patrimoniul are dreptul la acțiunea în restituire numai atunci când nu are și nici nu a avut o altă cale de drept, nici o altă acțiune în justiție, pentru valorificarea dreptului său la reparație. Această acțiune nu poate fi așadar intentată pentru determinarea unei părți să-și execute anumite obligații contractuale sau pentru angajarea răspunderii în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare. Pe scurt, acțiunea din contract exclude acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză. Nu în ultimul rând, toate condițiile de admisibilitate redate mai sus trebuie îndeplinite în mod cumulativ, lipsa uneia dintre ele conducând în mod necesar la imposibilitatea satisfacerii pretențiilor întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Chiar dacă vechiul cod civil nu consacra în mod expres principiul restituirii îmbogățirii fără justă cauză, aceste condiții de admisibilitate au fost trasate și dezvoltate de către practica judecătorească și literatura de specialitate, fiind ulterior confirmate prin dispozițiile noului Cod civil.
Raportat la cauza de față, instanța de fond a constatat că reclamanții au invocat și admis prin însăși cererea de chemare în judecată existența unor raporturi juridice contractuale existente între ei și pârât, arătând faptul că terenul ce a făcut obiectul litigiului le-a fost vândut în cursul anului 2000 în schimbul sumei de 900 lei pe care au remis-o pârâtului, fără a fi încheiat vreun act scris în acest sens, iar ulterior au fost deposedați de acest teren, pârâtul vânzându-l unei alte persoane. Cu unele neconcordanțe privind prețul și plata acestuia, în același sens au fost și declarațiile date de martorii T. I. și M. G., propuși de reclamanți, care au arătat că între părți s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu privire la terenul ce a făcut obiectul litigiului (filele nr. 2-3, 24-26 dosar fond)
La rândul lui, pârâtul, prin întâmpinarea depusă și interogatoriul ce i-a fost administrat, a admis existența unor raporturi contractuale cu reclamanții, învederând însă că terenul nu le-a fost vândut, ci doar dat spre folosința acestora, în schimbul sumei de bani menționate. Aceste susțineri au fost confirmate de martorul G. C. D., care a arătat că terenul le-a fost dat reclamanților doar cu titlu de folosință pe o perioadă determinată. (filele nr. 17-18, 20, 27 dosar fond).
Instanța fondului a menționat că, chiar fără a stabili natura actului juridic pe care părțile l-au încheiat în realitate, probatoriul administrat a atestat existența unor raporturi juridice contractuale între reclamanți și pârât, reclamanții având așadar la dispoziție posibilitatea utilizării unor mijloace juridice întemeiate pe răspunderea contractuală.
Dată fiind vânzarea-cumpărarea terenului pe care reclamanții au invocat-o și care, deși nu a îmbrăcat forma scrisă și autentică potrivit dispozițiilor legale în vigoare la acea dată – art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor, în prezent abrogată - putea avea valoarea unei promisiuni bilaterale (antecontract) de vânzare-cumpărare, părțile având la îndemână o acțiune în răspundere civilă contractuală, pe care, de altfel, nu au arătat că ar fi utilizat-o deja. Or, potrivit celor expuse mai sus, o asemenea posibilitate primează unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, pe care deci o exclude, având în vedere caracterul ei subsidiar.
Ca atare, din moment ce condiția absenței oricărui alt mijloc pentru recuperarea pierderii suferite nu a fost întrunită, reclamanții putând uza de o acțiune întemeiată pe răspunderea contractuală, verificarea altor condiții de admisibilitate privind îmbogățirea fără justă cauză a devenit lipsită de interes, fiind cerut ca toate condițiile să fie îndeplinite în mod cumulativ.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, reclamanții Șut N. și Șut I. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii acestora, cu obligarea intimatului O. V. D. la plata cheltuielilor de judecată la fond și în recurs
În motivare s-a arătat că, prin sentința civilă atacată, Judecătoria Bistrița a respins acțiunea reclamanților recurenți, apreciind neîndeplinită una din condițiile de admisibilitate a acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză și anume, absența oricărui alt mijloc juridic pentru valorificarea dreptului la reparația prejudiciului.
S-a menționat că, suma de 900 lei achitată de către reclamanți pârâtului, după cum s-a arătat și dovedit, nu s-a concretizat în încheierea vreunui act de vânzare-cumpărare între părți, instanța de fond apreciind eronat existența unor raporturi contractuale între părți, lăsând să se înțeleagă faptul că aveau o altă modalitate juridică de recuperare a banilor întemeiată evident pe răspundere contractuală.
Din moment ce nu au deținut nici un fel de înscris, care să fi putut fi calificat început de dovadă scrisă sau măcar o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare ( a se vedea în acest sens și atitudinea oscilantă și profund nesinceră a pârâtului în fața instanței de fond), fără a mai lua în calcul faptul că în cazul înstrăinării terenurilor, legea pretinde nu doar forma scrisă ad probationem, ci forma solemnă a actelor autentice, fiind evident că orice demersuri pe răspundere contractuală erau paralizate de la bun început.
S-a precizat că, ceea ce a fost însă cert și de necontestat a fost faptul că suma de 900 lei a intrat în patrimoniul pârâtului fără ca acesta să realizeze contraprestația personală de a întocmi actele necesare realizării contractului de vânzare-cumpărare. Fără a deveni proprietari ai terenului, reclamanții și-au diminuat cu suma respectivă propriul patrimoniu fiind îndreptățiți să li se restituie acei bani.
S-a arătat că a fost unica modalitate juridică de care pot uza reclamanții în circumstanțele arătate, greșit instanța de fond apreciind incidența răspunderii civile contractuale.
Pârâtul intimat O. V. D., legal citat, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu menținerea sentinței recurată ca legală și temeinică.
Pârâtul intimat a arătat că, instanța nu a apreciat în mod eronat existența unor raporturi contractuale dintre părți, aceste raporturi contractuale au fost invocate chiar de către recurenți în motivarea acțiunii principale în care au arătat că, în primăvara anului 2000 au convenit ca intimatul să le vândă o suprafață de teren, pentru care au achitat cu titlu de preț al terenului suma de 900 lei, că au intrat în posesia acestuia și că nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, instanța de fond motivând în mod corect că recurenții aveau o altă modalitate juridică de recuperare a banilor întemeiată pe răspundere contractuală, nu a prezentat relevanță faptul că recurenții au considerat eșuate demersurile în răspundere contractuală, atât timp cât nu s-a făcut dovada că au uzat de această cale juridică în repararea pretinsului prejudiciu, și nici faptul că nu s-a încheiat un înscris, întrucât exercitarea acțiunii pe răspundere contractuală nu a fost condiționată de existența acelui înscris, probatoriul în materie fiind permisiv.
Intimatul O. V. D. a reiterat opinia acestuia de la fondul cauzei, arătând că s-a solicitat instanței să fie obligat la plata sumei de_ lei vechi, în baza art. 1345 Cod civil, cu motivarea că în anul 2000 recurenții și intimatul au convenit să tranzacționeze o suprafață de teren, prețul de vânzare fiind de 900 lei, însă contractul de vânzare-cumpărare nu s-a perfectat, acțiune întemeiata pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, iar raportat la temeiul de drept invocat de reclamant.
S-a arătat că pentru incidența acestor dispoziții se cer a fi îndeplinite câteva condiții, respectiv absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite și analizând pretențiile recurenților sub acest aspect, în opinia acestuia, s-a putut concluziona că nu a fost îndeplinită în speță, întrucât recurenții au susținut ca au cumpărat de la intimat terenul în suprafața de cca 2500 mp., în ridul "Pe Muncel" situat pe raza localității R. Bârgăului, achitând prețul acestui teren, prin urmare, pentru valorificarea pretențiilor, recurenții au avut un alt mijloc juridic conferit de dispozițiile răspunderii în materie civilă contractuală, întrucât au pretins că au cumpărat acest teren și au avansat prețul contractului- inclusiv concluziile pe fond exprimate oral au avut în vedere acest mijloc juridic, neexistând la dosar depus vreun script din care să fi rezultat că au uzitat de această cale, însă fără rezultat, astfel încât să fi rezultat într-adevăr că nu a existat un alt mijloc pentru recuperarea pagubei.
Intimatul a precizat că, absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia nu a fost îndeplinită, întrucât recurenții au folosit și cules roadele terenului, din anul 2000 și până în anul 2011 și, așa cum a rezultat din Sentința civilă nr. 5772/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul civil nr._, cultura de ovăz obținută de pe acel teren a fost evaluată la suma de 5000 lei, prin urmare, de pe acel teren recurenții au cules roadele, astfel încât nu s-a putut pune problema diminuării patrimoniului lor si mărirea patrimoniului intimatului. Recurenții au susținut că au achitat suma de 900 lei, însă din depozițiile martorilor a rezultat că au achitat suma de 950 lei; martora T. I. arătând că banii au fost plătiți în două tranșe, iar martorul M. G. a arătat că "prețul i-a fost predat pârâtului în casa reclamanților și că personal a fost de față când s-a predat această sumă, întreaga suma de 950 lei), depoziții care au confirmat valoarea de adevăr a răspunsurilor la interogatoriu ale pârâtului "Am primit suma de 500 lei pentru nouă ani de folosință, așa că trebuia să mai primesc 400 lei", "Am dat reclamanților terenul pentru suma de 100 lei/an să-l folosească" intimatul era îndreptățit la încasarea sumei, atât timp cât terenul a fost folosit de recurenți, banii avansați de către recurenți constituind tocmai lipsa de folosința a terenului - martora T. I. a arătat că "pârâtul susține că nu a vândut terenul ci doar l-a data în folosință", "Din anul 2000 și până în anul 2011 recolta de pe acest teren a fost culeasă de familia Șut", martorul G. C. - "Arăt că reclamanții nu au venit niciodată să-mi spună că terenul este al lor", "Știu că terenul este proprietatea pârâtului și a fost dat în folosință reclamanților" a admite contrariul și a obliga intimatul la plata sumelor pretinse de către recurenți ar însemna practic deposedarea pârâtului de atributele dreptului de proprietate.
S-a menționat că, inexistența legăturii de cauzalitate, și anume mărirea unui patrimoniu, micșorarea unui patrimoniu ca o consecință a măririi altuia și existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, recurenții nu au probat îndeplinirea și acestor condiții, respectiv cu cât s-a diminuat patrimoniul acestora, cu cât s-a mărit patrimoniul intimatului și dacă a existat o legătură de cauzalitate între sporirea patrimoniului pârâtului și însărăcirea celuilalt.
Tribunalul, examinând în baza prev. art. 304 și 3041 Cod procedură civilă hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, constată că aceasta este temeinică și legală, nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
Tribunalul apreciază că instanța de fond a stabilit starea de fapt prin interpretarea corectă a mijloacelor de probă administrate în cauză, motiv pentru care nu vor mai fi reluate aceste statuări, ci se va proceda la analizarea hotărârii atacate din prisma criticilor formulate în cererea de recurs.
S-a invocat în primul rând faptul că instanța de fond în mod greșit a apreciat că între părți au existat relații contractuale și că reclamanții ar avea la dispoziție o acțiune în răspundere contractuală, întrucât în lipsa unui înscris constatator, orice acțiune în acest sens ar fi paralizată.
Acțiunea în restituirea îmbogățirii fără justă cauză a fost definită ca fiind acțiunea civilă prin care persoana care a suferit o diminuare a patrimoniului său, ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză a patrimoniului altei persoane, se adresează justiției, solicitând obligarea acesteia din urmă la restituirea valorii îmbogățirii realizate în detrimentul său. Promovarea acestei acțiuni este subordonată îndeplinirii a două grupe de condiții cumulative, și anume: condiții materiale ( să existe o mărire a patrimoniului pârâtului și o scădere a patrimoniului reclamantului; între sporirea patrimoniului pârâtului și diminuarea patrimoniului reclamantului să existe o legătură - să fie efectul unei cauze unice) și condiții juridice (îmbogățirea și sărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic care să le justifice; îmbogățitul să fie de bună-credință - buna lui credință fiind prezumată, nu trebuie dovedită; sărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului).
Acțiunea are caracter subsidiar și, în consecință, poate fi exercitată numai în absența oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. în cazul în care sărăcitul reclamant are la dispoziție acțiunea bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligații, nu poate fi promovată. Tot astfel, ea este inadmisibilă și atunci când reclamantul urmărește, în realitate, să obțină o reparație pe care este îndreptățit să o pretindă pe calea unei acțiuni prescrise sau care este susceptibilă de a fi paralizată de către pârât prin invocarea unei excepții având acest efect.
Tribunalul reține că în cauza de față chiar reclamanții au arătat prin acțiunea formulată că între ei si pârâtul O. V. D. a existat o înțelegere cu privire la vânzarea terenului în suprafața de cca.2500 mp., în ridul "Pe Muncel" situat pe raza localității R. Bârgăului pentru suma de 900 lei în cursul anului 2000. Or, este evident că reclamanții invocă existența unor raporturi contractuale cu pârâtul, iar faptul că pârâtul a înstrăinat terenul altei persoane, nerespectându-și obligațiile asumate privind înstrăinarea terenului ar putea atrage răspunderea civilă contractuală a acestuia, așa cum în mod corect a reținut si instanța de fond. Susținerea din cererea de recurs că în lipsa unui înscris constatator o astfel de acțiune a reclamanților, ar fi respinsă de instanțele de judecată, nu este de natură să justifice admiterea unei acțiuni de îmbogățire fără justă cauză, întrucât remiterea sumei de bani către pârât a avut un temei juridic conform celor arătate de reclamanți în acțiune, respectiv a constituit prețul terenului. Eventuala dificultate în dovedirea acestor raporturi contractuale nu este de natură a transpune raporturile juridice de răspundere contractuală în tărâmul îmbogățirii fără justă cauză, în mod evident nefiind îndeplinite condițiile arătate mai sus pentru exercitarea acestei acțiuni.
S-a mai invocat că a avut loc o sărăcire a patrimoniului reclamanților și o îmbogățire a patrimoniului pârâtului, dar trebuie observat că suma de 900 lei nu a fost remisă pârâtului în lipsa unui temei juridic, ci, după cum s-a arătat mai sus, chiar reclamanții au susținut că suma reprezenta prețul terenului, invocând astfel raporturi contractuale și nu o simplă îmbogățire fără justă cauză.
Având în vedere cele arătate mai sus, tribunalul în baza art.312 alin.1 teza II din codul de procedură civilă va respinge recursul declarat de reclamanții Șut N. și Șut I., împotriva sentinței civile nr. 5208/14.06.2013 pronunțată în dosar nr. 12._ al Judecătoriei Bistrița, ca neîntemeiat
Față de prevederile art. 274 alin.1 Cod proc.civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”, tribunalul va respinge cererea intimatului O. V. D. privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs,întrucât aceste cheltuieli nu au fost dovedite, la dosarul cauzei nefiind depusă nicio chitanță justificatoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanții ȘUT N. și ȘUT I., ambii cu domiciliul în com. Josenii Bârgăului, .. 127, jud. Bistrița-Năsăud, împotriva sentinței civile nr. 5208/14.06.2013 pronunțată în dosar nr. 12._ al Judecătoriei Bistrița, ca neîntemeiat.
Respinge solicitarea intimatului O. V. D., cu domiciliul în R. Bârgăului, Nr. 37, .. Bistrița-Năsăud, de obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 17.12.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
B. I. S. S. I. B. M. L.
GREFIER
M. D.
Red/Dact:
BISz/MD
17.02.2014/ 2 ex
Jud. fond: M. I. F.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 99/2013. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD | Pretenţii. Decizia nr. 363/2013. Tribunalul BISTRIŢA NĂSĂUD → |
|---|
