Obligaţie de a face. Decizia nr. 174/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 174/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 13-02-2014 în dosarul nr. 174/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ DECIZIA CIVILĂ NR. 174/R
Ședința publică din data de 13 februarie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE L. S.
Judecător P. M.
Judecător A. B.
Grefier I. C.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor civile formulate de recurenta reclamantă Y. A. M. și de recurentul pârât M. B., prin primar, împotriva sentinței civile numărul_/6.11.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 29 ianuarie 2014, conform celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, în temeiul dispozițiilor art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 06.02.2014, iar apoi, aceleași motive, pentru astăzi, când, în aceeași compunere, a pronunțat următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cererilor de recurs de față, constată că, prin sentința civilă nr._/06.11.2013, Judecătoria B. a hotărât următoarele:
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește petitul unu al cererii.
Respinge ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamanta Yhune A. M. în contradictoriu cu pârâtul M. B., prin primar, având ca obiect obligarea pârâtei la ridicarea materialelor de construcții depozitate pe terenul în suprafața de 377 m.p.
Respinge cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 30.000 lei reprezentând daune morale ca fiind neîntemeiată.
Respinge cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată că fiind neîntemeiată.
La adoptarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că, prin dispoziția nr._/04.02.2008 emisă de Primarul Municipiului B. în temeiul L. 10/2001, s-a dispus restituirea către reclamanta a imobilului teren în suprafață de 377 m.p., situat în B., .. 26 B, înscris în CF_ B., nr. top. 9245/1/c/5/e/6/2. ( f. 41 ), iar la data de 08.07.2008 s-a întocmit procesul verbal de predare-primire ( f. 26 ) a terenului restituit, semnat fără obiecțiuni de către reclamantă.
Reclamanta a promovat prezenta acțiune la data de 09.08.2012, arătând că termenul de prescripție curge de la data la care a descoperit depozitarea molozului pe teren, fapt care s-a petrecut în primăvara anului 2012 când a efectuat săpături pentru construirea unui gard prin care să delimiteze terenul de proprietățile învecinate.
Martorul audiat asupra acestui aspect, P. G., a arătat că bucăți de beton depozitate pe teren sunt vizibile, acestea ieșind prin iarba crescută pe teren, acest fapt fiind vizibil și din planșele foto depuse la dosar (f. 86), și că există o diferență de nivel de aproximativ 40 cm între terenul retrocedat și terenul învecinat care aparține tot reclamantei, drept consecință fiind astfel faptul că de la data predării starea terenului putea fi cunoscută, iar reclamanta putea acționa în judecată.
În ceea ce privește termenul de prescripție, instanța reține faptul că termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 alin. 1 Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit astfel la data de 08.07.2011, iar reclamanta a promovat prezenta acțiune la data de 09.08.2012.
D. consecință, instanța de fond a admis excepția de prescripție în ceea ce privește primul petit al cererii.
În ceea ce privește daunele morale solicitate, instanța reține că reclamanta nu a indicat în concret care au fost actele săvârșite de pârâtă care i-au provocat suferințe morale, în ce au constat acestea, mai ales că din înscrisuri rezultă că reclamanta a obținut în instanță ( s.c. 378/S/2008 a Tribunalului B.) anularea dispoziției privind menținerea afectațiunii imobilului, și-a înscris în CF dreptul de proprietate, motiv pentru care instanța a respins și acest petit ca fiind neîntemeiat.
Nu s-a făcut dovada suportării cheltuielilor de judecată de către pârât, astfel încât a fost respinsă cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinței civile nr._/06.11.2013 pronunțată de Judecătoria B., reclamanta Yhune A. M., prin reprezentant convențional avocat M. A., și pârâtul M. B., reprezentat legal de primar, reprezentat convențional de avocat V. N., au exercitat calea de atac a recursului.
P. cererea de recurs pe care a formulat-o, recurenta – reclamantă a solicitat casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În motivarea acestei cereri, s-a arătat că, în mod greșit, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât termenul de prescripție a început să curgă de la data la care titularul dreptului a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.
Ea a cunoscut existența depozitului de resturi materiale în primăvara anului 2011, nu mai devreme, deoarece zidul masca existența acestei diferențe de nivel, indiferent din ce direcție privea.
O altă probă în susținerea perioadei când a făcut modificări asupra împrejmuirii este adresa nr._/29.11.2011, prin care i s-a comunicat un avertisment pentru lucrarea realizată.
D. dovadă că în primăvara anului 2011 s-a constatat depozitul de moloz o constituie și cererile pentru tăierea pomilor de pe proprietate și ridicarea molozului.
Admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune este nelegală, întrucât nu a cunoscut existența acestei stări de fapt decât la începutul anului 2011 și pentru că a fost împiedicată să probeze solid acest aspect prin respingerea probelor.
În ceea ce privește petitul referitor la acordarea daunelor morale, recurenta – reclamantă a susținut că și acesta a fost în mod greșit respins de către prima instanță, deoarece acesta nu a sesizat că actele administrative succesive sunt emise cu rea – credință, în scop șicanator și sunt menite a obstrucționa . în folosință cu privire la imobilul de care antecesorii săi au fost deposedați în mod abuziv.
A mai susținut partea menționată în motivarea cererii de recurs că pârâtul avea obligația să îi restituie imobilul ce a aparținut antecesorilor săi în starea pe care acesta a avut-o la data trecerii sale în proprietatea statului, iar nu în condițiile stipulate de art. 9 din legea nr. 10/2001, pe care l-a invocat în susținerea poziției sale procesuale, întrucât, în speță, ne aflăm în prezența unui abuz de drept.
Recurenta – reclamantă nu a fundamentat în drept cererea de exercitare a căii de atac pe care a promovat-o.
P. cererea de recurs formulată de recurentul – pârât M. B. s-a solicitat modificarea sentinței ce a fost pronunțată de prima instanță, în sensul acordării cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia judecării în fond a cauzei.
În motivarea acestei cereri, s-a arătat că soluția de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ce a fost adoptată prin sentința civilă nr._/06.11.2013 pronunțată de Judecătoria B., este neîntemeiată, întrucât, prin nota de ședință înregistrată la instanța menționată în data de 10.04.2013, a depus la dosarul cauzei o . înscrisuri în probațiune, printre care și Ordinul de Plată nr. 538/28.02.2013, prin care a făcut dovada cheltuielilor de judecată.
Recurentul – pârât a fundamentat în drept cererea de exercitare a căii de atac pe care a promovat-o pe dispozițiile cuprinse în art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Recurenta – reclamantă a formulat întâmpinare cu privire la cererea de recurs exercitată de către recurentul – pârât, prin care a solicitat respingerea acesteia,arătând în motivarea poziției sale procesuale că, pentru a obține cheltuielile de judecată solicitate, partea menționată trebuia să depună documentele fiscale care atestă efectuarea acestora până la închiderea dezbaterilor ce s-a urmat în fața instanței de fond, or partea menționată nu a procedat în acest fel, astfel că soluția de respingere a cererii pe care aceasta a formulat-o în temeiul prevederilor art. 274 din codul de procedură civilă este legală.
Recurentul – pârât a formulat întâmpinare cu privire la cererea de recurs exercitată de către recurenta – reclamantă, prin care a solicitat respingerea acesteia ca nefondată.
În motivarea poziției sale procesuale, partea menționată a arătat că, din probele ce au fost administrate în cauză, a rezultat că recurenta – reclamantă avea cunoștință de starea de fapt pe care a invocat-o încă de la data primirii imobilului în litigiu, respectiv din data de 08.07.2008, astfel că, în privința cererii de chemare în judecată pe care aceasta a promovat-o, în ansamblul ei, operează prescripția dreptului material la acțiune.
În calea de atac a recursului, la cererea recurentului – pârât, a fost administrată proba cu înscrisuri, constând în nota de ședință și înscrisurile pe care această parte le-a înregistrat în data de 10.04.2013, la dosarul constituit pe rolul Judecătoriei B..
Analizând sentința recurată, în raport cu motivele de recurs, cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente, tribunalul constată că cererea de recurs exercitată de recurenta - reclamantă este nefondată, în timp ce calea de atac promovată de către recurentul – pârât este întemeiată, pentru considerentele ce succed:
Tribunalul constată că recurenta - reclamantă a învestit instanțele judecătorești cu o acțiune ce vizează obligarea părții adverse la ridicarea resturile de materiale ( moloz ) depozitate pe terenul-grădină în suprafață de 377 m.p., situat în B., .. 26 B, înscris în CF_ B., nr. top. 9245/1/c/5/e/6/2 și la plata sumei de 30.000 lei, reprezentând daune morale pentru tratamentul șicanatoriu la care a fost supusă până la predarea efectivă a terenului naționalizat.
Pretențiile astfel formulate se referă, așa cum s-a reținut în considerentele sentinței pronunțată de către prima instanță, la un imobil ce a fost restituit recurentei – reclamante în conformitate cu prevederile legii nr. 10/2001, fiind, prin urmare un imobil al cărui regim juridic este reglementat de acest act normativ.
Tribunalul apreciază că imobilul în litigiu făcând parte, așa cum s-a arătat, din categoria imobilelor ce intră sub incidența legii nr. 10/2001, care este un act special de reparației ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, orice pretenție formulată în legătură cu acesta nu putea fi promovată decât în condițiile reglementate de acest act normativ, potrivit principiului de drept în conformitate cu care legea specială derogă de la dreptul comun și are prioritate față de acesta.
P. urmare, demersul juridic pe care partea menționată l-a formulat în condițiile dreptului comun este unul inadmisibil, aceasta în condițiile în care – așa cum am subliniat - el vizează, în realitate, contestarea modului în care recurentul – pârât a procedat la predarea imobilului pentru care partea menționată a obținut în cadrul procedurii instituită de legea nr. 10/2001 restituirea în natură.
Or, dacă recurenta - reclamantă avea obiecțiuni cu privire la modalitatea în care s-a realizat procedura predării către ea a imobilului restituit în conformitate cu dispozițiile actului normativ menționat ea trebuia să uzeze de calea de atac instituită de acesta.
De altfel, sub acest aspect, este de menționat că recurenta – reclamantă a promovat calea de atac a contestației împotriva procesului verbal de predare – primire a imobilului în suprafață de 377 m.p., situat în B., .. 26 B, înscris în CF_ B., nr. top. 9245/1/c/5/e/6/2, însă numai sub aspectul instituirii în sarcina sa a obligației de a-i menține afectațiune, fără a aduce vreo critică acestui act juridic sub aspectul indicat în cadrul litigiului de față.
Apoi, instanța apreciază că și în situația în care s-ar trece peste considerentele ce vizează admisibilitatea demersului juridic al recurentei – reclamante, astfel cum acestea au fost expuse anterior, și s-ar aprecia că partea menționată putea uza de dispozițiile dreptului comun pentru a valorifica pretențiile pe care le-a formulat potrivit celor arătate, cererea de exercitare a căii de atac promovată de către acesta nu poate fi admisă.
Așa cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, în cazul în care partea menționată a optat pentru calea dreptului comun în vederea valorificării pretențiilor invocate, ea trebuia să respecte toate cerințele instituite de acesta, inclusiv sesizarea instanțelor de judecată în interiorul termenului general de prescripție instituit de dispozițiile art. 3 din Decretul – Lege nr. 167/1958, respectiv, în termen de cel mult trei ani de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul ilicit invocat și pe autorul acestuia.
În vederea determinării momentului la care recurenta - reclamantă a aluat cunoștință despre existența depozitului de moloz pe imobilul cu destinația de teren ce i-a fost restituit în cadrul procedurii reglementată de legea nr. 10/2001, la cererea părții menționate, prima instanță a administrat proba testimonială cu martorul P. G., a cărei depoziție, ce a fost în mod corect reținută și interpretată de către această instanță, este de natură să ateste că recurenta – reclamantă putea cunoaște despre existența depozitelor de moloz pe imobilul din litigiu încă de la momentul la care a semnat - fără obiecțiuni - procesul verbal de predare – primire a acestui imobil ce i-a fost restituit în conformitate cu dispozițiile actului normativ menționat, respectiv din data de 09.08.2012.
În ceea ce privește susținerea pe care recurenta – reclamantă a formulat-o prin cererea de exercitare a căii de atac, susținere ce vizează aspectul că prima instanță nu a încuviințat toate probele pe care le-a propus pentru a dovedi data la care a luat cunoștință de existența pe imobilul cu destinația de teren ce constituie obiectul dreptului său de proprietate a depozitului de moloz, instanța de recurs reține, în urma analizării actelor și lucrărilor dosarului constituit pe rolul Judecătoriei B., că partea menționat a propus, în dovedirea aspectul menționat, audierea unui al doilea martor, respectiv a anumitei D. A..
Prima instanță a respins cererea astfel formulată, motivat de faptul că partea menționată a arătat, la interpelarea instanței, că această persoană propusă în calitate de martor, cunoaște același aspecte ca și persoana ce a fost audiată în calitate de martor, P. G..
Or, față de considerentele ce au stat la baza adoptării de către Judecătoria B. a soluției menționate, tribunalul constată că aceasta este legală și temeinică,.
Apoi, tribunalul reține că Judecătoria B. a analizat și a soluționat cererile în probațiune pe care părțile litigiului le-au formulat prin Încheierea ședinței publice din data de 15.10.2013, împotriva căreia partea recurentă – reclamantă nu a exercitat calea de atac în condițiile statuate de art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Acest text de lege stipulează:,, Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului. Dispozițiile art. 282 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător”.
Conform prevederilor cuprinse în art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, ,, Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”.
Textele de lege precitate au fost incluse în codul de procedură civilă prin OUG nr. 59/2001 și apoi prin Legea nr. 219/2005 prin care a fost aprobată ordonanța de urgență menționată, iar ele au înlocuit dispoziția legală existentă anterior, care prevedea că recursul exercitat împotriva hotărârii de soluționare a fondului se socotește exercitat și împotriva tuturor încheierilor premergătoare ce au fost pronunțate în cauză.
Așa fiind, tribunalul observă că, după data intrării în vigoare a dispozițiilor legale anterior evocate, instanța de control judiciar poate analiza legalitatea și temeinicia unei soluții adoptate printr-o încheiere premergătoare numai în măsura în care aceasta constituie în mod expres obiect al cererii de exercitare a căii de atac.
Nesocotirea prevederilor legale mai sus menționate are drept efect juridic . într-o pricină, respectiv a dispozițiilor ce au fost luate prin astfel de încheieri, în puterea lucrului judecat, cu consecința imposibilității modificării acestora, dispoziții care se bucură de prezumția de legalitate și de adevăr instituită de art. 1200 pct. 4 din Codul civil (1864) în vigoare la data nașterii raportului juridic suspus judecății.
În ceea ce privește critica pe care recurenta – reclamantă a formulat-o cu privire la soluția ce a fost pronunțată de către instanța de fond pentru capătul doi al cererii de chemare în judecată pe care a promovat-o, instanța de recurs observă că soluția de respingere a acestei pretenții se impune a fi menținută, însă pentru alte considerente decât cele avute în vedere de Judecătoria B..
În acest sens, tribunalul constată că petitul doi al cererii introductivă de instanță are un caracter accesoriu față de primul capăt al cererii de chemare în judecată, întrucât el a fost fundamentat tocmai pe neexecutarea în mod corespunzător de către recurentul – pârât a obligației de predare a imobilului ce a fost restituit recurentei – reclamante în conformitate cu dispozițiile legii nr. 10/2001, astfel că, în temeiul principiului de drept accesorium sequitur principalae – accesoriul urmează soarta principalului- acest capăt de cerere se impunea a fi respins ca urmare a soluției pronunțată în privința capătului principal de cerere.
În legătură cu cererea de recurs ce a fost formulată de către recurentul – pârât, tribunalul reține, așa cum s-a arătat anterior, că aceasta vizează numai soluția ce a fost pronunțată de către instanța de fond cu privire la cererea formulată de partea menționată în temeiul prevederilor art. 274 din Codul de procedură civilă.
Această soluție a avut la bază constarea pe care judecătorul fondului a făcut-o în sensul că recurentul – pârât nu a făcut dovada sumelor de bani pe care le-a avansat cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul prezentului proces, până la închiderea dezbaterilor, astfel că nu poate beneficia de restituirea acestor sume de bani.
Instanța de recurs observă că statuarea astfel realizată este contrară probelor ce au fost administrate cu ocazia judecării în primă instanță a pricinii, întrucât, în data de 10 .04.2013, recurentul – pârât a înregistrat la dosarul constituit pe rolul Judecătoriei B. Ordinul de Plată nr. 538/28.02.2013, aflat la fila 30 a dosarului menționat, ce atestă cuantumul cheltuielilor de judecată pe care le-a avansat cu titlu de onorariu avocațial cu ocazia judecării în fond a cauzei.
Așa fiind, tribunalul constată că sunt îndeplinite cerințele instituite de prevederile cuprinse în art. 274 din Codul de procedură civilă pentru ca recurentul – pârât să obțină instituirea în sarcina recurentei – reclamante, în calitatea acesteia de parte aflată în culpă procesuală, a obligației de restituire a cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate de judecarea în fond a cauzei.
Față de considerentele ce preced, tribunalul, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă coroborat cu cele din art. 304 indice 1 din același act normativ, va respinge cererea de recurs promovată de către recurenta – reclamantă și va admite cererea de exercitare a căii de atac formulată de recurentul – pârât, cu consecința modificării în parte a sentinței atacate potrivit dispozitivului prezentei decizii.
Fiind partea aflată în culpă procesuală, recurenta – reclamantă va fi obligată, în temeiul dispozițiilor art. 274 coroborat cu cele ale art. 298 și 316 din Codul de procedură civilă, să achite recurentului – pârât suma de 465 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de recurs formulată de recurenta Y. A. M., reprezentată convențional de avocat M. A., împotriva sentinței civile numărul_/6.11.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ .
Admite cererea de recurs formulată de recurentul M. B., reprezentat legal de primar, reprezentat convențional de avocat N. V., împotriva sentinței civile numărul_/6.11.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._, și în consecință:
Modifică în parte sentința menționată, în sensul că:
Admite cererea pârâtului M. B., reprezentat legal de primar, de obligare a reclamantei Y. A. M. la plata cheltuielilor de judecată.
Obligă reclamanta să achite pârâtului suma de 930 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial
Înlătură din sentința recurată dispoziția referitoare la respingerea cererii pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată și menține restul dispozițiilor acestei sentințe.
Obligă recurenta Y. A. M. să achite recurentului M. B. suma de 465 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Pronunțată în ședința publică din data de 13.02.2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
L. S. P. M. A. B.
Grefier,
I. C.
Pentru grefier aflat în concediu medical semnează,
Grefier șef I. M.
Red. L.S./20.05.2014
Tehnored. I.C./27.05.2014
Jud. fond: LSP
2 ex.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 149/2014. Tribunalul BRAŞOV | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1429/2012. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
