Acţiune în constatare. Decizia nr. 149/2014. Tribunalul BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 149/2014 pronunțată de Tribunalul BRAŞOV la data de 12-02-2014 în dosarul nr. 149/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 149/R
Ședința publică de la 12 Februarie 2014
Completul de judecată R5 constituit din:
PREȘEDINTE M. I. I.
Judecător A. I.
Judecător C. R.
Grefier D. P.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului promovat de către recurentul reclamant Cabinet de Avocat C. O. M. în contradictoriu cu intimații pârâți H. G. I. și H. C., împotriva sentinței civile nr._/10.07.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul civil nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care
Dezbaterile în cauza civilă de față au avut loc în ședința publică din data de 21.01.2014, când intimații pârâți, prin reprezentant, au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință de la acel termen de judecată, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru termenul din data de 29.01.2014 și apoi, din aceleași motive, pentru data de 05.02.2014 și respectiv pentru prezentul termen de judecată, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
P. sentința civilă ne._/10.07.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._ s-a respins acțiunea formulată de reclamantul CABINET AVOCAT „C. O. M. în contradictoriu cu pârâții H. G. I. și H. C..
Reclamantul a fost obligat la plata în favoarea pârâților a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu apărător.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Între pârâtul H. G. I. în calitate de promitent vânzător și R. C. în calitate de vânzător a fost încheiat la data de 23.06.2009 antecontractul de vânzare cumpărare autentificat cu nr. 329 de BNPA M. I. Trecoasă și M. M. având ca obiect dreptul de proprietate asupra a trei parcele de teren în suprafață de 500 mp, fiecare, ce urmau a fi dezmembrate din terenul în suprafață de 26.500 mp, situat în Mun. S., jud. B., prețul fiind convenit la suma de 15.000 euro din care au fost achitați 1.500 euro la semnarea actului.
În ce îl privește pe promitentul vânzător, H. G. I. acesta și-a asumat obligația ca până la încheierea contractului de vânzare cumpărare propriu zis ( 20.12.2009), să obțină planul urbanistic zonal, toată documentația cadastrală și toate actele necesare operațiunilor de dezlipire.
P. clauză expresă, părțile au prevăzut ca în cazul în care promitentul vânzător nu își va respecta promisiunea sumată prin acest contract acesta să fie obligat la restituirea dublului sumei plătite cu titlu de avans care are caracter de arvună.
La data de 08.11.2010 a fost încheiat între reclamantul CABINET INDIVIDUAL DE AVOCAT C. O. M. în calitate de cesionar și R. C. în calitate de cedent contractul de cesiune de drepturi înregistrat cu nr. 1 având ca obiect cedarea în mod „ irevocabil” de către cedent, cesionarului a drepturilor sale deținute în baza antecontractului de vânzare cumpărare încheiat cu debitorul cedat H. G. I. și autentificat de BNP M. I. Terecoasa și M. M., sub nr. 329 la data de 23.06.2009. conform art. 1 alin. 5 din contract, părțile au stipulat că „ cesionarul beneficiază de toate drepturile și accesoriile cedate cum ar fi garanțiile personale și/sau reale, clauze penale etc. existente în momentul încheierii prezentului contract. Cesionarul beneficiază de asemenea de acțiunea în rezoluțiune, acțiunea în anulare, etc.”.
Referitor la nulitatea contractului de cesiune invocată de către pârâtul H. G. I., instanța a reținut următoarele:
În drept, se are în vedere împrejurarea că, potrivit dispozițiilor art. 34 din Decretul lege nr. 31 din 1954, privind persoanele fizice și juridice, în vigoare la data încheierii contractului de cesiune, a fost consacrat principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice. S-a stipulat astfel că persoana juridică nu poate dobândi decât acele drepturi care corespund scopului său stabilit prin lege, act de înființare sau statut.
Iar potrivit art. 180 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat cabinetul de avocat este definit ca acea formă de exercitare a profesiei de avocat în care își exercită profesia un avocat titular definitiv singur sau împreună cu avocați colaboratori.
Art. 183 alin. 1 lit. a) din Statut instituie norma potrivit căreia toate formele de exercitare a profesiei de avocat sunt supuse principiului conform căruia „ patrimoniul comun este afectat exclusiv activității profesionale și are regimul patrimoniului de afectațiune profesională”.
În ce privește actul de cesiune încheiat, față de obiectul acestuia, constând în drepturile izvorâte în baza antecontractului de vânzare cumpărare încheiat cu debitorul cedat H. G. I. și autentificat de BNP M. I. Terecoasa și M. M., sub nr. 329 la data de 23.06.2009 (drepturi referitoare la transmiterii proprietății asupra unei suprafețe de 1.500 mp de teren situată în Mun. S., jud. B.), instanța a reținut că acesta excede principiului specialității capacității de folosință a Cabinetului de avocat cesionar, nefiind în concordanță cu scopul persoanei juridice reclamante ce constă în „exercitarea profesiei de avocat”.
Față de cele enunțate, instanța a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată este neîntemeiată.
S-a mai reținut că actul de cesiune încheiat de către reclamant a nesocotit principiul instituit de art. 34 din Decretul lege nr. 31 din 1954 fiind astfel lovit de nulitate, ca sancțiune expresă instituită de lege pentru încălcarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice. Astfel, potrivit principiului că actul nul nu poate produce nici un efect, instanța reține ca neîntemeiată cererea reclamantului întemeiată pe contractul de cesiune lovit de nulitate absolută, de obligare a pârâților la plata sumei de 1500+1500 lei, stipulată cu titlu de clauză penală în antecontractul de vânzare cumpărare referitor la drepturile cedate.
Față de cele enunțate, instanța a reținut că nu mai este necesară analizarea celorlalte excepții și motive invocate de pârâți în cuprinsul întâmpinării formulate.
Văzând dispozițiile art. 274 C., reclamantul, ca parte căzută în pretenții, a fost obligat la plata sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâți, reprezentând onorariu apărător, conform chitanței . nr._ din data de 09.04.2013.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Cabinet de Avocat „C. O. M.”, solicitând admiterea recursului și, în principal casarea sentinței civile și trimiterea dosarului instanței de fond Judecătoria B. spre rejudecare iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinței civile în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea pârâților la plata sumei de 6.626 lei reprezentând returnarea avansului achitat și a sumei de 6.626 lei reprezentând contravaloarea clauzei penale.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul arată că, în mod netemeinic instanța de fond a constatat nulitatea contractului de cesiune prin încălcarea principiului disponibilității pârtilor, motivat de faptul că pârâtul nu a solicitat în baza unei cereri reconvenționale ca instanța să se pronunțe asupra validității contractului de cesiune.
Conform principiului disponibilității, consacrat de art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care a fost investite prin cererea de chemare în judecată și prin eventualele cereri reconvenționale sau de intervenție.
C. procesual, atât sub aspectul obiectului cât și al părților între care se derulează litigiul, este cel fixat de părți, nefiind permis instanței ca, din oficiu, să se pronunțe în afara limitelor în care a fost învestită, prin analizarea validității contractului de cesiune în măsura în care nu există un capăt de cerere referitor la constatarea nulității acestui act juridic.
Cum intimatul-pârât din prezentul proces nu au uzat de procedura menționată în fața instanței de fond recurentul reclamant apreciază că, în calitate de cesionar poate exercita orice drepturi transmise de către cedent în patrimoniul său, în baza unei cesiuni încheiate în mod valabil.
În mod netemeinic instanța de fond și-a întemeiat soluția pe dispozițiile Decretului nr. 51/1954, reținând eronat că un cabinet individual este persoană juridică. În fapt, Cabinetul de Avocat nu este o persoană juridică astfel încât aplicarea principiului specialității capacității de folosință este eronat.
Persoana juridică este acea entitate juridică ce îndeplinește condițiile menționate de către art. 26 din Decretul-lege nr. 31/1954, or., analizând aceste condiții, rezultă că, un Cabinet Individual, ca formă de exercitare a profesiei, nu este o persoană juridică.
În plus, din analiza prevederilor Statutului reiese că singura formă de exercitare a profesiei ce îndeplinește aceasta condiție este societatea profesionala cu răspundere limitata (art. 199 și următoarele din Statut).
Pe cale de consecință, principiul specialității capacității de folosință nu este aplicabil cabinetului individual și, implicit, contractul de cesiune nu poate fi considerat nul absolut pentru încălcarea acestui principiu aplicabil exclusiv persoanelor juridice și PFA sau persoanelor fizice.
Cesiunea de drepturi este validă și strâns legată de desfășurarea activității profesionale.
În fapt, între cabinetul de avocat și clientul acestuia a fost încheiat contractul de asistență juridică numărul 76.227/01.0.2009 care prevedea prestarea de servicii juridice în funcție de solicitările clientului, urmând ca pentru fiecare serviciu juridic să fie Încheiat un Act Adițional, cu excepția litigiilor.
În data de 08.11.2011 s-a încheiat Actul Adițional la contractul de prestări servicii juridice nr. 76.227/2009 în baza căruia cabinetul avocațial a fost mandatat ca în nume propriu și pe seama clientului ( mandat fără reprezentare) să achiziționeze creanța întemeiată pe Antecontractul nr. 329/2009. Astfel, contractul de cesiune de creanță are la baza un contract de asistență juridică și pe cale de consecință se înscrie în activitățile desfășurate de către un avocat în temeiul Legii nr. 51/1995.
În fapt, condițiile de validitate ale cesiunii de creanță sunt:
-condițiile generale legale impuse oricărui contract (capacitate,
consimțământ, obiect, cauză);
- este un contract consensual - încheiat prin simplul acord de voința al părților; nu este nevoie sa fie îndeplinite condiții de formă.
În consecință, susținerile pârâtului referitoare la lipsa datei certe sunt nefondate, necesitatea unei date certe nefiind o condiție prevăzută de lege pentru validitatea cesiunii.
Cesiunea de drepturi este opozabilă debitorului. Astfel, în urma încheierii cesiunii în conformitate cu dispozițiile art. 1393 Cod Cv, debitorul a fost notificat prin act sub semnătură privată trimis prin serviciul postai cu confirmare de primire.
Sub aspectul naturii sale juridice, cesiunea de creanța se încheie valabil prin simplul acord de voința al părților. Consimțământul debitorului cedat nu se cere deoarece nu este parte în contractul de cesiune.
Cu toate ca cesiunea de creanță își produce efectele între cedent si cesionar, din momentul încheierii contractului de cesiune, pentru opozabilitatea ei față de terți, trebuie îndeplinite anumite formalități de publicitate. publicitatea cesiunii poate fi făcuta în doua feluri: prin notificarea cesiunii către debitor sau prin acceptarea cesiunii de către debitor. În speță, notificarea debitorului a fost efectuată în data de 18.11.2010, dată de la care cesiunea este opozabilă debitorului.
Nu există nici o prevedere legală care să condiționeze opozabilitatea cesiunii de luarea la cunoștință efectiv de către debitor a Notificării.
Efectele acestei opozabilități sunt cele prevăzute de dispozițiile art. 1395 și urm. Cod Civ. principalul efect fiind ca cesionarul devine creditorul debitorului cedat. Astfel, orice convocare/discuție pe tema executării Antecontractului de Vânzare Cumpărare, în mod obligatoriu, prin efectul notificării cesiunii, trebuia să aibă loc intre debitorul cedat și cesionarul din contractul de cesiune menționat.
Pe cale de consecință, procedura desfășurată în fața notarului public este efectuată față de o persoană care nu avea calitatea de parte contractantă în Antecontractul de Vânzare Cumpărare și din acest punct de vedere este inopozabilă cesionarului.
Pe fondul cauzei, recurentul susține că pârâtul își recunoaște culpa în executarea obligațiilor sale contractuale. Astfel, Antecontractul prevede ca termen limită pentru executarea obligațiilor pârtilor data de 01.05.2010. În cuprinsul întâmpinării pârâtul recunoaște faptul că obligația sa contractuală de a finaliza obținerea documentației cadastrale și a planului urbanistic zonal nu a fost executată în termenul convenit (01.05.2010), ci mult mai târziu, în luna septembrie 2010.
În consecință, începând cu data de 02.05.2010 s-a născut în mod necondiționat dreptul promitentului - cumpărător de a-și realiza dreptul sau de a obține daunele interese prevăzute de către antecontract și anume returnarea avansului și penalizări in cuantum egal cu avansul achitat.
Excepția neexecutării contractului este netemeinică. Faptul ca debitorul si-a executat obligațiile cu întârziere nu poate avea nici un efect juridic asupra dreptului la acțiune al creditorului in măsura in care acest, a ales realizarea dreptului sau in sensul obținerii daunelor interese deoarece achiziția terenului nu mai prezintă interes pentru acesta raportat la fixarea termenului de executare in contract.
În cuprinsul antecontractului este stipulat un termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce contractuale, acest termen fiind 01.05.2010 iar directa consecință constă în faptul că excepția neexecutării contractului nu poate fi invocată.
Procedura desfășurată în fața notarului public de către pârâți, ulterior termenului stabilit de părți pentru executarea obligației contractuale a pârâtului este inutilă, deoarece la data respectivei „convocări”, antecontractul de Vânzare Cumpărare încetase prin împlinirea termenului pentru care fusese încheiat - 01.05.2010.
Pentru același motiv – încetarea Antecontractului prin împlinirea termenului pentru care a fost încheiat - susținerea pârâtului referitor la rezilierea Antecontractului este neîntemeiată, deoarece actul juridic „reziliat” nu era în vigoare la data respectivă deoarece expirase la data de 01.05.2010, termen prevăzut expres pentru executarea obligațiilor sale.
P. întâmpinarea depusă la fila nr. 34 a dosarului, intimatul pârât H. G. I. a solicitat respingerea recursului ca nefundat și obligarea recurentului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
În susținerea acestei poziții procesuale intimatul a invocat prevederile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 care statuează că nulitatea absolută a unui act poate fi invocată oricând, inclusiv pe cale de excepție, principiu preluat și de noul cod civil în cuprinsul art. 1.247 alin. (2) și art. 1.249. Așa cum se arată în doctrină, invocarea nulității absolute a unui act pe cale de excepție substanțială nu conduce la pronunțarea unei soluții în acest sens, instanța nefiind sesizată cu un asemenea capăt de cerere, dar conduce la paralizarea efectelor juridice ale actului lovit de nulitate, în limitele speței deduse judecății.
Astfel, instanța poate, chiar și în lipsa unei cereri reconvenționale, să analizeze și să rețină că actul invocat de reclamant este lovit de nulitate absolută și să nu îl aibă în vedere la soluționarea cauzei.
Art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 prevede că este persoană juridică, orice altă organizație care are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop.
Desigur, ca și formă a exercitării profesiei de avocat, cabinetul individual este distinct de persoana fizică care îl constituie și are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui scop bine individualizat - profesarea avocaturii.
Ca și formă a exercitării profesiei de avocat, cabinetul individual este distinct de persoana fizică care îl constituie și are o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop bine individualizat - profesarea avocaturii.
Cu privire la validitatea și opozabilitatea cesiunii de creanță, în speță, cesiunea nu a fost notificată în condițiile art. 1393 Cod civil.
Cu privire la fondul cauzei și la posibilitatea reclamantului de a invoca clauza penală, intimatul pârât susține că antecontractul de vânzare – cumpărare nu conține un pact comisoriu de orice grad care ar fi creat premisa declarării unilaterale sau intervenirii de drept a rezoluțiunii. Promitentul cumpărător nu a efectuat nicio manifestare de voință în sensul rezoluțiunii antecontractului, astfel că, o asemenea atitudine trebuie interpretată ca o acceptare tacită din partea promitentului cumpărător a prelungirii duratei de îndeplinire a obligațiilor.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Recursul este legal timbrat.
Examinând sentința civilă în raport cu motivele de recurs și cu probele administrate în cauză, Tribunalul reține următoarele:
În ceea ce privește modalitatea de invocare a excepției nulității absolute a contractului de cesiune, datorită caracterului imprescriptibil al cererii în constatarea nulității absolute, potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958 Republicat, privitor la prescripția extinctivă, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, nulitatea unui act juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.
Partea pârâtă poate să invoce nulitatea absolută a unui act juridic în ipoteza în care reclamantul declanșează un litigiu având ca obiect, spre exemplu, executarea – litigiul din speță – sau mai larg, își întemeiază pretenția împotriva pârâtului pe un anumit act juridic. Instanța, constatând că actul juridic ce constituie fundamentul pretenției supusă judecății este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea de chemare în judecată ca nefondată, fără însă a pronunța și nulitatea actului juridic respectiv.
În consecință, nu este necesară formularea unei cereri reconvenționale de către pârât, susținerile recurentului reclamant în sens contrar și relative la depășirea de către instanța de fond a limitelor investirii, fiind neîntemeiate.
În ceea ce privește valabilitatea contractului de cesiune de drepturi, Tribunalul reține următoarele:
Potrivit art. 2 alin. 1 – 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, în forma în vigoare la data încheierii contractului de cesiune de drepturi de care se prevalează recurentul reclamant (08.11.2010):
„(1) În exercitarea profesiei avocatul este independent și se supune numai legii, statutului profesiei și codului deontologic.
(2) Avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului.
(3) Avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața instanțelor autorității judecătorești și a altor organe de jurisdicție, a organelor de urmărire penală, a autorităților și instituțiilor publice, precum și în fața altor persoane fizice sau juridice, care au obligația să permită și să asigure avocatului desfășurarea nestingherită a activității sale, în condițiile legii.”
Potrivit art. 3 alin. 1 din același act normativ,
„(1) Activitatea avocatului se realizează prin:
a) consultații și cereri cu caracter juridic;
b) asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală, a autorităților cu atribuții jurisdicționale, a notarilor publici și a executorilor judecătorești, a organelor administrației publice și a instituțiilor, precum și a altor persoane juridice, în condițiile legii;
c) redactarea de acte juridice, atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare;
d) asistarea și reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în fața altor autorități publice cu posibilitatea atestării identității părților, a conținutului și a datei actelor încheiate;
e) apărarea și reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice în raporturile acestora cu autoritățile publice, cu instituțiile și cu orice persoană română sau străină;
f) activități de mediere;
g) activități fiduciare constând în primirea în depozit, în numele și pe seama clientului, de fonduri financiare și bunuri, rezultate din valorificarea sau executarea de titluri executorii, după încheierea procedurii succesorale sau a lichidării, precum și plasarea și valorificarea acestora, în numele și pe seama clientului, activități de administrare a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost plasate;
h) stabilirea temporară a sediului pentru societăți comerciale la sediul profesional al avocatului și înregistrarea acestora, în numele și pe seama clientului, a părților de interes, a părților sociale sau a acțiunilor societăților astfel înregistrate;
i) activitățile prevăzute la lit. g) și h) se pot desfășura în temeiul unui nou contract de asistență juridică;
j) orice mijloace și căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condițiile legii.”
Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, formele de exercitare a profesiei de avocat sunt, la alegere: cabinete individuale, cabinete asociate, societăți civile profesionale sau societăți civile profesionale cu răspundere limitată.
Potrivit art. 113 din Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004 emis de Uniunea Națională a Barourilor din România, în forma în vigoarea la data încheierii contractului de cesiune de drepturi,
„(1) Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activități specifice profesiei se naște din contractul de asistență juridică, încheiat în formă scrisă, între avocat și client ori mandatarul acestuia.
(2) Forma, conținutul și efectele contractului de asistență juridică sunt stabilite prin prezentul statut.
(3) Avocatul nu poate acționa decât în limitele contractului încheiat cu clientul său, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.”
Potrivit art. 172 din același act normativ,
„(1) Toate formele de exercitare a profesiei de avocat sunt supuse următoarelor principii:
a) patrimoniul comun este afectat exclusiv activității profesionale și are regimul patrimoniului de afectațiune profesională;
b) titularul cabinetului individual și avocatul asociat nu pot presta activități profesionale în afara formei de exercitare a profesiei pentru care au optat (…)”.
Din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale, instanța apreciază că, reclamantul cabinet individual de avocat, se prezintă ca o formă legală de organizare a profesiei de avocat, iar în exercitarea acestei profesii dispune de un patrimoniu afectat exclusiv activității profesionale și are dreptul de a presta activitățile prevăzute de lege prin intermediul unor activități sau mijloace, de asemenea prevăzute de lege, subsumate scopului profesiei și în limitele contractului încheiat cu clientul.
Aceste prevederi legale speciale instituie principiul specialității capacității de folosință pentru toate formele de exercitare a profesiei de avocat, deci inclusiv pentru cabinetul individual de avocat, chiar dacă acesta nu are personalitate juridică, fiind o prevedere legală specială derogatorie de la dreptul comun, respectiv de la art. 34 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice, care consacră acest principiu numai în privința persoanelor juridice.
În consecință, din moment ce dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și exercitarea profesiei de avocat, mai sus expuse, prevăd afectarea patrimoniului de care dispune cabinetul individual de avocat, numai în scopul exercitării profesiei, susținerea recurentului reclamant cu privire la inaplicabilitatea prevederilor art. 34 din Decretul nr. 31/1954 nu are relevanță.
Contractul de cesiune de drepturi încheiat de cabinetul individual de avocat cu clientul său – R. C. – nu reprezintă un serviciu juridic de natura celor enumerate de prevederile art. 2 alin. 3 și art. 3 alin. 1 din Legea nr. 51/1997.
Din conținutul contractului de cesiune de drepturi de care se prevalează cabinetul individual de avocat, reclamant în cauză, nu rezultă că încheierea acestuia s-a realizat în temeiul contractului de asistență juridică nr. 76.227/2009, astfel cum se susține prin motivele de recurs, contract care, de altfel, nu a fost depus la dosarul cauzei (f. 8 – 14 dos. fond I).
Recurentul reclamant nu a probat că, prin contractul de asistență juridică încheiat cu clientul său – R. C. – acesta din urmă ar fi înțeles să califice drept prestare a unui serviciu juridic și încheierea contractului prin care clientul a cedat avocatului drepturile sale rezultate din antecontractul de vânzare cumpărare încheiat cu pârâtul.
P. urmare, instanța apreciază că, astfel cum în mod legal și temeinic a reținut și instanța de fond, contractul de cesiune de drepturi încheiat de cabinetul individual de avocat cu clientul său – R. C. – nr. 1/08.11.2010, reprezintă un contract de cesiune de drept comun, încheiat de cabinetul Individual de Avocat C. O. M., în calitate de cesionar, cu depășirea limitelor legale, respectiv cu încălcarea capacității juridice limitate a reclamantului, a scopului stabilit de lege pentru înființarea și exercitarea activității de către reclamant și fără legătură directă cu exercitarea profesiei de avocat, motiv pentru care acesta este nul, nu poate produce nici un efect și nu poate fi opus pârâților.
Având în vedere aceste considerente, Tribunalul apreciază că nu se mai impune analizarea motivelor privind fondul cauzei, respectiv privind chestiunile de opozabilitate a cesiunii din perspectiva art. 1393 Cod civil și chestiunile de executare a antecontractului de vânzare – cumpărare.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., recursul declarat de recurentul reclamant Cabinet de Avocat „C. O. M.”va fi respins ca neîntemeiat iar sentința civilă recurată va fi menținută ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant Cabinet de Avocat „C. O. M.” împotriva sentinței civile nr._/10.07.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.02.2014 .
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
pentru M. I. B. aflată C. R. A. I.
în concediu semnează
președintele instanței
A. N. M.
Grefier,
pentru D. P. aflată în concediu
semnează înlocuitor grefier șef secție
D. A.
Red.C.R../25.07.2014
Tehnored.V.P./25.07.2014
- 2 ex -
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1610/2013. Tribunalul... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 174/2014. Tribunalul BRAŞOV → |
|---|
