Suspendare - art.143 NCPC/art. 40 alin. 2 CPC. Decizia nr. 4984/2015. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4984/2015 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 15-12-2015 în dosarul nr. 4984/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A III- A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.4984A
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN: 15.12.2015
Tribunalul constituit din :
PREȘEDINTE: A.-D. B.
JUDECĂTOR: M. M. P.
GREFIER: G. S.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulate de apelanta-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr.927/03.02.2015, pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații C. M. și B. D., în cauza având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, părțile nu s-au prezentat.
Procedura de citare a părților este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Tribunalul, văzând că s-a solicitat judecata în lipsă, în urma verificării actelor din dosar, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cererii de apel, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, la data de 19.06.2014, sub nr._, contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietatilor a formulat contestație la executărea silită pornită împotriva sa și a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunța în contradictoriu cu intimații C. M., B. D., următoarele:
-suspendarea executării silite dispuse în dosarul de executare nr.168/2014 întocmit de S.C.P.E.J. D. C. și D. A. C., în temeiul art.700 alin.1 și 3 C.p.c. până la solutionarea contestației la executare;
- suspendarea actelor de executare silită dispuse sau care ar putea fi dispuse, inclusiv a popririi asupra conturilor ANRP deschise la Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București;
-anularea încheierii din data de 12.06.2014, întocmite de către B. D. C. și D. A. C.;
-anularea încheierii Judecătoriei sector 5 de încuviințare a executării silite;
-anularea executării silite dispuse în dosarul de executare nr.168/2014;
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că, prin somația emisă de S.C.P.E.J. D. C. și D. A. C. și înregistrată la ANRP cu nr._/RG/13.06.2014, ANRP a fost înștiință că are de achitat creditorilor suma de 41.851,99 lei, reprezentând debit actualizat și cheltuieli de executare, în temeiul titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr.4094/13.01.2011 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București.
A susținut că procedura executării silite s-a realizat cu încălcarea art.7 din Legea nr.9/1998 republicată, coroborate cu disp.art.35 ind.1 al.2 din HG 753/1998 modificată și completată prin HG nr.1277/2007.
A susținut că onorariul de avocat, în cuantum de 2000 lei, solicitat pentru îndeplinirea formalităților de executare, este nepotrivit de mare față de muncă depusă.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile prevăzute de art.650 al.1 și 2, art.700, art.711 și urm. din C.pr.civ., Legea nr.9/1998, HG nr.1277/2007, OG nr.22/2001, OUG nr.80/2013, OUG nr.10/2014.
Prin sentința civilă nr. 927/03.02.2015, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria sectorului 5 București a respins contestația formulată de către contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimații C. M. și B. D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin somația emisă în dosarul nr. 168/2014 al S.C.P.E.J. D. C. și D. A. C. A. Națională pentru Restituirea Proprietăților a fost înștiințată că are de achitat către intimați suma totală de 41.851,99 lei, compusă din suma de 35.217,07 lei, reprezentând totalul despăgubirilor actualizate cu indicele de inflație și suma de 6.634,92 lei, cheltuieli de executare, în baza titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr.4094/13.01.2011, emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr.9/1998, a Legii nr.290/2003 și a Legii 393/2006.
Contestatoarea susține că, față de prevederile OUG nr.10/2013, creanța invocată de creditor în executare nu este exigibilă, astfel că procedura de executare silită a fost pornită în mod nelegal, arătând că, potrivit art.1 alin.1 din OUG nr.10/2013, începând cu data intrării în vigoare a acestei ordonanțe, plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr.9/1998 și Legii nr.290/2003 “se face în tranșe egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată iar cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei.
Referitor la aplicabilitatea dispozițiilor legale mai sus mentionate, prima instanță a reținut că acestea încalcă dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție.
Astfel, în Hotarârea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 29 iulie 2008, în cauza T. împotriva României, Curtea a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, prin neexecutarea unei hotărâri judecatorești.
Față de excepția ridicată de Guvern în sensul incompatibilității ratione materiae, Curtea a reamintit jurisprudența sa anterioară (cauza Ș. împotriva României nr. 9.555/03, paragr. 20-21, 11 octombrie 2007, Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, nr. 63.235/00, paragr. 62, CEDO 2007), potrivit căreia pentru a constata neaplicarea art. 6, dreptul intern trebuie în primul rând să fi exclus în mod expres accesul la o instanță în ceea ce privește postul sau categoria de salariați în discuție; conflictele obișnuite de muncă nu pot fi excluse din garanțiile art. 6, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat încalcarea art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a neexecutării hotărârii judecătorești de plată a salariilor restante.
Astfel, Curtea a conchis că statul nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în executare hotărârea judecătorească în cauză, existând o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție.
Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, Curtea a stabilit că "în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale]. Totuși un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile".
De asemenea, în cauza Bourdov c. Rusiei, Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.
Prin adoptarea acestui act normativ, care prevede un regim diferențiat de executare a obligațiilor în raport cu alți debitori, care stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor, se încalcă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din CEDO, atât sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, cât și al principiului egalității armelor în proces (în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).
Se ajunge astfel ca statul în calitate de debitor sa intervină în faza executării silite a titlurilor executorii obținute în contradictoriu cu instituțiile sale, prin amânarea în mod repetat și re-eșalonarea obligațiilor stabilite prin acestea.
Nu s-a reținut sustinerea reclamantei in sensul in care acest text legal are in vedere crearea unui echilibru intre debitor - institutie publica si creditor, o data ce este vorba despre tergiversarea cu buna stiinta a unei executari silite benevole, ca si regula, fara a exista in acest timp, o minima diligenta din partea debitorului de a achita macar si partial debitul datorat. In fapt este vorba despre un dezechilibru, in favoarea intereselor statului si in defavoarea creditorului.
Teza a doua în susținerea contestației la executare se fundamentează pe prevederile OG nr.22/2002, în sensul că art.2 al ordonanței prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Instanța a considerat că aceasta susținere este lipsită de temei, având în vedere că prevederile art 2 din OG 22/2002 nu stabilesc o excepție de la regula de drept comun, aceea a executării de buna voie a debitelor. Chiar si in cazul instituțiilor bugetare, acestea urmează dreptul comun si sunt datoare a executa de buna voie titlurile executorii, prin care sunt obligate la plata anumitor sume de bani.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată prin legea nr. 110/2007, intrată în vigoare la data de 08.05.2007, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă, articolul 2 al aceluiași act normativ, stabilind că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
De asemenea, art. 3 al O.G. nr. 22/2002 modificată prin legea nr. 110/2007, prevede că, în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie.
Prima insanță a reținut astfel că patrimoniul debitorilor instituții publice nu a fost exceptat de la executarea silită, fiind instituită, doar, o procedură specială de aducere la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora. Prin acestea nu se aduce nici o încălcare drepturilor creditorilor debitorilor instituțiilor publice în raport de alți creditori, deoarece, cei dintâi au de asemenea, la dispoziție calea executării silite de drept comun și implicit dreptul de a-și valorifica creanța, dar numai după epuizarea modalității speciale de executare voluntară, prevăzută de actul normativ evocat.
In fapt, legea prevede ca doar in cazul lipsei de fonduri, lipsa care conduce la neînceperea executării benevole sau la continuarea acesteia, doar in acest caz deci, a lipsei de fonduri, exista un termen de 6 luni aplicabil in baza legii, termen in care debitorul este obligat sa găsească resursele financiare necesare acoperirii creanței.
Instanța a apreciat că, prin interpretarea logica a textului, se desprinde ideea că doar in cazul existentei unei lipse de fonduri din partea debitorului, care sa determine un impediment la executarea benevola, este regula, doar atunci fiind deci, aplicabil termenul de 6 luni in care exista obligația de a găsi resursele financiare necesare. Este vorba despre un termen de 6 luni dat acestor instituții pentru a identifica sumele necesare, dat fiind specificul activității lor, in cazul special al unei lipse de fonduri. D. in acest caz, al existentei unui impediment la executare, impediment care consta in lipsa de fonduri, doar in acest caz deci, apreciază ca devine aplicabil termenul de 6 luni pentru identificarea resurselor financiare. Nu este vorba despre nici o procedura prealabila in aceste 6 luni.
Prima instanță a reținut că debitorul este obligat să execute de buna voie obligația sa de plata înscrisa in titlu executoriu, chiar daca este vorba despre o instituție publica, hotărârea judecătoreasca având putere obligatorie si in cazul acestor debitori. În măsura in care debitorul nu achita, creditorul are deschisa calea de a-si valorifica creanța silit. A reținut că debitoarea nu a executat in niciun fel aceasta creanța in termen de 6 luni, de la data rămânerii definitive a sentinței civile, termen pe care il invoca in apărarea sa.
Prima instanță a avut în vedere și dispozițiile art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Protocol 1 adițional la Convenție, prin care se arată că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauza de față, cu toate că intimata a obținut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care o instituție publică a fost obligată la o acțiune specifică, aceasta nu a fost executată din cauza refuzului debitoarei-contestatoare de a respecta această hotărâre.
Debitoarea reprezintă o instituție publică ce constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. În consecință, dacă o instituție a statului refuză să execute o hotărâre judecătorească și definitivă ori întârzie executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi(cauza Metax împotriva Greciei din 27 mai 2004, Cauza Ș. împotriva României din 24 iunie 2005).
În ceea ce privește procesul-verbal privind cheltuielile de executare, instanța a reținut că, potrivit art. 669 c.p.c. „partea care solicită îndeplinirea unui act sau a altei activități care interesează executarea silită este obligată să avanseze cheltuielile necesare în acest scop. Pentru actele sau activitățile dispuse din oficiu cheltuielile se avansează de către creditor.
Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul renunță la executare sau dacă prin lege se prevede altfel.
Sumele ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin proces-verbal, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii.
Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol, procesul-verbal constituie titlu executoriu.”
Instanța a reținut că suma ce reprezintă cheltuieli de executare a fost stabilită de către executorul judecătoresc cu respectarea prevederilor Legi nr. 137/2000, precum și ale Hotărârii Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești nr. 2/17.02.2007 privind completarea Statutului U.N.E.J.. Dovada respectivelor cheltuieli este reprezentată de totalitatea actelor de executare existente în dosarul execuțional. Cu privire la cuantumul onorariului executorului judecătoresc, a reținut că și acesta se încadrează în limita de 10 % din suma actualizată, conform anexei 1 din O.M.J nr.2550/2006, suma ce reprezintă onorariu executor incluzând și T.V.A., fiind raportată la debitul actualizat conform Procesului-verbal pentru actualizarea creanței.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatoarea A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Tribunalului bucurești – Secția a III-a civilă la data de 31.07.2015, sub nr._ .
În motivele de apel formulate, apelanta a susținut că prima instanță nu a avut în vedere la soluționarea cauzei că Hotărârea nr. 4577/21.07.2013, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București nu este titlu executoriu. A susținut că încuviințarea executării silite se poate face numai în baza deciziei emise de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, decizie care reprezintă titlu executoriu ce poate face obiectul unei cereri de încuviințare a executării silite.
Situația în care se află creditorii este reglementată în art. 2 alin (1) lit. I teza finală din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care asimilează refuzului nejustificat de a soluționa o cerere, nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile și în art. 8 teza a doua din același act normativ, care oferă acces la instanța de contencios administrativ în astfel de cazuri.
Prin urmare, creditorii trebuia să solicite pe calea contenciosului administrativ obligarea instituției la emiterea deciziei de validare/invalidare, iar numai ulterior, având drept titlu o decizie de validare, prin care să se consfințească dreptul acestora la despăgubiri, aceștia ar fi avut la îndemână procedura executării silite de drept comun.
În ceea ce privește încheierea de actualizare a sumei de 265.702,99 lei, reprezentând totalul despăgubirilor acordate în baza Hotărârii nr. 4577, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, cu indicele de inflație pe perioada august 2013 - iulie 2014, a susținut că pentru actualizarea creanței se aplică dispozițiile art. 10 alin 4 din Legea nr. 164/2014 potrivit cărora ,,sumele neplătite, aferente actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. c), se actualizează prin decizia de validare cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada de la momentul emiterii hotărârilor până la data intrării în vigoare a prezentei legi, și constituie obligații de plată, în tranșe, în condițiile prezentei legi."
În ceea ce privește onorariul de avocat în cuantum de 2.000 lei, solicitat pentru îndeplinirea formalităților de executare, consideră că este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile prevăzute de art. 717 din C.pr.civ., Legea nr. 9/1998, H.G. nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, respectiv HG nr. 1277/2007, Legea nr. 164/2014.
Intimații nu au formulat întâmpinare, iar în apel nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosaruli, în raport de criticile formulae, conform dispozițiilor prevăzute de art. 479 din c.pr.civ., tribunalul constată că apelul este nefondat și îl va respinge, pentru următoarele motive:
În motivele de apel formulate, apelanta a reluat susținerile din cererea de chemare în judecată, fără să indice care sunt criticile pe care le aduce sentinței primei instanțe.
Prima instanță a făcut o analiză corectă și amănunțită a probelor administrate în cauză și a aplicat corect dispozițiile legale în vigoare.
Intimații-creditori au împotriva apelantei-debitoare o creanță certă, lichidă și exigibilă. Susținerile contestatoarei cu privire la termenul rezonabil ori lipsa disponibilităților bănești nu au nicio relevanță în cauză, executarea silită fiind începută de creditori în baza unui titlu executoriu valabil. Nu s-a invocat niciun motiv concret de nelegalitate ori netemeinicie a actelor de executare silită.
De asemenea, în ceea ce privește faptul că statul nu ar deține disponibilități bănești pentru plată, astfel că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO, tribunalul consideră că motivul invocat de contestatoare nu justifică un refuz de plată, executarea silită făcând parte din procesul civil, astfel că neexecutarea obligației ar determina încălcarea dreptului de acces la justiție al intimaților-creditori.
Dificultățile economice ale autorităților publice au justificat deja amânarea sau eșalonarea plății creanțelor asupra statului. Acestea au fost și motivele pentru care Legea nr. 9/1998 și Legea nr. 290/2003 au prevăzut eșalonarea la plată a compensațiilor bănești acordate. Însă insuficiența resurselor financiare ale autorităților publice nu poate justifica absența totală a compensațiilor bănești și refuzul sine die al contestatoarei de a-și îndeplini obligațiile. Tocmai acest refuz de executare a obligațiilor, pentru o perioadă nedeterminată de timp și fără o explicație rezonabilă, este de natură a rupe echilibrul între interesele generale ale statului și interesele particularilor. De altfel, instituția contestatoare nici nu a prezentat vreo probă în sensul insuficienței resurselor bănești pretinse.
Tribunalul are în vedere și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg asupra legislației interne în soluționarea litigiilor cu care instanțele sunt învestite, ce au prioritate conform art. 20 alin. (2) din Constituția României.
Tribunalul consideră că, prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute creditorilor-intimați prin hotărârea ce se execută, apelanta-contestatoare încalcă dreptul de proprietate al intimaților, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, mai ales că până în prezent termenul stabilit pentru plata sumelor de bani, în baza titlului executoriu deținut de către creditori a fost depășit, iar sumele respective nu au fost achitate, așa cum corect a reținut și prima instanță, iar criticile formulate de apelantă sunt nefondate și nu sunt primite.
Motivul de apel referitor la onorariul avocatului este, de asemenea, nefondat și tribunalul nu îl primește. Prima instanță a reținut corect că acest onorariu este justificat, în raport de obiectul cererii deduse judecății și de activitatea desfășurată de avocat.
În consecință, pentru motivele arătate, în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 480 alin. 1 din C.pr.civ., tribunalul va respinge apelul formulat de apelanta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat și va menține hotărârea primei instanțe.
Intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta-contestatoare A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, sector 1, Calea Floreasca nr.202, împotriva sentinței civile nr.927/03.02.2015, pronunțate de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații C. M. cu domiciliul în Afumați, ..112, județ I. și în com.Casimcea, . și B. D., cu domiciliul în Afumați, ..112, județ I. și în localitatea B., .-22, ..1, ., J. B., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 15.12.2015.
P. JUDECĂTOR
A.-D. B. M. M. P.
GREFIER
G. S.
Red./tehnored. - Jud. A.D.B./5ex.
Dact. - A.M.
Judecătoria Sectorului 5 București
Judecător fond -C. L.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 319/2016. Tribunalul... | Anulare act. Sentința nr. 1584/2015. Tribunalul BUCUREŞTI → |
|---|
