Contestaţie la executare. Decizia nr. 319/2016. Tribunalul BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 319/2016 pronunțată de Tribunalul BUCUREŞTI la data de 27-01-2016 în dosarul nr. 319/2016
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 319/A
Ședința din publică de la data de 27.01.2016
Tribunalul constituit din :
PREȘEDINTE: B. C. M.
JUDECĂTOR: PLACINTA M. D.
GREFIER: A. GABRIEALA
Pe rolul Tribunalului se află soluționarea apelului civil declarat de apelanta – contestatoare A. NAȚIONALĂ P. R. PROPRIETĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr. 9478/30.01.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul susmenționat, în contradictoriu cu intimații – creditori D. F. D., M. G., G. I., D. G., D. V., N. E., B. I., D. M., D. M., D. I., D. I., având ca obiect contestație la executare suspendarea executării silite.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că pricina se află la primul termen de judecată, după care:
Tribunalul, constată ca s-a solicitat judecarea în lipsă, în baza disp. art. 411 alin 2 N.C.pr.civ și reține cauza spre soluționare.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 la data de 17.03.2014, contestatoarea A. Națională pentru R. Proprietăților a solicitat, în contradictoriu cu intimații D. F. D., M. G., G. I., D. G., D. V., N. E., B. I., D. M., D. M., D. I. si D. I., anularea tuturor actelor de executare emise de B. D. G., L. G. și M. P., în dosarul de executare nr. 215/2014, anulare încheierii de încuviințare a executării silite pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, anularea încheierii privind stabilirea cheltuielilor de executare și suspendarea tuturor actelor de executare.
În motivare, contestatoarea a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 18.alin.5 din HG 1120/2006 achitarea compensațiilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație. Contestatoarea a mai arătat că această interpretare trebuie corelată cu art. 22 alin.1 din Legea 500/2002, în caz contrar s-ar ajunge la angajamente de plată fără acoperire bugetară. Contestatoarea a arătat, de asemenea, că practica constantă de executare silită din ultimii ani a dus la blocarea conturilor ANRP, astfel încât au fost în imposibilitate să mai achite voluntar despăgubiri.
De asemenea, contestatoarea a mai arătat că executarea silită este suspendată conform OUG 10/2013 și că nu au fost respectate dispozițiile OG 22/2002.
În drept, contestatoarea a invocat dispozițiile art. 399 și urm. Cod procedură civilă, Legea nr. 290/2003, HG 1120/2006.
La data de 24.03.2014 contestatoarea și-a precizat acțiunea în sensul că solicită și anularea somației din data de 26.02.2014, anularea încheierii din data de 14.03.2014 emise de B. D. G., L. G. și M. P. în dosarul de executare 215/2014.
În motivare a arătat că în mod greșit a fost actualizat debitul și că onorariul de avocat de_ lei este excesiv de mare pentru munca depusă de avocat.
Intimații nu a depus întâmpinare la dosar, însă au depus note scrise prin care au solicitat respingerea contestație la executare ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 9478/30.10.2014 pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria Sectorului 4 București a respins contestația la executare formulată, cererea de întoarcere a executării silite ca neîntemeiate și a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.
P. a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Creditorii intimați au solicitat B. D. G., L. G. și M. P. începerea executării silite, împotriva contestatoarei, în baza titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr. 618 din data de_, emisă de Comisia Județeană C. pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 validată prin ordinul 724 din data de 30.01.2006 emis de Cancelaria Primului Ministru .
Prin actul administrativ menționat s-a acordat intimatei o despăgubire în cuantum de_,82 lei, în temeiul Legii nr.9/1998.
S-a efectuat un raport de expertiză de către expert B. F. care a actualizat debitul, rezultând suma finală de_ lei, aceasta reprezentând suma cuvenită intimaților.
A fost încuviințată executarea silită de către judecătoria sectorului 4 București la data de 14.02.2014.
La data de 26.02.2014 a fost emisă somația către contestatoare prin care i s-a pus în vedere să se conformeze titlului executoriu.
La data de 14.03.2014 a fost emisă încheierea de stabilire cheltuieli de executare silită stabilindu-se cheltuieli de 7105,01 lei din care 2139,37 lei onorariu executor și 2500 lei onorariu avocat.
La data de 14.03.2014 a fost emisă adresa de înființare a popririi asupra sumelor de bani datorate de terțul poprit Direcția de Trezorerie și contabilitate Publică București.
Analizând criticile contestatoarei, instanța a reținut faptul că aceasta avea obligația conform art. 622alin. 1 C.pr.civ. de a-și executa de bunăvoie obligațiile stabilite prin titlul executoriu în sarcina sa, iar faptul că aceasta avea conturile blocate ca urmare a altor executări silite și nu avea disponibil pentru plata debitului nu poate constitui un motiv de anulare a executării silite, acest aspect nefiind imputabil creditorului, ci mai degrabă contestatoarei, instituție publică care avea obligația de a-și lua toate măsurile necesare pentru a asigura plata despăgubirilor la care a fost obligată prin titluri executorii.
Referitor la apărările contestatoarei privind modalitatea de plată a despăgubirilor, instanța a constatat că, potrivit art. 18 alin. 5 lit. c din H.G. nr. 1120/2006, astfel cum erau în vigoare atât la momentul emiterii Hotărârii nr. 373/17.04.2008, dar și la momentul începerii executării silite, plata compensațiilor trebuia efectuată eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei.
În raport de aceste dispoziții legale, instanța a constatat că, deși a expirat termenul de plată, contestatoarea nu și-a îndeplinit obligația de a achita despăgubirile. De asemenea, împrejurarea că nu au existat sume aprobate suficiente nu este nicidecum imputabilă creditorilor, ci chiar contestatoarei, care a rămas în pasivitate și nu a luat măsuri în acest sens pentru a obține creditele bugetare necesare realizării plăților.
Referitor la actualizarea creanței, instanța a constatat că, potrivit art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006, suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.
Analizând aceste prevederi legale, instanța a apreciat că din interpretarea dispozițiilor art. 18 alin. 6 din H.G. nr. 1120/2006 reiese că acestea își aveau aplicabilitate numai în ipoteza în care despăgubirile ar fi fost plătite voluntar de către contestatoare, cu respectarea termenelor stipulate la art. 18 alin. 5 lit. c din H.G. nr. 1120/2006.
În caz contrar, așa cum reiese prin analogie și din considerentele deciziei nr. 21/19.03.2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, instanța a apreciat că, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, creditorii au dreptul de a obține actualizarea întregii sume stabilite cu titlu de compensații în raport cu indicele de inflație calculat începând cu momentul stabilirii acestora.
În raport de aceste considerente, instanța a reținut că actualizarea creanței s-a făcut în mod legal în cadrul dosarului de executare contestat.
În ceea ce privește invocarea OUG 10/2014, instanța a reținut că acestea nu sunt conforme cu jurisprudența CEDO .
De altfel, atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cât și cea a Curții Constituționale au statuat asupra regulii că, de principiu, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului, într-o asemenea manieră, încât dreptul câștigat să devină iluzoriu și lipsit de conținut, în caz contrar, fiind încălcate prev. art. 6 din Convenție, în condițiile în care executarea silită face parte din proces, iar creditorii sunt în situația în care, deși au obținut un titlu împotriva debitorului, nu își pot valorifica drepturile astfel dobândite.
În interpretarea art. 6 parag. 1 din Convenție, în cauzele Ouzounis vs. G. și Karahalios vs. G. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că din aceste dispoziții decurge o obligație de executare voluntară a obligațiilor stabilite în sarcina statului dacă respectiva hotărâre, independent de caracterul său executoriu în dreptul intern, nu mai poate fi supusă unor căi de atac de reformare precum apelul și recursul.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenție, unul dintre aspectele dreptului la o instanță consacrat de acest articol îl constituie dreptul de acces, de a sesiza o instanță în materie civilă. Curtea reține în cauza Hornsby vs. Grecia (hotărâre pronunțată în data de 19 martie 1997) că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Nu s-ar putea concepe ca art. 6 parag. 1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, publicitate, celeritate - acordate părților dar să nu protejeze și executarea hotărârilor judecătorești. Prin urmare, executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție, instanța de la Strasbourg subliniind că nu este oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. Curtea a arătat totodată că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația autorităților administrative (statului) de a se conforma unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor.
În cauzele Burdov vs. Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002) și S. vs. România (hotărâre pronunțată în data de 06 septembrie 2005), Curtea a statuat că o autoritate a statutului nu ar trebui să se folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, fiecare stat având obligația să dețină un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (parag. 35 din hotărârea citată). Această neexecutare reprezintă o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de a obține executarea întocmai a unei hotărâri judecătorești irevocabile face parte din conținutul dreptului la un proces echitabil. Curtea admite că întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circumstanțe speciale, însă aceasta nu poate avea drept consecință o atingere adusă însăși substanței dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenție. Totodată, s-a arătat de către instanța de la Strasbourg că lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor de stat nu reprezintă o justificare pentru o întârziere nerezonabilă în executarea hotărârii.
În hotărârea din 24 martie 2005, în cauza Ș. vs. Romania, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. În această hotărâre Curtea a reluat regulile de principiu stabilite în cauza Hornsby vs. G. (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Mai mult decât atât, instanța de la Strasbourg a observat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. În aceeași cauză Curtea a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.
S-a reținut și faptul că în anumite circumstanțe, pot fi admise derogări de la regulile stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin hotărârea din 25 octombrie 2001, pronunțată în cauza Saggio vs. Italia, Curtea a stabilit că, în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și incidența sa asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (parag. 31 din hotărârea citată).
De asemenea, în cauza Burdov vs Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002), citată și mai sus, Curtea a reținut că statul, deși nu poate invoca în principiu absența fondurilor pentru a nu îndeplini o obligație de plată a unor sume de bani stabilită printr-un titlu executoriu, dispune de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate pentru a da eficiență hotărârii prin care a fost obligat. O durată de 9 luni până la executarea unei hotărâri judecătorești nu a fost considerată a fi incompatibilă în principiu cu dispozițiile Convenției (hotărârea pronunțată în cauza Moroko vs. Rusia).
În hotărârea pronunțată în cauza Immobiliare Safi vs. Italia, Curtea a stabilit principial că suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale.
Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, se poate reține faptul că statul și instituțiile publice au obligația de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească prin care au fost condamnați în calitate de debitori, în acest sens având obligația de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor ce le revin.
În spiritul acestei jurisprudențe constante, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp; intervenția statelor în procedura de executare nu poate, în niciun caz, să repună în discuție fondul dreptului, concluzie reluată și într-o . cauze împotriva României, spre exemplu, Ruianu (hotărâre din 17.06.2003), S. P. (hotărâre din 02.06.2004), C. (hotărâre din 27.09.2007), C. O. (hotărâre din 11.10.2007); Kocsis (hotărâre din 29.11.2007).
Această jurisprudență nu poate fi interpretată în sensul că s-ar stabili în sarcina statului o obligație absolută, de executare imediată a obligațiilor ce-i incumbă potrivit unor hotărâri judecătorești, indiferent de situația concretă în care urmează a se face executarea. Anumite situații excepționale, a căror incidență să fie corespunzător fundamentată, pot justifica în unele condiții o întârziere în executarea hotărârilor judecătorești. Cu toate acestea, esențial este ca prin reglementarea adoptată să nu se impună creditorilor statului o sarcină excesivă, în sensul de a-i lipsi în concret pe o perioadă îndelungată de posibilitatea de a-și vedea realizată creanța.
Deși jurisprudența invocată vorbește de o hotărâre judecătorească, situația din speță este similară, față de faptul că intimatele creditoare dețin un titlu executoriu împotriva unei instituții a statului.
În legătură cu somația de plată din data de 26.02.2014, instanța constată că potrivit art. 2 din OG nr. 22/2002, ,,Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului”.
Textul legal invocat prevede că doar în cazul lipsei de fonduri, care conduce la neînceperea sau la necontinuarea executării silite de bunăvoie, există un termen de 6 luni în care debitorul are obligația de a găsi resursele financiare necesare acoperirii debitului, termenul de 6 luni neavând natura juridică a unui termen de grație sau a unei proceduri prealabile.
În cazul în care executarea silită nu putea începe din cauza lipsei fondurilor, debitoarea avea posibilitatea de a comunica această împrejurare executorului judecătoresc, urmând a curge din acel moment termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din actul normativ menționat, perioadă în care debitoarea trebuia să facă demersuri pentru efectuarea plății.
Termenul de 6 luni nu este un termen de grație, ce își produce efecte independent de poziția debitorului, ci este un termen care începe să curgă numai dacă debitorul aduce la cunoștință lipsa fondurilor. Or, în dosarul de executare nr. 215/2014 nu există niciun înscris care să dovedească faptul că debitoarea ANRP a adus la cunoștința executorului judecătoresc lipsa fondurilor sau că ar fi efectuat demersuri în vederea obținerii de fonduri pentru a executa obligația de plată stabilită prin titlul executoriu. Obligația de plată avută față de creditoare îi era cunoscută debitoarei câtă vreme hotărârea este din 2001, validată de contestatoare în 2006.
Instanța a considerat că emiterea încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare nu este condiționată de trecerea termenului de 6 luni, menționat mai sus.
Interpretarea dată de contestatoare prevederilor acestui act normativ, conform căreia nu pot fi stabilite cheltuieli de executare înainte de expirarea termenului de 6 luni, este eronată. Obligația stabilită printr-un titlu executoriu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, conform art. 622 alin.1 din C.p.civ. În cazul în care debitorul nu execută obligația, creditorul este îndreptățit să se adreseze organului de executare competent, conform alin. 2. Din acest moment se poate pune în discuție aplicabilitatea termenului de 6 luni, menționat de OG nr. 22/2002, și nu anterior formulării cererii de începere a executării silite.
În acest sens sunt și prevederile art. 2 din OG nr. 22/2002, conform cărora: „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”
Este de observat că legiuitorul nu folosește termenul notificare, comunicare sau unul echivalent, ci pe cel de „somație”, care are o semnificație distinctă, fiind un act de executare cu o importanță deosebită în faza executării silite.
Notificarea va fi comunicată de executor numai în cazul în care nu a fost pornită executarea silită, în acest caz urmând a fi calculate cheltuielile conform categoriei „notificare și alte acte de procedură”, la care debitoarea face referire.
În concluzie, prevederile OG nr. 22/2002 nu împiedică pe creditor să ceară începerea executării silite, ci doar amână emiterea formelor de executare pentru o perioadă de 6 luni, în condițiile mai sus enunțate. Debitorul poate evita plata cheltuielilor de executare numai în situația în care își îndeplinește de bunăvoie obligația, la momentul când hotărârea judecătorească a devenit executorie, anterior formulării de către creditor a cererii de începere a executării.
Însă, din momentul demarării procedurilor de executare silită, cheltuielile de executare vor fi stabilite în conformitate cu prevederile art. 37 alin. 1 din Legea nr. 188/2000. Instanța a constatat că onorariu de avocat nu este prea mare față de munca depusă de acesta care constă în urmărirea dosarului de executare.
În ceea ce privește cheltuielile de executare stabilite prin încheierea din data de 14.03.2014, instanța a constatat că atât onorariul de expert cât și cel de avocat sunt proporționale cu munca depusă de aceștia, nefiind excesiv de mari, mai ales că munca avocatului constă și în urmărirea executării silite.
În ceea ce privește cerere contestatoarei având ca obiect suspendarea executării silite, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 718, alin.1 NCPC ,, Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestația la executare sau prin cerere separată”. Executarea silită poate fi suspendată până la soluționarea contestației la executare, și întrucât contestația la executare a fost soluționată prin prezenta sentință, instanța va respinge cererea de suspendare a executării silite ca fiind rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel contestatoarea A. NAȚIONALĂ P. R. PROPRIETĂȚILOR, solicitând, în temeiul art. 466 și urm. din codul de procedură civilă admiterea căii de atac formulate, achitarea sentinței civile apelate în sensul admiterii în întregime a contestației la executare formulate.
1. În motivarea căii de atac formulate, se arată că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, instanța neavând în vedere la soluționarea cauzei prevederile art. 38 alin. 5 și ale al. 6 din H.G. 753/1998, modificată și completată, prevederi legale ce se coroborează cu dispozițiile art. 5 din H.G. 286/2004.
Se susține că legea a reglementat posibilitatea achitării în tranșe a sumelor datorate și actualizarea acestora cu indicele de inflație, însă achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, textul legal prevăzând că “compensațiile (...) se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, (...)”.
Prin folosirea sintagmelor „în funcție de disponibilitățile bănești” sau „în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație în bugetul de stat”, legiuitorul a prevăzut tocmai acea situație în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii.
Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederii legale stipulate la art. 22 alin. 1 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit căreia „ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale”.
Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Totodată, se arată că din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O, sumele alocate ca despăgubiri fiind stabilite prin Legea bugetului de stat.
2. Prin cel de-al doilea motiv de apel, se arată că au fost încălcate prevederile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu toate modificările și completările ulterioare.
Potrivit art. 1 din O.G. nr. 22/2002, urmărirea silită se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Potrivit art. 2, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
De asemenea, în procesul executării silite a sumelor datorate de către instituțiile publice în baza unor titluri executorii trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Rezultă cu claritate că, în procesul executării silite a creanțelor împotriva instituțiilor publice, această fază procesuală are un conținut atipic, derogator de la dreptul comun care îl reprezintă normele Codului de procedură civilă.
În aceste condiții, prevederile art. 3 din ordonanța amintită stabilesc în mod expres că „în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă si/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie. ”
Or, articolul 2 al ordonanței prevede un termen de 6 luni în care instituția publică este obligată să dispună toate măsurile ce se impun pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
3. Prin cel de-al treilea motiv de apel, se arată că actualizarea sumei reprezentând tranșa a II a din totalul compensațiilor s-a făcut pentru perioada noiembrie 2001 – decembrie 2013, deși creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă la data validării Hotărârii nr. 618/26.09.2001 de către Instituția Prefectului Județului C., motiv pentru care apreciază că actualizarea ar fi trebuit să fie făcută potrivit prevederilor art. 5 din H.G. 286/2004.
4. Prin cel de-al patrulea motiv de apel se arată că onorariul avocațial este nepotrivit de mare, având în vedere faptul că activitatea prestată în mod concret de către avocat constă în depunerea cererii de executare silită și reprezentarea intimaților în fața executorului judecătoresc, în faza executării silite executorul judecătoresc având un rol central în desfășurarea procedurii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Există două raporturi conexe: raportul juridic civil dintre părțile contractului de asistență juridică (client/avocat) și raportul juridic de drept procesual civil dintre părți.
Art. 451 alin. 2 din C.p. civ. reglementează posibilitatea diminuării cheltuielilor, ori de câte ori judecătorul constată motivat că acestea sunt nepotrivit de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Cu toate acestea, raportul juridic dintre avocat și clientul său nu este stânjenit în nici un fel, deoarece activitatea instanței se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată și nu a onorariul propriu-zis. C. de asistență juridică se menține în integralitate, clientul plătind avocatului onorariul convenit, cealaltă parte putând să fie obligată să plătească adversarului numai onorariul în cuantumul fixat de instanță.
Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 466 și urm. C.p.civ., Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, respectiv H.G. nr.1120/2006, modificată prin H.G. nr.57/2008.
Intimații, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare și nici nu s-au prezentat în instanță pentru a formula un punct de vedere față de apelul formulat.
Analizând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor formulate în cauză, în raport de dispozițiile legale aplicabile și de materialul probator administrat în cauză Tribunalul constată ambele apeluri ca nefondate pentru următoarele considerente:
1. În ceea ce privește primul și cel de+al treilea motiv de apel, referitor la modul incorect în care s-ar fi procedat de către executorul judecătoresc la actualizarea creanței în raport cu indicele de inflație, Tribunalul reține caracterul nefondat al criticilor formulate, în condițiile în care termenele de eșalonare stabilite de dispozițiile 18 alin. (5) lit. c) din HG nr. 1120/2006 nu au fost respectate, creditorii având dreptul la eșalonarea creanței lor, de la data adoptării Hotărârii prin care a fost stabilit dreptul lor de creanță și până la data achitării integrale a debitului, în acest sens fiind și cele statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XXI/19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în M.Of. 113/2008, Partea I.
2. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel referitor la nerespectarea de către executorul judecătoresc a dispozițiilor O.G. 22/2002, precum și în cea ce privește motivul de apel referitor la lipsa disponibilităților bănești se reține caracterul nefondat al acestora, aceste dispoziții legale fiind incidente doar în situația în care debitoarea instituție publică nu a făcut dovada lipsei disponibilităților bănești în vederea punerii în executare a titlului executoriu.
Potrivit art. 1 din O.G.22/2002 creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Art. 2 din același act normativ arată că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.
Se instituie prin acest act normativ un regim special, derogatoriu de la regimul comun instituit de Codul de procedură civilă în ceea ce privește executarea silită a instituțiilor bugetare, derogare care este însă, conform deciziilor Curții Constituționale prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții, este conformă cu art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, întrucât ordonanța nu reglementează refuzul de a executa hotărârile judecătorești împotriva statului, nici întârzierea nejustificata in executare, ci numai instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a obține prevederi in buget pentru satisfacerea obligațiilor înscrise in titluri executorii.
P. a beneficia de dispozițiile de favoare ale Ordonanței Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea art. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, apelanta contestatoare trebuia să facă dovada că neexecutarea obligației de plată stabilită în sarcina sa printr-un titlu executoriu s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituții publice, ci numai acelor debitori instituții publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora.
Or, în prezenta cauză, contestatoarea nu a făcut această dovadă, situație în care apelanta nu se mai poate prevala de termenul de grație de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din O.G. 22/2002.
În cauza Ș. contra României, Curtea Europeană de Drepturilor Omului a statuat că: „Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție (Cauza Metaxas împotriva Greciei).
De asemene, Curtea a concluzionat în numeroase alte cauze că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit partea de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a statuat, de asemenea, că refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere adusă drepturilor intimaților ce decurg din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în acest sens fiind emise mai multe hotărâri ( ex. Cauza Sanglier împotriva Franței, cauza Shmalko c. Ucrainei etc.).
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat de către Curtea Europeană, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se „plia” la hotărârile judecătorești definitive și obligatorii prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun „să se ceară unei persoane, care a obținut o creanță contra statului, în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască apoi să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale”.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerată un motiv justificat pentru întârziere.
Analizând dispozițiile legale sus menționate și văzând jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat că se încalcă dreptul de acces la instanță reglementat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în măsura în care statul nu întreprinde demersuri pentru punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil, instanța reține că procedura specială de executare silită a instituțiilor bugetare debutează, la fel ca și în dreptul comun, cu o somație de executare, în ipoteza în care debitorul – instituție bugetară nu a înțeles să execute de bună voie obligația stabilită prin titlul executoriu.
Tribunalul consideră că procedura de executare nu este viciată în condițiile în care titlul executoriu este emis în anul 2001, apelantei contestatoare, în calitate de instituție a statului, revenindu-i obligația de a garanta respectarea drepturilor propriilor cetățeni, respectiv a dreptului acestora asupra propriilor bunuri ( dreptul de creanță reprezentând un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ).
In plus, Tribunalul consideră că apărările formulate de debitor cu referire la nerespectarea termenului de șase luni și la lipsa fondurilor bănești sunt pur formale, în condițiile în care stabilirea despăgubirilor datorate creditorilor s-a făcut la nivelul anului 2009 și că de la data emiterii hotărârii ce constituie titlu executoriu au trecut mai mulți ani, fără ca termenele de eșalonare stabilite prin lege să fie respectate, lipsa fondurilor neputând fi un motiv care să fie invocat pur și simplu pentru amânarea sine die a executării, întrucât ar echivala cu exonerare a apelantei de obligația de plată, deci cu o afectare a însăși substanței dreptului câștigat, în condițiile în care nu se oferă nici o garanție a executării obligațiilor stabilite în sarcina sa.
3. În ceea ce privește motivul de apel referitor la cuantumul onorariului de avocat perceput pentru faza de executare silită, se reține caracterul nefondat al acestuia, din analiza actelor de executare silită rezultând faptul că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 670 al. 4 C.p civ., suma stabilită în sarcina debitorului fiind proporțională cu activitatea depusă de către reprezentantul creditoarei.
Deși, este real că activitatea avocatului în faza de executare silită nu se transpune neapărat într-un act scris, presupunând și activități de consultanță asigurată creditorului, discuții cu executorul în vederea urmăririi procedurii de executare silită, Tribunalul reține că, în mod corect, s-a reținut de către prima instanță împrejurarea că onorariul perceput pentru activitatea desfășurată de avocat nu este excesiv de mare prin raportare la activitatea depusă de avocat în această fază, el neputând fi pus în întregime în sarcina debitoarei.
P. considerentele de fapt și de drept anterior expuse, Tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.p. civ. urmează a respinge apelul ca nefondat.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta contestatoare A. NAȚIONALĂ P. R. PROPRIETĂȚILOR – A.N.R.P. , cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 9478/30.10.2014 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimații D. F. D., M. G., G. I., D. G., D. V., N. E., B. I., D. M., D. M., D. I. si D. I. toți cu domiciliul ales in București, ., .
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.01.2016
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
B. M. C. P. D. A. G.
red. și tehnored. jud. M.C.B./ 29.02.2016
JUD.S.4 /Jud. C. C.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 78/2016. Tribunalul BUCUREŞTI | Suspendare - art.143 NCPC/art. 40 alin. 2 CPC. Decizia nr.... → |
|---|
