Contestaţie la executare. Hotărâre din 13-11-2014, Tribunalul CĂLĂRAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul CĂLĂRAŞI la data de 13-11-2014 în dosarul nr. 1964/269/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL CĂLĂRAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 153/2014
Ședința publică de la 13 Noiembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. I.
Judecător G. C. Ș.
Judecător T. E.
Grefier M. I.
Pe rol se află judecarea recursului civil formulat de recurentul B. E. JUDECĂTORESC T. G. împotriva sentinței civile nr.1386/27.08.2014 pronunțată de Judecătoria Oltenița în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata contestatoare B. S.A. și intimatul M. F., având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile au lipsit.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Tribunalul ia act de înscrisurile depuse de intimata B. SA prin care solicită obligarea recurentului B. T. G. la plata cheltuielilor de judecată, depunând și înscrisuri în susținere, precum și de concluziile scrise depuse de recurentul B. T. G. prin care a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Tribunalul, în conformitate cu dispozițiile art. 394 Cod procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
INSTANȚA
Asupra recursului civil:
La data de 02.06.2014, pe rolul Judecătoriei Oltenița s-a înregistrat sub nr._, contestația la executare formulată de către contestatorul B. S.A.-Bucuresti,cu sediul în mun.Bucuresti, .. 6 A, sector 2, in contradictoriu cu intimații B. E. JUDECĂTORESC T. G., cu sediul in mun.București, Splaiul Unirii, nr. 35, ., ., sector 3, și M. F., domiciliat în or.Budești, .. 4, jud. Călărași, împotriva refuzului B. T. G. de a îndeplini acte de executare silită în dosarul 621/2012, refuz manifestat în mod expres prin transmiterea adresei reprezentând -Anexa nr.1 la prezenta contestație, solicitând obligarea B. T. G. să continue executarea silită în dosarul de executare menționat, urmând ca acesta să recupereze cheltuielile de executare de la debitor și, pe cale de consecință, anularea adresei menționate.
În subsidiar, în situația în care instanța va aprecia că, creditorul ar fi obligat să achite în avans cheltuielile solicitate de B. T. G., solicită respectuos diminuarea cuantumului acestora și, pe cale de consecință, anularea în parte a Proceselor - Verbale din data de 06.07.2012 si data de 27.03.2014 de stabilire a cheltuielilor de executare reprezentând Anexa nr. 2. A solicitat, de asemenea, obligarea intimatilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța o soluție în acest dosar,solicita ca instanța să aibă în vedere următoarele:
B. a încheiat în data de 15 mai 2012 contractul privind efectuarea activității de executare silită nr. 51.6A/4732, la care s-a încheiat act adițional nr. 1 („Contractul" - depus în Anexa nr.2 la cerere) cu B. Executorilor Judecătorești Asociați T. G. și M. O., prin care părțile au agreat modalitatea desfășurării procedurii executării silite în privința debitorilor B..În temeiul Contractului, Creditorul a transmis o cerere de executare silită împotriva Debitorului acestuia, astfel fiind constituit dosarul de executare silită menționat („Dosarul de executare").
Din informațiile existente la dispoziția sa, B. T. a preluat dosarul de executare constituit ca urmare a cereri B. ulterior dezasocierii față de executorul judecătoresc M. O.. În cadrul Dosarului de executare silită, B. a achitat în integralitate sumele reprezentând avans de onorariu și de cheltuieli de executare silită, în conformitate cu dispozițiile Contractului.
Având în vedere că B. T. G. nu a fost în măsură să recupereze de la Debitor sumele cuprinse în titlul executoriu, acesta a considerat necesar să transmită Societății adresa cuprinsă în Anexa nr. 1 ("Adresa"), prin care a pus în vedere acesteia din urmă să achite întregul cuantum al cheltuielilor de executare stabilite prin procese verbale de cheltuieli (excluzând sumele deja plătite cu titlu de avans).
Alături de această adresă, B. T. G. a transmis procesele-verbale de stabilire a cheltuielilor de executare, încheiate în cadrul Dosarelor de executare, ce au fost astfel comunicate pentru prima dată B..
Motive de netemeinicie și nelegalitate a refuzului manifestat de către B. T. G.. B. nu a renunțat la executare
Solicită a se observa în cuprinsul adresei contestate că B. T. G. apreciază că este îndreptățit a recupera cheltuielile de executare de la creditor întrucât acesta din urmă ar fi dat dovadă de lipsă de stăruință cu privire la dosarele de executare, ceea ce ar echivala, în opinia intimatului, cu o manifestare tacită de renunțare la executare (pagina 2, penultimul paragraf din Adresă).
In primul rând, doreste să sublinieze faptul că renunțarea la executare trebuie să fie expresă. Astfel după cum a reținut Curtea de Apel București, "renunțarea la continuarea executării și realizarea restului de creanță trebuie să fie pură și simplă, o manifestare unilaterală de voință neechivocă și fermă, exteriorizată în sensul producerii de efecte juridice, concretizate în încetarea executării silite, conform art. 371/5C. proc. Civ.
În al doilea rând, B. T. G. deduce în mod cu totul eronat că B. a dat dovadă de lipsă de stăruință în Dosarul de executare. Astfel după cum vom dovedi prin probatoriul pe care îl vom administra în prezenta cauză, Creditorul și-a manifestat în mod constant interesul pentru ducerea Ia îndeplinire de către B. T. G. a actelor de executare necesare recuperării debitelor înscrise în titlurile executorii.
Conform prevederilor legale, suportarea cheltuielilor de executare nu este în sarcina Creditorului,în conformitate cu dispozițiile art. 371/7 alin. (2) din codul de procedură civilă de la 1865, cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afară de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel.
În consecință, creditorul nu poate fi obligat să suporte cheltuielile de executare, singura obligație a acestuia fiind de a avansa cheltuielile necesare pentru îndeplinirea unui act sau pentru actele îndeplinite din oficiu de către executorul judecătoresc.
Din coroborarea dispozițiilor art. 371/7 alin. (2) menționat anterior cu alin. (4) al aceluiași articol, se stipulează că pentru sumele astfel stabilite procesul-verbal constituie titlu executoriu, rezultă că aceste procese verbale constituie titlu executoriu față de debitor, iar față de creditor doar în situația în care acesta a renunțat la executarea silită.
În mod evident, în speță, creditorul nu a renunțat la executarea silită, astfel că nu îi pot fi opuse aceste procese verbale emise în cadrul dosarului de executare.
În plus, potrivit art. 39 alin. 3 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, creditorul nu poate fi obligat la plata anticipată a onorariului în vederea realizării executării silite.
Conform prevederilor contractuale, suportarea cheltuielilor de executare nu este în sarcina creditorului.
In cuprinsul contractului, părțile au prevăzut modalitatea plății cheltuielilor și onorariului de către B., respectiv avans cheltuieli de executare în cuantum de 100 lei și avans onorariu în cuantum de 60 de lei, urmând ca B. G. T. să rețină un procent de 5% din sumele recuperate de la Debitori până la recuperarea integrală a sumelor datorate în baza titlurilor executorii.
Diferența până la onorariul executorului judecătoresc stabilit în conformitate cu prevederile legale se va recupera de către acesta doar după realizarea integrală a creanței B..
Potrivit art. 4.2 din Contract, cheltuielile de executare și onorariului executorului judecătoresc, incluzând sumele avansate de B., urmau a fi recuperate de la debitori pe măsură ce se recuperau debitele.
Astfel cum rezultă din coroborarea art. 4.3 și 4.4 paragraful 4 din contract, părțile au convenit asupra faptului că B. T. G. nu va pretinde, iar B. nu va fi obligată să achite nicio sumă suplimentară pe durata desfășurării executării silite, cu excepția costurilor menționate în anexa nr. 2 la Contract, ce pot fi modificate/majorate doar printr-un act adițional la Contract.
Mai mult, B. T. G. s-a obligat, conform art. 16 din Contract, să respecte valorile onorariului și cheltuielilor de executare stabilite prin Contract, iar B., conform art. 27 din Contract, se obligă să achite valorile onorariului și cheltuielilor de executare stabilite ca avans.
Având în vedere motivele expuse mai sus, solicită a se constata că B. nu a renunțat la executarea silită, motiv pentru care aceasta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de executare.
Pe cale de consecință, se impune obligarea B. T. G. la continuarea executării silite, urmând ca acesta să recupereze de la Debitor cheltuielile de executare, în conformitate cu dispozițiile legale și cu prevederile Contractului încheiat între cele două părți.
Motive de diminuare a cheltuielilor de executare
În situația în care instanța ar considera refuzul B. T. G. ca fiind întemeiat, solicită respectuos, în subsidiar, să se constate că se impune reducerea cuantumului cheltuielilor cuprins în Procesele - Verbale, acesta fiind nejustificat.
Astfel după cum a precizat, B. și B. T. G. au reglementat în cuprinsul Contractului cuantumul exact al onorariului fix al executorului judecătoresc, care urma să fie achitat în avans, precum și cuantumul variabil al acestuia, care urma să»fie recuperat de la Debitor pe măsura realizării obligației de plată cuprinse în titlurile executorii.
În acest sens, părțile au prevăzut modalitatea plății cheltuielilor si onorariului de către B., respectiv avans cheltuieli de executare în cuantum de 100 lei și avans onorariu în cuantum de 60 de lei, urmând ca B. G. T. să rețină un procent de 5% din sumele recuperate de la Debitori până la recuperarea integrală a sumelor datorate în baza titlurilor executorii.
Mai mult, sumele la care B. s-a obligat să le achite în avans au fost plătite către B. T. G., fapt confirmat chiar de acesta prin adresă.
De asemenea, B. T. G. s-a obligat, conform art. 16 din Contract, să respecte valorile onorariului și cheltuielilor de executare stabilite prin Contract, iar B., conform art. 27 din Contract, se obligă să achite valorile onorariului și cheltuielile de executare stabilite ca avans.
Având în vedere aceste prevederi contractuale, solicită a se constata faptul că B. T. G. nu respectă cuantumul convenit de către părți prin semnarea Contractului. În consecință, solicită să se dispună diminuarea acestuia, în conformitate cu prevederile contractuale.
Onorariul executorului judecătoresc este nejustificat
Chiar și în ipoteza în care B. G. T. ar putea condiționa continuarea executărilor silite de plata tuturor sumelor stabilite prin procesele-verbale emise în cadrul Dosarului de executare, cu încălcarea acordului părților materializat în Contract, subliniază faptul că onorariul executorului judecătoresc stabilit în dosarul de executare este nejustificat față de acțiunile întreprinse în cadrul acestuia, precum și față de sumele recuperate.
Astfel, stabilirea unor onorarii vădit nejustificate prin intermediul unor procese verbale ce constituie titlu executoriu față de debitorul obligației de plată reprezintă un abuz din partea executorului judecătoresc ce trebuie să fie sancționat prin reducerea acestor onorarii.
Aceasta a fost și interpretarea instanțelor judecătorești, ce au stabilit că „cu toate că onorariul stabilit de executorul judecătoresc se încadrează în prevederile art.1 din Ordinul nr. 2.550/2006 privind onorariile minimale si maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești si cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite, instanța apreciază ca acesta este exagerat de mare raportat la actele îndeplinite de către executorul judecătoresc în vederea punerii în executare a sentinței civile mai sus menționate.
Legiuitorul a prevăzut posibilitatea practicării unor onorarii încadrate în anumite limite, însă în mod cert a avut în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate si munca prestată. În consecință, onorariul executorului judecătoresc trebuie să reprezinte echivalentul muncii prestate de acesta pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești, ci nu să constituie un mijloc de rotunjire a veniturilor, în detrimentul debitorului urmărit, apreciind că în speța de față, un onorariu în cuantum de 1000 lei este suficient.
În consecință, executorul judecătoresc trebuie să justifice stabilirea onorariilor prin efectuarea unor demersuri și prestarea unor activități în vederea realizării sumelor stabilite prin titlul executoriu.
Or, în speță, astfel cum rezultă chiar din adresa emisă de către B. T. G., acesta nu a avut rol activ și nu a întreprins toate măsurile pe care le avea la îndemână.
În urma unor demersuri minime, B. T. G. a concluzionat că nu poate fi continuată executarea silită a debitorului, menționând că lipsa achitării integrale a cheltuielilor de executare și a onorariului echivalează cu o
renunțare tacită la executarea silită din partea B., în ciuda cererii de stăruință transmise de către contestatoare.
Astfel, rezultă cu putere de evidență faptul că B. T. G. nu a întreprins toate măsurile aflate la dispoziția acestuia în vederea executării silite a debitorului, și nu poate justifica stabilirea unor onorarii în cuantum atât de ridicat.
Aceeași opinie a fost exprimată și în practica judiciară, respectiv că: „în același timp, instanța apreciază că în cauză nu există date că executorul judecătoresc a prestat o muncă de natură să impună stabilirea unui onorariu spre maximul admis de lege, respectiv acesta a realizat executarea silită printr-o singură dispoziție de înființare a popririi, fără a efectua și alte acte de executare silită. Din acest motiv, instanța apreciază că onorariul său trebuie redus spre minimul prevăzut de lege, având în vedere totodată și celelalte sume stabilite de executor cu titlul de cheltuieli de redactare.
Astfel, chiar și în ipoteza realizării obligației prevăzute prin titlul executoriu instanța judecătorească a considerat că se impune reducerea onorariului executorului judecătoresc. Cu atât mai mult este evidentă necesitatea reducerii onorariului B. T. G. având în vedere că acesta a fost neglijent în efectuarea tuturor demersurilor și a recuperat sume nesemnificative.
În consecință, pentru toate cele menționate anterior, solicită instanței de judecată să admită prezenta contestație și, pe cale de consecință, să oblige B. T. G. să continue executarea silită în Dosarul de executare, urmând ca acesta să recupereze cheltuielile de executare de la debitor și, pe cale de consecință,să se dispună anularea adresei, iar în subsidiar, în situația în care instanța va aprecia că,creditorul ar fi obligat să achite în avans cheltuielile solicitate de B. T. G., solicită respectuos diminuarea cuantumului acestora și, pe cale de consecință, anularea în parte a Proceselor - Verbale de stabilire a cheltuielilor de executare, obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cerere.
În drept, contestația a fost intemeiata pe dispozițiile art. 371/7 alin. (2), art. 399 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, art. 1 din Ordinul nr. 2.550/2006, art. 1166 și urm. Noul Cod Civil.
In dovedirea contestației la executare, contestatoarea a depus la dosar înscrisuri, constând in: procesele –verbale incheiate la data de 06.07.2012, 27.03.2014, actul adițional nr. 1 din data de 10.04.2013 la contractul privind efectuarea activitatii de executare silită nr. 51. 6A/4732 din 15.05.2012, contract privind efectuarea activității de executare silită nr. 51. 6A/4732, anexele 1,2,3 si 4.
La data de 13.06.2014, intimatul B. T. G. a formulat întâmpinare, invocand exceptia necompetentei teritoriale a Judecatoriei Oltenita si excepția inadmisibilitatii capatului de cerere privind anularea adresei, iar pe fond, a solicitat respingerea contestatiei, ca neîntemeiata.
În motivarea întâmpinării, arată că prezenta acțiune este formulata in legătura cu o executare silita pornita sub imperiul vechiului Cod de procedura civila, motiv pentru care prevederile acestuia sunt deplin aplicabile inclusiv spetei pendinte.
Referitor la excepția necompetentei teritoriale a Judecatoriei Oltenita, inca din debutul petitului cererii introductive, se arată ca acțiunea părtii adverse este formulata „împotriva refuzului B. T. G. de a îndeplini acte de executare silita in dosarul nr. …, refuz manifestat in mod expres prin transmiterea adresei,...".
Dupa cum se poate remarca cu ușurința, adresa invocata a fost catalogata drept „refuz" de către petenta, or, aceasta apreciere subiectiva nu se incadreaza in ipoteza legala prevăzuta de disp. art. 399 (1) C.p.c. „refuza sa inceapa executarea silita ori sa îndeplinească un act de executare in condițiile prevăzute de lege", pentru ca remediul procesual sa fie cel ales de petenta, respectiv contestația la executare. Raportat la textul de lege citat, se poate observa din inscrisurile existente in dosarul de executare, pe de o parte, ca executarea silita este inceputa, iar pe de alta parte, ca emiterea unei adrese prin care se solicita creditorului sa achite cheltuielile de executare nu semnifica nici măcar tangențial ipoteza „refuzului de a indeplini un act de executare in condițiile legii".
Singurul mijloc procesual prin care se poate soluționa nemulțumirea unei persoane interesate in executare, împotriva unui pretins refuz al executorului judecătoresc, este dat de legea speciala, respectiv plângerea împotriva refuzului executorului judecătoresc, reglementata de disp. art. 56 alin. 1-6 din Legea nr. 188/2000.
F. a detalia in acest punct daca adresa invocata este sau nu dovada unui refuz ori daca acest ipotetic refuz este sau nu justificat, arăta ca o acțiune prin care petentul tinde spre înfrângerea asa zisului refuz si obligarea executorului judecătoresc sa faca ori sa nu faca ceva, poate fi soluționata numai de instanța competenta exclusiv din punct de vedere teritorial.
Cf. disp. art. 56 (2) din Legea nr. 188/2000, instanța exclusiv competenta teritorial este „judecătoria in a cărei raza teritoriala isi are sediul biroul executorului judecătoresc", adică Judecătoria sector 3.
In fine, nu trebuie omis ca, cf. disp. art. 17 C.p.c., competenta teritoriala este data in raport de cererea principala, adică plângerea impotriva refuzului, operand prorogareade competenta a acestei instanțe si pentru soluționarea capetelor de cerere accesorii si incidentale.
Pentru aceste considerente, solicită instanței sa admită excepția si sa-si decline competenta de soluționare către Judecătoria sector 3.
Referitor la excepția inadmisibilitatii capătului de cerere privind anularea adresei, arată că inadmisibilitatea, potrivit doctrinei si jurisprudentei, este incidența atunci cand petentul exercita o acțiune ce echivalează cu „unfine de neprimire", cum este cazul, de exemplu, atunci cand se exercita o cale de atac ce nu este prevăzuta de lege.
Prin urmare, inadmisibilitatea nu are niciun fel de legătura cu temeinicia sau netemeinicia cererii, ci exclusiv cu temeiul de drept ce permite exercitarea respectivei cererii si pe cale de consecința, analizarea si soluționarea ei de către instanța de judecata.
Revenind la cererea dedusa judecații si lecturand cu atenție prevederile art. 399 si următoarele C.p.c. precum si dispozițiile legii speciale, remarcam ca legiuitorul nu a prevăzut o cale de atac impotriva „unei adrese" (ce nu este act de executare), rezultând fara echivoc ca nu se poate cere/dispune anularea unui astfel de inscris . executare sau . refuzului executorului judecatoresc.
Potrivit legii aplicabile spetei, ceea ce se poate contesta este executarea silita insasi. precum si orice act de executare sau. eventual, încheierea de incuviințare a executării silite, dar in niciun caz o simpla adresa. Reglementarea este cat se poate de aplicata si ancorata in realitatea faptica a oricărei executări silite, in caz contrar s-ar putea ajunge la situații aberante: contestarea unei citații, contestarea unei adrese de informare si exemplele de acest gen ar putea continua.
In concluzie, dat fiind faptul ca nu exista un temei juridic care sa permită un astfel de capăt de cerere, solicita admiterea excepției si respingerea acestuia ca inadmisibil.
Pe fondul cauzei, arată că titlul executoriu pus in executare silită la cererea creditoarei este un contract de credit nu o hotarare judecatoreasca.
Din interpretarea per a contrario a dispozitiilor art. 39 (1) din Legea nr. 188/2000 si art. 55 (1) din Regulament, pentru activitatea prestata executorii judecătorești „au dreptul la onorariu, stabilit in condițiile legii";Art. 39 (3) din Legea nr. 188/2000 „executorii judecătorești nu pot condiționa punerea in executare a hotărârilor judecătorești de plata anticipata a onorariului ".
Mai inainte de toate trebuie subliniat ca titlul executoriu pus in executare silita la cererea petentei B. S.A. este un contract de credit, nu o hotărâre judecătoreasca.Așadar, din interpretarea per a contraria a ultimului text de lege citat rezulta in mod clar ca punerea in executare si a fortiari continuarea acesteia in cazul unui titlu executoriu ce nu este hotărâre judecătoreasca poate fi condiționata de plata cheltuielilor de executare din care onorariul executorului face parte integranta.
Mai mult, daca in situația persoanelor fizice ce au probleme financiare, onorariul executorului judecătoresc trebuie achitat integral pana la sfârșitul executării silite, rezulta a fortiari ca in cazul unui creditor persoana juridica BANCA, onorariul trebuie achitat integral si anticipat, eventual defalcat in mai multe transe.
Raportat la faptul ca orice fel de munca, inclusiv munca executorului judecătoresc, trebuie remunerata si in condițiile in care cuantumul onorariului si al cheltuielilor de executare este strict si imperativ stabilit de lege. rezulta cu claritate ca un creditor nu poate solicita si. cu atat mai puțin, nu poate impune executorului judecătoresc sa presteze o activitate fara a (1 remunerat potrivit legii, iar nu bunului plac al creditorului. Aceasta este si rațiunea pentru care am comunicat creditorului ca neachitarea cheltuielilor poate fi asimilata unei renunțări tacite, dat neechivoce, la executare.
Desigur, potrivit legii, renunțarea nu poate fi decât expresa, neputand fi prezumata. Scopul adresei comunicate creditorului are scopul de a atrage atenția acestuia ca executarea nu poate continua fara plata cheltuielilor de judecata, sancțiunea fiind evident perimarea executării raportat la ultimul act de executare îndeplinit benevol de executor, cu consecința închiderii dosarului, lata ca si din aceasta perspectiva, adresa in discuție a fost emisa si comunicata tot pentru protejarea intereselor concrete ale creditorului.
In fine, prin analogie, putem spune, fara teama de a greși, ca îndeplinirea obligației de plata a cheltuielilor de executare de către creditor reprezintă cauza juridica a continuării executării, concluzia fiind una singura: executarea silita nu poate continua sau nu poate fi impusa fara achitarea integrala a cheltuielilor de executare. De altfel, daca prin absurd am accepta teza propusa de petenta, ar insemna ca riscul executării silite este transferat de la creditor la executorul judecătoresc, ceea ce nu poate fi primit. In ceea ce priveste recuperarea cheltuielilor de executare de la debitor, consideră că o prima si fundamentala observație este aceea ca executorul judecătoresc nu este creditor al debitorului urmărit.
Prin urmare, raportat si la textele de lege citate anterior, rezulta cu claritate ca debitorul este ținut de plata cheltuielilor de executare, numai in măsura in care ele au fost efectiv făcute de creditor, in caz contrar lipsește chiar cauza juridica a plății.
Spre aceeași concluzie duc si prevederile art. 371/7 C.p.c, ce prevăd ca procesul verbal de stabilire cheltuieli de executare constituie titlu executoriu. Din acest text rezulta doua situații posibile:
PV de cheltuieli este titlu executoriu al creditorului împotriva debitorului urmărit pentru recuperarea cheltuielilor de executare „făcute", probate „pe baza dovezilor prezentate de partea interesata ";
PV de cheltuieli este titlu executoriu al executorului judecătoresc împotriva creditorului daca acesta nu a achitat efectiv aceste cheltuieli. Dupa cum se poate observa, niciuna dintre variante, pentru ca alta nu exista, nu permite executorului judecătoresc sa se îndrepte impotrîva debitorului urmărit in ba/a PV de cheltuieli.
In concluzie, solicitarea petentei este nesustinuta in legislația in vigoare, fiind vădit neîntemeiata.
Referitor la diminuarea cheltuielilor de executare stabilite prin cele doua procese verbale de stabilire cheltuieli de executare si stabilire cheltuieli de executare suplimentar, se arată că, în primul rand, trebuie subliniat faptul ca cheltuielile de executare stabilite suplimentar reprezintă TVA. dat fiind faptul ca B. „T. G." a fost inregistrat ca plătitor al acestei taxe pe valoarea adăugata, aplicarea procentului respectiv la sumele reprezentând cheltuieli de executare operand in baza legii, nefiind opționala. Daca petentul nu dorește sa achite TVA-ul, consider ca ar trebui sa se adreseze cu o petiție Ministerului finanțelor sau sa se judece in contradictoriu cu aceasta entitate, aceasta taxa neintrand in patrimoniul biroului executorului judecătoresc.
Cuantumul cheltuielilor de executare si limitele onorariului executorului judecătoresc sunt stabilite de lege, nefiind lăsate la aprecierea pârtilor ori a executorului judecătoresc. De altfel, Codul de procedura civila aplicabil in speța nici nu prevede posibilitatea reducerii acestor cuantumuri, situația fiind diametral opusa celei reglementate de actualul cod de procedura civila. Prin urmare, stabilirea unor cheltuieli de executare ce se încadrează in plafonul legal nu poate fi considerata si nici nu este abuziva.
Trimiterile la un asa zis contract incheiat intre o entitate ce nu mai este in ființa si creditor este neavenita si, in fapt. semnifica o invocare a propriei culpe, or dupa cum se stie nemo auditurpropriam turpitudinem allegans.
In concret, activitatea executorului judecătoresc este de interes public si se desfășoară in stricta concordanta cu condițiile impuse de lege. In plus, cf. disp. art. 5 din Legea nr. 188/2000, executorul judecătoresc este ținut de obligația legala de imparțialitate, legea impunandu-i acestuia „sa respecte drepturile si interesele legitime ale părtilor ".
Prin urmare, încheierea unui contract între executorul judecătoresc si creditor, prin care se impune suportarea cheltuielilor de executare de la debitorul urmărit este nul, având o cauza ilicita, vezi disp. art. 4.2 din contract. Aceasta nulitate o invocam ca o apărare de fond, nicidecum ca o cerere reconventionala.
In opinia sa, contractul invocat de petent, facand abstracție de nulitatea sa evidenta, este caduc, fiind incheiat intre creditor si o alta entitate decât B. „T. G."1.
Contractul in discuție este incheiat cu B. „T. G. si M. O.", o entitate identificata prin C. RO30251977, or subscrisul B. „T. G." sunt o cu totul alta entitate, identificata prin C. R_, ce este un tert desăvârșit in raport cu actul menționat, nefiind parte contractanta.
In fine, in condițiile in care, in pofida prevederilor legale imperative, am aprecia ca . executare trebuie achitate de debitor, fara a fi necesara plata anterioara a acestora de către creditor, ar ajunge la concluzia ca o astfel de solicitare este lipsita de interes pentru petent. Desigur, lipsa de interes nu o invoca ca o excepție, fiind o alta apărare pe fondul cauzei prin care doreste sa demonstreze absurdul pretențiilor cu care petenta a investit instanța.
Pentru toate aceste considerente, reiterează solicitarea de respingere a contestației/plângerii ca fiind vădit neîntemeiata.
In drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoz. art. 115 C.p.c.
Cf. disp. art 242 (2) C.p.c. a solicitat judecata pricinii si in lipsa.
Soluționând cauza prin sentința civilă nr. 1386/27.08.2014 Judecătoria Oltenița a admis in parte, contestatia la executare formulată de către contestatorul B. S.A.-Bucuresti in contradictoriu cu intimații B. E. JUDECĂTORESC T. G. și M. F..
A obligat B. T. G. sa continue executarea silita in dosarul de executare nr. 621/2012.
A respins, ca neintemeiat, capatul de cerere privind anularea adresei emisa de catre intimatul B. T. G., la data de 08.05.2014, in dosarul de executare nr. 621/2012.
A obligat intimatul B. T. G. la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecata constand in taxa judiciara de timbru.
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că refuzul executorului judecătoresc de a efectua actele de executare, în conditiile stipulate de lege, pana la momentul la care creditoarea îi va achita onorariul, este neîntemeiat.
Astfel, dispozițiile art. 371/7 alin 2 VCPC, lege aplicabilă în speță, prevede: cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt in sarcina debitorului urmărit, afara de cazul când creditorul a renunțat la executare sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare făcute după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite in titlul executoriu prin executare voluntară.
Contractul nr. 51.6A/4732/15.05.2012, alin 2 al art. 4.4. prevede că „în cazul dosarelor pentru care creditoarea solicită continuarea executării silite, executorul judecătoresc va solicita onorariul fix, avansat numai pentru actele de executare întocmite de la momentul preluării dosarului”.
În cazul dosarelor pentru care creditorul solicita continuarea executării silite, executorul judecătoresc va întocmi numai actele de executare necesare continuării procedurii, raportat la stadiul din care acesta este preluat.
Art. 4.4. alineat ultim din contract, stipulează ca executorul judecătoresc nu va pretinde, iar creditoarea nu va fi obligată să achite nicio altă sumă suplimentară pe durata desfășurării executării silite, cu excepția taxelor menționate în anexa nr. 2.
În consecință, executorul judecătoresc, având în vedere că B. SA București a achitat onorariul și taxele de executare prevăzute în contract, este obligat să continue executarea silită împotriva debitorului, în cauză nefiind vorba de vreo renunțare la executarea silită din partea creditorului, având în vedere atitudinea acestuia de stăruință în continuarea executării silite. Celelalte cheltuieli ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, acestea urmând a fi recuperate cu prilejul executării silite a creanțelor menționate în titlul executoriu.
De asemenea, nu poate fi reținută nici apărarea intimatului, în sensul că nu îi poate fi opus contractul nr. 51.6A/4732/15.05.2012, întrucât a fost încheiat de contestatoare cu B. T. G. și M. O.. Executorii judecătorești, își exercită personal atribuțiile (art. 36 din Lg. nr. 188/2000) iar biroul în cadrul căruia își desfășoară activitatea este doar o structură funcțională. In speță, contractul nr. 51.6A/4732/15.05.2012 este semnat și de executorul judecătoresc T. G. și toate actele de executare sunt întocmite de acest executor, atât anterior, cât și ulterior datei de 1.07.2013 la care a încetat asocierea între executorii O. M. și G. I. T..
In orice caz, biroul individual executor judecătoresc T. G., este succesorul biroului executorilor judecătorești asociați T. G. și M. O. cu care a fost încheiat contractul nr. 51.6A/4732/15.05.2012, preluând drepturile și obligațiile acestuia, asumate prin semnătură, împrejurare care rezultă și din Actul adițional nr. 1/27.05.2013 la contractul de asociere nr. 4/27.04.2012 și anexa nr. 1 la actul adițional.
În ceea ce priveste adresa emisă în dosarul nr. 621/2012/8.05.2014, se constată că aceasta cuprinde o . informări ce redau conținutul unor acte de executare, dar și refuzul motivat al executorului de a continua executarea silită până la achitarea de către creditoare a cheltuielilor de executare, fapt ce face ca cererea de anulare a acesteia să fie neîntemeiată, întrucât aceasta nu reprezintă, în sine, un act de executare silită, în sensul dispozitiilor legale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal, la 13 octombrie 2014, executorul judecătoresc-B. T. G., care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea lui, respectiv respingerea contestației.
În motivare, după o amplă expunere teoretică a activității de executare silită, a raporturilor sale cu creditorul contestator, recurentul critică sentința pentru încălcarea competenței altei instanțe, competență dată de art.56 al.1-6 din Legea nr. 188/2000 și de art.17 cpcivilă, în sensul că fiind o plângere împotriva refuzului executorului judecătoresc competența aparține sediului pârâtului-Judecătoria Sector 3 București.
Altă critică s-a întemeiat pe greșita aplicare a legii, în sensul că împotriva dispozițiilor Codului de procedură civilă, ale Legii nr.188/2000, ale Ord. M.J. nr.2550/06 a fost acceptată derogarea de la lege prin contractul încheiat, ajungându-se astfel la un acord de voință cu încălcarea normelor de ordine publică, adăugând că nu este nici un abuz de-al său, că nu este nici caz de rotunjire a veniturilor sale, că nu se impune ajungerea sa în postura de creditor al debitorului.
Sentința a mai fost criticată și pentru nelegalitatea anulării titlului executor asupra cheltuielilor de executare, soluție dată cu încălcarea legii atât timp cât cheltuielile, în special onorariul au fost stabilite de lege, limitele ei fiind respectate, cât timp îl privează de posibilitatea încasării acestora, fără observarea relei intenții a creditorului de a se folosi nepermis de autoritatea sa.
În fine, ultima critică a vizat greșita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată, cât timp acestea pot fi recuperate prin restituirea lor, conform art.45 din OUG nr.80/13, nu prin plata de către cel căzut în pretenții.
Au fost invocate dispozițiile art.299 și urm. cpcivilă, ale art.304 pct.3, 7, 8 și 9 și ale art.304 ind.1 cpcivilă, ale art.45 OUG nr.80/13.
În contradictoriu, intimat creditor B. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea soluției pronunțate de instanța de fond ca fiind temeinică și legală, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării a arătat că plângerea reglementată de Legea 188/2000 nu poate fi formulată împotriva refuzului executorului judecătoresc de a pune în executare dispozițiile cu caracter civil din titlurile executorii, un astfel de refuz putând fi contestat doar în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă.
A mai arătat, în esență, că argumentele invocate de recurent cu privire la inadmisibilitatea anulării „adresei” sunt netemeinice, întrucât anularea adresei se impune pentru a evita închiderea dosarului de executare silită, așa cum în mod corect a reținut prima instanță.
Intimata creditoare a arătat și că obligația de a suporta cheltuielile legate de executarea silită revine în întregime debitorului urmărit, doar în situații excepționale, strict prevăzute de lege, creditorul putând fi obligat la plata acestora și faptul că executorul judecătoresc nu a întreprins toate demersurile necesare, nu a identificat bunuri și nu a recuperat sumele datorate, iar aceste aspecte nu pot fi imputabile intimatei creditoare.
În final, a mai adăugat că față de refuzul exprimat de către B. T. G., B. a formulat un număr de 205 contestații la executare, înregistrate la diferite instanțe de executare.
B. T. G. nu a considerat necesar să aștepte soluția care urma să fie pronunțată de aceste instanțe, începând deja executarea silită împotriva B. în mai multe dosare de executare, chiar dacă, la acest moment, multe instanțe au pronunțat deja sentințe prin care au admis contestația, constatând că B. T. G. nu poate condiționa continuarea executării silite de achitarea în întregime a sumelor stabilite prin procesele verbale, așa cum este și cazul în speță.
Deși legal citat, intimatul M. F. nu a formulat întâmpinare în cauză.
Recurentul B. G. T. a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.
Analizând sentința recurată în raport de criticile formulate, tribunalul constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs referitor la respingerea excepției necompetenței teritoriale este în mod vădit nefondat, prima instanță făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente. În acest sens, urmează a observa în primul rând că temeiul de drept al cererii introductive indicat de contestatoare, care fixează cadrul procesual, este printre altele art.399 C.pr.civ., text de lege care atât la data încuviințării executării silite, ca de altfel și la data emiterii actului contestat, respectiv la data sesizării instanței prevedea posibilitatea formulării contestației la executare inclusiv în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, în virtutea acestei calificări juridice a cererii introductive (contestație la executare), competența teritorială se impune a fi stabilită prin raportare la dispozițiile Codului de procedură civilă, aceasta revenind instanței de executare definită la art.373 al.2 din același cod – în speță Judecătoria Oltenița.
Din această perspectivă, în mod legal instanța de fond a reținut inaplicabilitatea prevederilor art.56 din Legea 188/2000, întrucât acest text de lege, în forma în vigoare la data sesizării instanței, reglementa calea de atac împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini atribuțiile prevăzute la art. 7 lit. b) - i) din lege. Or, în speță, calea de atac vizează atribuțiile prevăzute de art.7 lit.a din lege - punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii – ceea ce determină aplicarea dreptului comun, respectiv contestația la executare conform Codului de procedură civilă.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs referitor la respingerea excepției inadmisibilității anulării adresei nu poate fi primit. Sub acest aspect, urmează a reține că în dreptul procesual civil, sancțiunea inadmisibilității intervine atunci când partea uzitează de un mijloc procedural nepermis de lege sau atunci când sesizarea instanței este condiționată de îndeplinirea unei proceduri prealabile, în speță neaflându-ne în vreuna din cele două ipoteze. După cum s-a arătat în motivarea respingerii celei dintâi critici, refuzul executorului de a continua executarea poate fi dedus judecății pe calea contestației la executare, în sprijinul admisibilității cererii putând fi invocate chiar și prevederile art.61 din Legea 188/2000. De altfel, în raport de motivele invocate în susținerea acestei excepții, faptul că adresa atacată constituie sau nu un refuz al executorului de a continua executarea reprezintă o problemă ce ține de analiza pe fond a cauzei, această apărare neputând fi valorificată pe calea excepției inadmisibilității.
În ceea ce privește motivele de recurs vizând soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurentul susține în primul rând că B. nu a solicitat motivarea presupusului refuz, iar executorul nu a întocmit proces verbal de refuz, astfel încât înscrisul contestat nu poate fi asimilat unui refuz motivat de a continua executarea silită. Tribunalul reține însă că o astfel de procedură nici nu se impunea să fie urmată în cauză, dat fiind că solicitarea motivării refuzului este reglementată exclusiv în cazul aplicării art.56 din Legea 188/2000, iar nu și în cazul contestației la executare.
Totodată, deși nu ne aflăm în prezența unui proces-verbal încheiat în condițiile art.388 C.pr.civ., adresa contestată înglobează indubitabil refuzul executorului de a continua executarea în ansamblul său până la achitarea de către creditoare a cheltuielilor din procesele-verbale de cheltuieli, după cum a reținut și instanța de fond. Forma pe care o îmbracă acest refuz – corespondență după cum susține recurentul – iar nu proces verbal este însă irelevantă, ceea ce interesează din perspectiva contestației la executare fiind manifestarea de voință producătoare de consecințe juridice, indiferent de titulatura actului. Sub acest aspect, se constată și faptul că adresa contestată succede procesele verbale de cheltuieli suplimentare, la rândul lor contestate prin capătul subsidiar al cererii introductive, ceea ce întărește constatarea potrivit căreia adresa menționată reprezintă un veritabil refuz de continuare a executării.
Mai susține recurentul în esență că ne-am afla în situația unui refuz dacă creditorul ar fi indicat executorului judecătoresc bunuri sau conturi ale debitorului și ar fi avansat sumele aferente cheltuielilor ce se nasc din aceste demersuri, iar executorul ar fi refuzat să emită actele de executare aferente. Nici această susținere nu este justificată, având în vedere că nu subzistă vreun temei legal care să impună creditorului obligația identificării și indicării bunurilor susceptibile de executare.
Nici afirmația potrivit căreia contestatoarea solicită în continuare efectuarea de noi demersuri generatoare de cheltuieli, cu scopul de a nu închide dosarul nu este relevantă, având în vedere că în ipoteza în care executarea silită nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilității de valorificare a unor astfel de bunuri, aceasta încetează conform art.3715 C.pr.civ., executorul putând proceda în acest sens în măsura în care constată starea de insolvabilitate a debitorului, independent de stăruința creditorului.
Nici împrejurarea că instanța de fond nu a indicat în concret care act de executare a fost refuzat a fi îndeplinit de către executorul judecătoresc și la ce acte de executare îl obligă în continuarea executării nu este de natură să atragă nelegalitatea sentinței atacate. În condițiile în care adresa contestată materializează refuzul de a continua executarea în ansamblul său, dispoziția instanței este dată în consecință, nefăcând decât să înlăture refuzul echivalent în speță cu o sistare a executării, rămânând la aprecierea executorului oportunitatea efectuării în concret a actelor de executare.
În sfârșit, nici motivația recurentului în sensul că nu se poate deroga prin contractul privind efectuarea activității de executare silită încheiat între creditoare și executor de la normele de ordine publică prevăzute de Codul de procedură civilă, de Legea nr. 188/2000 și de Ordinul MJ nr. 2550/2006, nu poate fi primită. În acest sens, urmează a aprecia că dispozițiile art.3717 C.pr.civ., pretins de către recurent a fi încălcate prin convenția părților, nu au caracter imperativ, întrucât nu ocrotesc un interes public, ci reglementează aspecte particulare, private, cu consecința că părțile pot deroga prin convenții legal încheiate. Practic, această chestiune reprezintă principala problemă de drept în speță, asupra căreia de altfel recurentul insistă și în finalul cererii de recurs și care, în măsura în care ar fi acceptată susținerea recurentului, ar fi de natură să conducă la soluția contrară celei pronunțate. Nici o dispoziție legală imperativă nu se opune însă ca între executorul judecătoresc și creditor să intervină o convenție prin care să se stabilească o anumită manieră de avansare a cheltuielilor de executare, acest lucru fiind pe deplin admisibil și în virtutea caracterului de profesie liberală și independentă a executorului judecătoresc. Pe cale de consecință, recurentul este ținut de convenția încheiată cu creditorul și nu poate pretinde sume ce exced cadrului convențional obligatoriu și opozabil între părți, după cum a reținut și prima instanță, astfel că dispoziția sa de obligare la continuarea executării este legală și temeinică.
Referitor la problema obligării la cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru, se apreciază că nici sub acest aspect nu poate fi reținută o problemă de legalitate. Astfel, dispozițiile cuprinse în OUG 80/2013 cu privire la restituirea taxei de timbru în ipoteza admiterii contestației la executare nu derogă și nu reprezintă o excepție de la prevederile art.274 C.pr.civ. Apreciem că opțiunea pentru una din cele două modalități de recuperare a cheltuielilor aparține contestatorului care a câștigat procesul, cele două variante fiind alternative.
De altfel, regimul juridic al celor două modalități de recuperare a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru este diferit, atât sub aspectul procedurii, cât și al termenului de prescripție.
În sfârșit, de principiu nu ar trebui exclusă nici posibilitatea ca partea îndreptățită – contestatorul căruia i s-a admis contestația la executare și a obținut și obligarea adversarului la cheltuieli de judecată– să apeleze ulterior la procedura instituită de OUG 80/2013, cu consecința că dispoziția din hotărâre privitoare la obligarea la cheltuieli constând în taxă de timbru va rămâne fără obiect.
Față de aceste considerente, Tribunalul, în baza art.312 C.pr.civ., va dispune respingerea recursului declarat de recurentul B. T. G. împotriva sentinței civile nr. 1386/2014 pronunțată de Judecătoria Oltenița.
Cum recurentul se află în culpă procesuală, tribunalul, în baza art. 274 Cod de procedură civilă urmează a obliga recurentul intimat către intimatul contestator B. SA la 793,23 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul intimat B. T. G. împotriva sentinței civile nr.1386/27.08.2014 pronunțată de Judecătoria Oltenița în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul contestator B. SA și cu intimatul M. F..
Obligă recurentul intimat către intimatul contestator B. SA la 793,23 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 13 Noiembrie 2014.
Președinte, C. I. | Judecător, G. C. Ș. | Judecător, T. E. |
Grefier, M. I. |
Redact/GȘ/15.12.2014
Tehnored/MI
jud. fond:L. D.
2 ex.
| ← Anulare act. Sentința nr. 65/2014. Tribunalul CĂLĂRAŞI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 33/2014. Tribunalul... → |
|---|
