Pretenţii. Sentința nr. 2475/2015. Tribunalul COVASNA

Tribunalul COVASNA - Sentințe și decizii civile / 2015

Sentința nr. 2475/2015 pronunțată de Tribunalul COVASNA la data de 05-05-2015 în dosarul nr. 873/305/2014

ROMÂNIA

TRIBUNALUL C.

SECȚIA CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR.200/A

Ședința publică din data de 05 mai 2015

Completul de judecată compus din:

PREȘEDINTE: D. C.

JUDECĂTOR: A. C.

GREFIER: P. E.

La ordine fiind pronunțare asupra apelului declarat de pârâta ..A. împotriva sentinței civile nr. 2475/28.11.2014 pronunțată de Judecătoria S. G. în dosarul nr._ .

La apelul nominal făcut în ședința publică de astăzi se constată lipsa părților.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Instanța constată că dezbaterile asupra cauzei de față, au avut loc în ședința din 21.04.2015, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, 05.05.2015.

TRIBUNALUL:

Constată că prin sentința civilă nr. 2475/28.11.2014, Judecătoria S. G. a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

A admis în parte cererea având ca obiect anulare act-pretenții, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții G. G. și GHIORGIU G., cu domiciliul în mun. Sf. G., .. 18, ., ., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., cu sediul în București, ., . 10, sector 2.

A constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de risc stipulată la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și la art. 3.5 din Condițiile generale ale convențiilor de credit nr._/04.10.2007 și nr._/02.06.2008 încheiate între pârâta S.C. V. R. S.A. și reclamanții G. G. și GHIORGIU G..

A constatat nulitatea absolută parțială a convențiilor de credit nr._/04.10.2007 și nr._/02.06.2008 încheiate între pârâta S.C. V. R. S.A. și reclamanții G. G. și GHIORGIU G., în ceea ce privește inserarea clauzei abuzive stipulate la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și la art. 3.5 din Condițiile generale ale convențiilor de credit sus menționate.

A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de_,16 lei, reprezentând comisionul de risc achitat în temeiul convenției de credit nr._/04.10.2007, și suma de 8783,79 lei, reprezentând comisionul de risc achitat în temeiul convenției de credit nr._/02.06.2008, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii (03.03.2014) și până la data plății.

A obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2100 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul judecătoriei la data de 03.03.2014 sub nr._ reclamantul G. G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta .:

- să se constate că în cadrul convenției de credit nr._/04.10.2007 și convenției de credit nr._/02.06.2008 la art. 5 lit. a din „Condiții generale” și art. 3.5. din „Condiții speciale” este înserată o clauză abuzivă în sensul lit. i din Anexa la Legea nr. 193/2000 în baza căreia reclamanții au fost obligați să plătească și plătesc 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a contractului reprezentând „comision risc”

- să se constate nulitatea absolută parțială a convențiilor de credit privitor la art. 5 lit. a din „Condiții generale” și art. 3.5. din „Condiții speciale”

- să fie obligați pârâții să restituie suma de 3.758,16 lei achitată cu titlu de „comision risc” în cadrul convenției de credit nr._/04.10.2007 și suma de 8.783,79 lei achitată cu titlu de „comision risc” în cadrul convenției de credit nr._/02.06.2008 cu dobânda legală calculată până la data plății

- cu cheltuieli de judecată (onorariu avocațial).

În motivarea cererii s-a arătat că la datele de 04.10.2007 și 02.06.2008 părțile au încheiat contractele de credit nr._ și_ prin care reclamanții au împrumutat o sumă de bani, restituirea urmând a fi efectuată în termen de 340 luni, respectiv 332 luni. Dobânda totală s-a stabilit a fi 144.488,7 lei în primul contract, iar în cel de-al doilea 42.956,84 lei, conform planurilor de rambursare. La pct. 5 lit. a din „Condiții generale” și art. 3.5. din „Condiții speciale” ale ambelor contracte s-a stipulat că reclamanții datorează o sumă de 0,22% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar pe toată perioada de scadență. Conform planurilor de rambursare această sumă ar fi fost de 112.161,13 lei pentru contractul de credit nr._/04.10.2007 pe toată durata de creditare și de 28.541,45 lei pentru contractul de credit nr._/02.06 pe toată durata de creditare. Această suma este una disproporționat de mare și nu are legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor de rambursare, garantare inclusiv garanții imobiliare.

Riscul bancar este un factor fundamental al afacerilor. Înlăturarea riscului unui credit neperformant se face prin oferirea de garanții pentru returnarea creditului, garanții apte de a fi valorificate și care să fie cel puțin egale cu valoarea datoriei acumulate, presupunând în general constituirea unui drept real asupra unui bun mobil sau imobil, indisponibilizarea acestuia pentru valorificare. Cât timp creditul este restituit conform graficului nu se poate invoca un risc bancar în legătură cu creditul acordat.

Caracterul abuziv al clauzei privind plata comisionului de risc reiese din faptul că plata unui astfel de comision nu înlătură producerea unui eveniment viitor și nesigur, fiind absurd să fie obligat consumatorul să plătească un comision de risc, adică contravaloarea producerii unui eveniment și nesigur, atâta vreme cât plata acestui comision nu înlătură producerea riscului și nu acoperă restituirea creditului.

De asemenea, comisionul nu se justifică ținând cont că reclamanții au adus garanții pentru executarea contractului, constituind o garanție reală imobiliară de rang I asupra imobilului asigurat conform pct. 7 lit. b din condițiile speciale ale convențiilor.

Contravaloarea comisionului de risc raportat la contravaloarea sumei împrumutate reprezintă mai multe de jumătate a acesteia, plățile efectuate cu acest titlu reprezentând o sumă disproporționată de mare față de cea împrumutată.

În continuare au fost invocate prevederile art. 6 și 14 din Legea nr. 193/2000, solicitându-se admiterea cererii.

În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000.

În dovedire s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

La data de 11.04.2014 pârâta a depus întâmpinare invocând:

- excepția lipsei calității procesual active a reclamantului,

- excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii medierii,

- excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în perioada anterioară împlinirii termenului de trei ani,

- pe fond s-a solicitat respingerea ca neîntemeiată.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune se arată că dreptul de a solicita anumite prestații în baza anulării actelor care stau la baza primirii acestora se prescrie în termen de 3 ani de la data când s-a produs fapta prejudiciabilă. Data de la care începe să curgă prescripția este data producerii faptei, respectiv data la care a fost semnat contractul de credit. Acțiunea fiind formulată la data de 03.03.2014 reclamantul nu se află în termen pentru solicitarea restituirii sumelor, termenul de prescripție începând să curgă de la data de 12.03.2007.

Cu privire la fondul cauzei, arată că Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: "Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, "iar alin. 3 al aceluiași articol dispune: "Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii." Prin urmare art. 1 al Legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților și implicit subscrisei in contractarea cu consumatorii: (a) obligația pozitivă de transparență și (b) cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de transparentă vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Obligația de a nu stipula abuziv clauze este reglementată prin art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează: ,,(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv". Textele mai sus citate stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuzivă sunt:

(a) să nu se refere la obiectul principal al contractului (art. 4 pct. 6 din Legea 193/2.000)

(b) să nu fi fost negociată,

(c)să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a lipsei de negociere

(d)dezechilibrul creat să fie contrar bunei-credințe

Prin urmare, Legea 193/2000 nu interzice nicio clauză, ci prevede criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a nu produce efecte abuzive. Nu se interzice un anumit conținut, ci o anumită modalitate de stabilire a acelui conținut.

Pârâta a învederat că, în speță, clauza abuzivă invocată privește obiectul principal al contractului, că reclamantul a avut în vedere pretinsa clauză abuzivă la momentul contractării creditului, făcând obiectul negocierii.

De asemenea, a mai motivat că pretinsa clauză abuzivă nu creează nici un dezechilibru contractual și, chiar dacă s-ar crea un dezechilibru, acesta nu ar fi în nici un caz contrar regulilor bunei credințe. Reclamantul nu prezintă argumente clare pentru care consideră că prevederile art. 5 lit. a din Contractele de Credit, referitoare la comisionul de risc, ar fi abuzive.

În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 288/2010, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 193/2000, C. proc. civ., Normele BNR nr. 17/18.12.2003.

În dovedire s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul reclamantului.

La data de 25.04.2014, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare solicitând respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii medierii și admiterea acțiunii.

În ceea ce privește excepția prescripției se arată că prescripția începe să curgă de la data constatării caracterului abuziv al clauzei printr-o hotărâre judecătorească.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii medierii se arată că s-a încheiat un proces-verbal de luarea la cunoștință asupra beneficiilor medierii.

Referitor la fond au fost reiterate argumentele și susținerile prezentate în cerere.

La data de 27.05.2014 s-a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că reclamanta G. G. și-a însușit acțiunea formulată de soțul ei, reclamantul G. G..

La termenul din data de 12.09.2014, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată, în sensul că procentul comisionului de risc este de 0,39% (cum este trecut în contract) și nu de 0,22% (cum e trecut în cererea de chemare în judecată).

La același termen, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii medierii și a luat act de faptul că reprezentantul pârâtei a renunțat la excepția lipsei calității procesual active a reclamantului.

De asemenea, prima instanță a unit excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în perioada anterioară împlinirii termenului de trei ani cu fondul.

S-a încuviințat proba cu interogatoriul reclamantei și s-a administrat acesta, reprezentantul pârâtei renunțând la proba cu interogatoriul reclamantului.

La termenul din data de 07.11.2014, reclamanții au indicat că solicită restituirea sumei de 37.958 lei achitată cu titlu de „comision risc” în cadrul convenției de credit nr._/04.10.2007, suma de 3.758 lei trecută în cererea de chemare în judecată datorându-se unei erori materiale. La același termen, instanța de fond a încuviințat proba cu toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Analizând actele și lucrările existente la dosarul cauzei, judecătoria a reținut că părțile au încheiat contractele de credit nr._/04.10.2007 și nr._/02.06.2008 prin care reclamanții au beneficiat de un credit acordat de pârâtă, cu obligația primilor de a restitui suma datorată conform prevederilor contractuale.

Potrivit pct. 3.5. din „Condițiile generale” care face parte integrantă din contractele încheiat de părți „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale”. Conform pct. 5 lit. a din „Condițiile speciale” ale acelorași convenții „comisionul de risc” reprezintă „0,39%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei Convenției de credit”.

Cu privire la excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate în perioada anterioară împlinirii termenului de trei ani, invocată de pârâtă prin întâmpinare, instanța de fond a apreciat că, contractul de împrumut, ca varietate a contractului de credit, este prin natura lui un contract cu executare uno ictu, iar faptul că banca își asumă o obligație care se executa dintr-o dată, iar cealaltă parte își asumă o obligație de restituire succesivă nu face ca natura acestuia să fie succesivă, știut fiind că acesta nu poate să aibă natură dublă, cu executare dintr-o data pentru o parte și cu executare succesivă pentru cealaltă parte, restituirea creditului cu dobânda în rate lunare nefiind decât o modalitate de executare a obligației, obligația de restituire fiind unica, ratele succesive alcătuind prin natura lor un tot unitar.

Prin urmare, în cazul constatării nulității clauzei referitoare la perceperea comisionului de risc se naște si obligația de restituire a ceea ce s-a prestat în temeiul acesteia, nulitatea producând efecte retroactive de la data încheierii contractului, sumele achitate cu titlul de comision de risc fiind considerate ca nedatorate în baza principiului quod nullum est nullum producit effectum. (în acest sens, a se vedea și Î.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 760/27.02.2014).

În consecință, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Cu privire la fondul dreptului, raporturile contractuale dintre reclamant și pârâtă intră sub incidența prevederilor Legii 193/2000, fiind raporturi ce decurg dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant, respectiv banca și consumator, reclamanții, astfel cum cele două categorii sunt definite în art.2 din lege.

Legea 193/2000 prevede o . clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv.

Astfel, în cadrul art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 se arată că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care asemenea clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legea 193/2000 este legea ce transpune în dreptul național prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și în mod corespunzător art. 4 alin. 6 din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menționează că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”

Clauza de la art. 5 lit. a din Condițiile speciale și de la secțiunea 3 pct. 3.5 din Condițiile generale ale convențiilor de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar a unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența prevederilor art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului caracterului abuziv.

Trebuie însă observat că nici art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE nici art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referirea la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput, precum și la necesitatea ca pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.

Clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului, partea cea mai importantă a costului contractului este dată de dobânda la credit, la care se adaugă o . comisioane printre care și cel de risc.

Secțiunea 3 numită „Costuri” din condițiile generale ale convențiilor de credit, la art. 3.5 definește comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care nu este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din condițiile generale sau speciale nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc, justificarea acestuia.

În consecință, se constată că pentru același serviciu - acordarea creditului - se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent la soldul creditului ar reprezenta o clauză clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu este îndeplinită în speță.

De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor și serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii acestor clauze.

Această declarație a fost interpretată de către prima instanță raportat la situația din prezenta cauză în sensul că cel puțin aparent pentru același serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele prin prisma perceperii deja a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu aduce în discuție existența unei veritabile contraprestații pentru unele dintre aceste costuri, în speță, comisionul de risc, aspect ce va fi analizat cu prilejul examinării cerinței bunei-credințe în stipularea clauzei cenzurate.

Față de ansamblul celor anterior expuse instanța de fond a apreciat că poate proceda la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei art.5 lit. a din Condițiile speciale și pct.3.5 din Condițiile generale ale convenției de credit prin prisma dispozițiilor Legii 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. A.. 2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În speță, judecătoria a constatat că această condiție prevăzută de art. 4 alin. 2 din Legea 193/2000 este îndeplinită cu privire la toate clauzele contractuale stipulate în contractele intervenite între părți, deoarece aceste contracte reprezintă contracte tipizate cu clauze nenegociabile. Mai exact, contractele intervenite între părți reprezintă contracte standard, preformulate, existența și cuantumul comisionului de risc fiind expresia voinței unilaterale ale băncii, deoarece consumatorului nu i s-a dat posibilitatea de a influența în vreun fel acest comision.

În acest sens, prima instanță a reținut și dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens - probă care nu a fost făcută în cauză nici prin înscrisurile depuse, nici prin interogatoriul reclamantei.

Cu privire la dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, instanța reține că potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 o clauză poate fi abuzivă prin ea înseși sau împreună cu alte prevederi din contract.

Analizând valențele juridice ale comisionului denumit „de risc”, prin raportare la aceste dispoziții normative, instanța de fond a constatat că în cauza dedusă judecății, clauza stipulată la art. 5 lit. a) din contract (plata unui comision de risc în cuantum de 0,39% din soldul creditului lunar) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului. În acest sens prima instanță a constatat că între părți a intervenit o convenție de credit care din punct de vedere juridic reprezintă un contract comutativ, nu unul aleatoriu. În consecință, părțile nu urmăresc un câștig eventual, în funcție de un eveniment viitor și incert, ci întinderea obligațiilor este cunoscută încă de la semnarea convenției. În aceste condiții, comisionul denumit „de risc” nu are un echivalent într-o contraprestație a pârâtei (nici măcar eventuală), astfel că perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident deoarece i s-a perceput lunar echivalentul a 0,39% din soldul creditului, fără a primi în schimb un bun sau serviciu și fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestație pe parcursul derulării creditului.

În opinia băncii, acest comision este menit să garanteze atât riscul de neplată (adică restituirea creditului), cât și riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a valorii asigurării (adică imposibilitatea de a trece la executarea garanțiilor deja instituite).

În ceea ce privește nerestituirea creditului (riscul de neplată), instanța de fond a constatat că împrumuturile sunt garantate cu ipotecă (de rang I, respectiv de rang II), iar imobilul ipotecat depășește valoarea creditului acordat conform art. 8 din Convenții, astfel că nu se justifică o a doua garanție pentru restituirea creditelor.

În ceea ce privește garantarea imobilului ipotecat, prima instanță a constatat de asemenea că imobilul este asigurat la o societate de asigurări agreată de bancă, iar polița de asigurare pentru acoperirea riscurilor este cesionată în favoarea băncii, conform art. 7 lit. b din Convenții, astfel că nici din această perspectivă nu se justifică această dublă garanție pe care ar constitui-o comisionul de risc.

Trecând peste aceste aspecte însă, ceea ce conferă un profund caracter abuziv acestei clauze contractuale este faptul că, atâta vreme cât ea reprezintă numai o „garanție” (și nu o „plată”, așa cum s-a concluzionat anterior), această clauză trebuia să fie dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutați, o dată cu plata integrală a ratelor de către aceștia.

Garantarea obligației constituie numai o măsură de asigurare a executării acesteia care nu se poate transforma într-o obligație de plată suplimentară. O dată executată obligația contractuală (în speță restituirea creditului acordat), sumele de bani plătite numai cu destinația de a garanta executarea acestei obligații trebuie restituite debitorului.

Aceste sume de bani nu pot rămâne la creditor pentru că nu sunt parte a creditului (sau a accesoriilor acestuia) și nici nu reprezintă, așa cum s-a arătat anterior, contravaloarea unei alte prestații a creditorului.

Pentru aceste considerente și din această perspectivă clauza stipulată la art. 5 lit. a) din condițiile speciale și pct. 3.5 din condițiile generale privind comisionul de risc creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, deoarece această clauză nu este dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutat, o dată cu plata integrală a ratelor de către acesta.

Față de aceste considerente, instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de risc stipulată la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale și la art. 3.5 din Condițiile generale ale convențiilor de credit nr._/04.10.2007 și nr._/02.06.2008 încheiate între pârâta S.C. V. R. S.A. și reclamanții G. G. și GHIORGIU G.

Cu privire la capătul de cerere privitor la cheltuielile de judecată, conform art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Reclamanta a dovedit achitarea onorariului avocațial în cuantum de 4.000 lei (f 90). Conform art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța poate, chiar din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea și complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. În prezenta cauză, activitatea d-lui avocat s-a limitat la redactarea cererii de chemare în judecată și a răspunsului la întâmpinare, prezentându-se la trei termene de judecată. Astfel, onorariul avocațial fiind vădit disproporționat în raport cu activitatea desfășurată de avocat, prima instanță a redus cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocațial la suma de 2100 lei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta-apelantă ., solicitând schimbarea în tot a sentinței dată de Judecătorie și respingerea ca fiind neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de apel se arată că în mod greșit a respins instanța de fond excepția prescripției dreptului material la acțiune. Apelanta susține că petitul având ca obiect restituirea sumelor achitate de reclamanții intimați are caracter distinct de pretenția privind constatarea nulității clauzei, numai această din urmă pretenție fiind imprescriptibilă. Acțiunea în valorificarea consecințelor patrimoniale ale nulității este o acțiune ce se supune termenului de prescripție de trei ani care curge de la data plății fiecărei rate în parte.

Cu privire la fondul dedus judecății, soluția primei instanțe este greșită, susține apelanta, pentru următoarele considerente:

Interpretarea greșită a prevederilor art. 4 alin 6 din Legea nr. 193-2000, în sensul că judecătoria nu a avut în vedere faptul că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi elemente ce fac parte din obiectul principal al contractului.

Se susține că toate clauzele referitoare la dobândă, comisioane sau costuri sunt elemente ce formează costul total al creditului (prețul), prin urmare sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv potrivit art. 4 alin 6 din Legea nr. 193-2000. La momentul formării acordului de voință, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea clauzei privind comisionul de risc în cuprinsul contractului, iar termenii utilizați pentru stipularea respective clauze au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi. Astfel, prețul total al contractului a fost cunoscut de către consumatori încă de la data încheierii convenției de credit. Apelanta face trimiteri la exemple din jurisprudența în materie.

În mod greșit a apreciat instanța de fond că între părți au intervenit contracte standard, preformulate, existența și cuantumul comisionului de risc fiind expresia voinței unilaterale a băncii. Se face referire, în acest sens, la toate etapele premergătoare semnării convenției de credit, etape parcurse în speță, anume: analiza ofertei de creditare, prezentarea documentelor și completarea cererilor de creditare, opțiunea clientului pentru un anume tip de credit, formarea dosarului de creditare, aprobarea creditului. După acest din urmă moment, banca prezintă clientului contractual de credit, urmând analizarea condițiilor generale, a condițiilor specifice particularizate în funcție de client, apoi, semnarea contractului. Față de aceste aspecte nu se poate reține că banca a stabilit în mod unilateral inserarea în contract a clauzei privitoare la comisionul de risc și că intimații nu au avut altă alternativă decât cea a acceptării creditului în condițiile impuse de bancă. Mai mult decât atât, intimații au contractat două credite, în speță.
S-a apreciat greșit de către instanță faptul că s-a creat în detrimentul consumatorilor un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Contractele de împrumut încheiate cu reclamanții-intimați presupun rambursarea sumelor împrumutate într-un interval de 340 luni. Reclamanții nu au nici un risc de a obține sumele împrumutate, însă banca are riscul de a nu recupera creditul și profitul scontat.
De asemenea, s-a apreciat greșit de către judecătorie că atâta vreme cât împrumutul este garantat cu ipotecă, nu se justifică o a doua garanție pentru restituirea creditelor. Existența unei garanții nu înlătură existența riscului, susține apelanta, mai ales în condițiile în care este pefect posibil, în condițiile crizei actuale economice, ca garanțiile să nu acopere creditul și costurile aferente.
Se susține de către apelantă că instanța de fond nu a analizat existența sau nu a bunei credințe a băncii în speță. Era important ca instanța să verifice dacă furnizorul creditului, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale.

În drept, au fost invocate prevederile art. 466 și următoarele Cod procedură civilă.

Intimații nu au formulat întâmpinare față de cererea de apel.

În probațiune, în apel, partea apelantă a depus un raport de evaluare al apartamentului ce constituie garanția imobiliară a celor două contracte de credit ce fac obiectul litigiului, raport de evaluare întocmit în aprilie 2010.

Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, tribunalul apreciază apelul ca fiind fondat în parte.

Astfel, tribunalul apreciază că soluția primei instanțe constând în respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune este incorectă.

Pretenția reclamanților-intimați ce are ca obiect obligarea unității bancare la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc este una distinctă de cea având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei contractuale, numai această din urmă pretenție fiind imprescriptibilă extinctiv. Petitul de restituire a sumelor are natură patrimonială fiind supus termenului de prescripție de trei ani, pentru fiecare rată achitată curgând o prescripție diferită, începând de la data scadentă a obligației de plată a ratei. În speță, tribunalul va avea în vedere datele scadente ale ratelor indicate în planul de rambursare aferent fiecărui contract de credit în parte (filele 23-28 din dosarul de fond) și va reține că nu este împlinit termenul de prescripție pentru pretențiile întinse pe ultimii trei ani anteriori înregistrării cererii de chemare în judecată (data înregistrării cererii fiind 03.03.2014). Astfel fiind, tribunalul apreciază că excepția invocată de pârâta-intimată în cuprinsul întâmpinării depusă la dosarul de fond este întemeiată în parte, pentru pretențiile reclamanților aferente perioadei de timp anterioară datei de 25.03.2011 fiind prescris dreptul material la acțiune.

În ceea ce privește soluția dată de judecătorie cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de risc stipulat în cele două contracte de credit ce fac obiectul pricinii, aceasta este corectă și amplu motivată.

Critica apelantei vizând interpretarea greșită dată de instanța de fond prevederilor art. 4 alin 6 din Legea nr. 193-2000 este nefondată. Judecătoria a reținut în mod corect faptul că Legea nr. 193-2000 transpune în dreptul național Directiva 93-13-CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Prevederile art. 4 alin 6 din această lege menționează că aprecierea caracterului abuziv nu poate privi definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau remunerației, însă numai în măsura în care clauzele contractului sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Instanța de fond a interpretat corect prevederile legale sus citate, făcând totodată o analiză a conținutului clauzei privind comisionul de risc prin raportare la întreg conținutul contractului. Judecătoria a reținut în mod just că poate proceda la analiza caracterului eventual abuziv al clauzei art. 5 lit. a din condițiile speciale și pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției, deoarece respectivul comision nu este explicat, prin prisma destinației, scopului său, prin termeni clari, inteligibili, nesusceptibili de interpretări, pentru a se putea stabili categoric dacă el intră în obiectul principal al contractului sau face parte din costul creditului. În plus față de cele reținute de instanța de fond, tribunalul apreciază că, de regulă, obiectul principal al unui contract de împrumut constă în suma împrumutată și dobânda percepută pentru împrumutul acordat, toate celelalte comisioane intrând în sfera costului creditului acordat sferă distinctă de cea a obiectului principal al contractului.

Tribunalul apreciază ca fiind nefondate criticile apelantei grupate la punctul 2 de mai sus vizând reținerea greșită de către judecătorie a faptului că între părți au intervenit contracte standard, preformulate, existența și cuantumul comisionului de risc fiind expresia voinței unilaterale a băncii.

Astfel, potrivit art. 4 alin 1 din Legea nr. 193-2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Conform alineatului doi al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Alineatul șase din articolul citat stipulează că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Din aceste prevederi legale rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții:

- să nu fie negociată direct cu consumatorul;

- să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților;

- crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe;

- clauza să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.

În continuare va fi analizată clauza contractuală ce face obiectul cererii de chemare în judecată, prin raportare la condițiile sus enumerate.

1. Sub aspectul primei dintre condițiile enumerate, Tribunalul are în vedere specificul contractelor de credit bancar, care, sunt asimilate contractelor de adeziune, având o procedură specifică de formare a acordului de voințe. În acest sens, actul este rezultatul unui acord de voință, chiar în lipsa negocierii, care oricum nu e de esența contractului . Apelanta argumentează existența totuși a caracterului negociat al clauzei inserate la art. 5 lit. a din contractele de credit, prin aceea că respectivele clauze sunt cuprinse în condițiile speciale ale contractelor. Tribunalul constată că respectiva clauză privind comisionul de risc apare în cuprinsul tuturor contractelor de credit bancar (concluzie desprinsă din analiza hotărârilor judecătorești anterior pronunțate, ce au avut ca parte pe .), iar din răspunsurile date de reclamanta G. G. la interogatoriul administrat de instanța de fond rezultă că modul de calcul al comisionului de risc, aparent negociat de către părți, este pur formală, rezultând tocmai absența oricărei negocieri și impunerea formulei de calcul prestabilite, în mod unilateral de către bancă. În răspunsurile la interogatoriu, reclamanta a declarat că a semnat contractul așa cum era formulat deoarece avea nevoie urgent de bani, nu a existat nici o negociere, nici o explicație a clauzelor din partea băncii (fila 105 dosar de fond).

Având în vedere definiția dată noțiunii de risc bancar, comisionul perceput cu acest titlu, dacă ar fi fost rezultatul negocierii directe, ar fi trebuit să fie individualizat în funcție de preformanțele financiare ale fiecărui client în parte, ar fi trebuit să nu existe acolo unde situația financiară a clientului era una solidă. Mai mult decât atât, din examinarea în ansamblu a poziției procesuale a intimatei-recurente, exprimată în cuprinsul notelor scrise depuse la dosarul de fond, rezultă cu prisosință faptul că societatea bancară consideră acest comision drept absolut necesar pentru acoperirea unui risc privit ca real și actual, necesitate care face puțin plauzibilă ipoteza înlăturării clauzei, în urma negocierii directe cu consumatorul. Practic, indiferent de secțiunea din contract în care apare stipulată clauza, rezultă că aceasta are, în realitate, un caracter prestabilit în mod unilateral, consumatorul având doar posibilitatea de a accepta sau nu încheierea contractului în condițiile impuse de bancă. Potrivit art. 3.5 din contract (condiții generale), pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului care se plătește lunar pe toată perioada de creditare, modul de calcul și scadența plății urmând a se stabili prin condițiile speciale. Rezultă astfel explicit existența obligației de a stipula clauza privind comisionul de risc, consumatorului conferindu-i-se, ab initio, doar o vocație abstractă de a hotărî asupra scadenței obligației și asupra modului de calcul.

2. Referitor la cea de a doua condiție, constând în crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Tribunalul reține că și aceasta este îndeplinită în speță, astfel cum a reținut, în mod corect instanța de fond.

În ceea ce privește comisionul de risc, acesta a fost perceput de către bancă, „pentru punerea la dispoziție a creditului”, rezultând astfel că obligația împrumutatului de a achita comisionul de risc avea ca obligație corelativă obligația băncii de acordare a creditului. Acest comision este definit drept procent aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat băncii, lunar, pe toată durata creditului, la scadența stabilită. Din ansamblul drepturilor și obligațiilor părților stipulate în contractul de împrumut, se reține că împrumutatului îi revin, în schimbul obligației unității bancare de punere la dispoziție a creditului, o . și contraprestații: de a achita dobânda la suma de bani, de a garanta cu ipoteca de rang I și II restituirea creditului, de a perfecta un contract de asigurare cu o societate de asigurări agreată de bancă. În principal, asigurarea riscului nerambursării creditului are loc prin garanția reală imobiliară a cărei înființare este obligatorie potrivit contractului, susținerile băncii în sensul că această garanție nu ar fi suficientă pentru acoperirea riscului contractului neputând fi primite. În acest sens, se reține că banca, pe lângă calitatea de creditor ipotecar, are și calitatea de creditor chirografar, putând urmări, în măsura în care nu s-ar îndestula cu bunul pentru care este instituită garanția imobiliară, întreg patrimoniul debitorului, astfel că scăderea valorii bunului ipotecat este suportată tot de către clientul băncii, cu toate bunurile sale prezente și viitoare, iar nu de către unitatea bancară.

Apoi, potrivit susținerilor băncii, ar trebui să se facă o evaluare, in abstracto, la momentul încheierii contractului, a sumei de bani pe care împrumutatul o va avea de restituit la momentul intrării sale în incapacitate de plată, raportat la valoarea ipotecii asupra bunului imobil la același moment, ceea ce este imposibil. Dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților cocontractante rezultă din împrejurarea că unitatea bancară percepe, printr-un calcul stabilit ab initio, contravaloarea prejudiciului suferit de către aceasta ca urmare a neexecutării contractului de către împrumutat, fără a avea certitudinea survenirii unei asemenea neexecutări și fără a restitui suma de bani astfel încasată, în situația în care contractul este executat întocmai de către consumator, până la sfârșitul perioadei contractuale, ceea ce înseamnă că se impune clientului obligația reparării, concomitent cu plata fiecărei rate contractuale, a unui prejudiciu care nu este actual și nici cert, ajungându-se astfel la îmbogățirea fără just temei a comerciantului, în detrimentul consumatorului. Din însumarea comisionului de risc plătit pentru întreaga perioadă de derulare a contractului, rezultă o sumă cu o valoare mare, ceea ce face ca dezechilibrul dintre drepturile și obligațiile părților să fie unul semnificativ.

3. Cea de a treia condiție ce rezultă din norma cuprinsă în art. 4 din Legea nr. 93-2000, este aceea ca dezechilibrul creat prin clauzele contractuale, să fie rezultatul nesocotirii cerințelor bunei-credințe. Această condiție este îndeplinită în speță dat fiind faptul că nu au fost respectate pe deplin, de către unitatea bancară, principiile transparenței și informării complete a consumatorilor cu privire la creditele contractate. Poziția băncii impunea redactarea clară, completă a clauzelor contractuale; ambiguitatea acestora, ori scopul lor ascuns, putând primi și interpretarea că s-a dorit de către apelantă încheierea a cât mai multe contracte de credit în detrimentul concurenței, promițând oferte avantajoase clienților ce doreau să împrumute, creând impresia caracterului mai scăzut al costului total al creditului raportat la costul altor credite ofertate pe piață. Din clauzele contractuale care ulterior pot fi interpretate ambiguu, unilateral, în detrimentul celor împrumutați, se poate deduce rezonabil concluzia că aceștia nu ar mai fi contractat dacă ar fi avut cunoștință de întinderea reală, maximă și posibilă a obligațiilor asumate.

4. Referitor la ultima condiție, la aceasta s-a făcut referire în considerentele de mai sus. Tribunalul apreciază, astfel cum s-a arătat anterior că acest comision nu constituie obiectul principal al contractului, nici din perspectiva unității bancare și, cu atât mai puțin, din perspectiva împrumutatului, noțiunii de obiect principal putându-i-se circumscrie doar suma de bani împrumutată (din perspectiva consumatorului) respectiv, dobânda încasată, din perspectiva băncii. Comisionul contestat în speță, din perspectiva riscurilor asumate, este exclus expres din dobânda anuală efectivă, deci din costul total al creditului. Acest lucru rezultă din definiția D. enunțată în condițiile generale ale convenției care exclude expres, din calculul dobânzii anuale efective, cheltuielile plătibile de împrumutat pentru nerespectarea uneia din angajamentele sale stipulate în contractul de credit.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul apreciază că, în mod corect a reținut instanța de fond ca fiind întrunite toate condițiile pentru reținerea caracterului abuziv al clauzei privitoare la comisionul de risc din contractele de împrumut ce fac obiectul speței, criticile apelantei grupate la punctele 3-5 de mai sus fiind nefondate.

Tribunalul va admite însă apelul numai în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, urmând a fi respinse pretențiile aferente perioadei de timp anterioară datei de 25.03.2011.

În temeiul art. 453 alin 2 Cod procedură civilă, reținând că pentru criticile din cererea de apel privind judecarea fondului cauzei, critici apreciate ca total nefondate, culpa procesuală aparține în apel părții apelante, tribunalul va dispune obligarea acestei părți la plata către intimați a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată (reprezentând o jumătate din onorariul total de 2000 lei achitat de intimați avocatului, conform chitanței depusă la fila 56 din dosar).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul declarat de apelanta . în contradictoriu cu intimații G. G., G. G., împotriva sentinței civile nr. 2475/28.11.2015 a Judecătoriei Sf. G., pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei de timp anterioară datei de 03.03.2014.

Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 4.487,43 lei reprezentând comisionul de risc, aferent perioadei 25.03._14 achitat în temeiul contractului de credit nr._/02.06.2008 și suma de 17.226,89 lei reprezentând comisionul de risc, aferent perioadei 25.03._14 achitat în temeiul contractului de credit nr._/04.10.2007, plus dobânda legală aferentă sumelor anterior menționate, dobândă calculată din data de 03.03.2014 și până la data plății.

Respinge pretențiile aferente perioadei de timp anterioară datei de 03.03.2014, fiind prescris dreptul material la acțiune.

Păstrează restul dispozițiilor sentinței atacate.

Obligă apelanta să plătească intimaților suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică azi, 05.05.2015.

Președinte, Judecător, Grefier,

D. C. A. C. P. E.

Red.D.C./25.06.2015, Tehnored.P.E./25.06. 2015, 5 exp.

Jud. fond. - B. T. M.

← Plângere contravenţională. Sentința nr. 1967/2015....		Contestaţie la executare. Hotărâre din 05-05-2015, Tribunalul... →

Pretenţii. Sentința nr. 2475/2015. Tribunalul COVASNA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Sentința nr. 2475/2015. Tribunalul COVASNA