Pretenţii. Sentința nr. 6244/2015. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 6244/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 04-12-2015 în dosarul nr. 2148/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2148/2015
Ședința publică de la 04 Decembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. F.
Judecător M. N.
Grefier L. I. B.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelantul-reclamant S. C. Județean de Urgență C., împotriva sentinței civile nr. 6244 din 12 mai 2015 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât N. S. M., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că apelul a fost declarat în termen și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care,
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat, sau probe de administrat, instanța, potrivit dispozițiilor art. 244 alin. 3 Cod procedură civilă declară cercetarea procesului încheiată și, în temeiul dispozițiilor art. 394 Cod procedură civilă reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data de 29.12.2014 sub nr._, reclamantul S. C. Județean de Urgență C., a chemat în judecată pe pârâta N. S. M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.770,95 lei, reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare ocazionate de spital cu serviciile medicale.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că, în fapt, în data de 10.07.2011, numita N. S. M. a fost internată în Secția Chirurgie Infantilă a Spitalului C. Județean de Urgență C. în perioada 10.07.2011 – 18.07.2011 iar contravaloarea zilelor de spitalizare a fost în cuantum de 2.770,95 lei, sumă ce nu a fost achitată până în prezent, fiind întrunite astfel condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de 998 și 999 C.civ. precum și condițiile prevăzute de art. 313 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
Reclamantul a mai arătat că spitalul, în calitate de furnizor de servicii medicale, are obligația de a recupera prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale de la persoanele care datorează debitul reprezentând cheltuieli efective ocazionate de asistența medicală acordată, întrucât pârâtul a fost victima unei agresiuni, iar sumele ocazionate de spital cu tratamentul acordat acestuia nu sunt suportate din Fondul național de asigurări de sănătate și are obligația de a le restitui către C.A.S. D..
În drept, au fost invocate prevederile art. 998 și 999 C.civ., art. 112 C.p.civ. și art. 313 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
În susținerea acțiunii a fost depus la dosar, în xerocopie, decont de cheltuieli din 25.07.2011.
La data de 13.02.2015 pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, față de prevederile art. 313 alin. 1 din Legea 95/2006.
Pârâta a invocat ca și practică judiciară sentința civilă nr. 434/19.02.2009 pronunțată de Judecătoria Târgu Cărbunești în dosarul nr._ .
Pârâta a invocat, de asemenea, excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că debitul s-a născut la data de 18.07.2011 odată cu momentul externării pârâtei. Ori, de la data de 18.07.2011 au trecut, până la data de 16.12.2014 (când a fost formulată cererea de chemare în judecată), mai bine de 3 ani (mai exact 3 ani și 6 luni).
De asemenea, față de susținerea reclamantei că suma solicitată ar face parte din categoria altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, pârâta a arătat că acest argument nu este sustenabil din punct de vedere legal, din art. 21 din Codul de Procedură Fiscală – invocat de pârâtă – nereieșind, în nici un fel, că pretențiile unei unități spitalicești, fie ea chiar de stat, ar putea să reprezinte sume datorate bugetului general consolidat.
De altfel, chiar instanța de judecată a încadrat obiectul dosarului ca reprezentând pretenții.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și nedovedită.
În primul rând, pârâta a arătat că, la data respectivă, era minoră, având vârsta de 15 ani adică nu avea nici măcar capacitate restrânsă de exercițiu, motiv pentru care apreciază că nu îi sunt imputabile nici sumele de bani ce reprezintă contravaloarea spitalizării din perioada 10-18 iulie 2011 și nici faptul că nu ar fi formulat plângere penală împotriva persoanei vinovate de săvârșirea accidentului.
De altfel, reclamanta nu dovedește și, nici măcar, nu precizează din ce ar proveni sumele de bani pe care le pretinde de la pârâtă, anexând în dovedire un singur document (care nici măcar nu este conform cu originalul), mai exact un decont de cheltuieli emis de una din secțiile reclamantei, semnat și parafat de un medic.
Prin sentința civilă nr.6244/12.05.2015, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei N. S. M. ca neîntemeiată, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de parata N. S. M. și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul S. C. Județean de Urgență C., în contradictoriu cu pârâta N. S. M., ca prescrisă.
Pentru a se pronunța astfel, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de către pârâta N. S. M. prin întâmpinare, instanța a reținut că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, „dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, termen care în acțiunile personal patrimoniale este de 3 ani conform art. 3 din același decret.
Conform prevederilor art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 dacă dreptul este cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când a expirat termenul, iar potrivit art. 12 din același decret, „în cazul în care un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită”.
Prin urmare, dreptul material la acțiunea având ca obiect plata contravalorii zilelor de spitalizare din perioada 10.07.2011 – 18.07.2011 a început la data de 18.07.2011.
Rezultă că termenul de prescripție pentru cheltuielile de spitalizare s-a împlinit în luna iulie 2014.
Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost comunicată Judecătoriei C. la data de 29.12.2014 și înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 29.12.2014, instanța constată că s-a împlinit termenul de prescripție pentru plata sumei reprezentând contravaloarea zilelor de spitalizare din perioada 10.07.2011 – 18.07.2011.
Instanța are în vedere și faptul că în cauza nu este vorba de o creanță bugetară pentru care termenul de prescripție este de 5 ani.
Astfel, creanțele fiscale reprezintă dreptul patrimonial care, potrivit legii, rezultă din raportul de drept material fiscal constând în dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat precum și dreptul la perceperea majorărilor de întârziere denumite creanțe fiscale accesorii, în sensul art. 21 din Codul de procedură fiscală.
Potrivit art. 209 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, fondul național unic de asigurări sociale de sănătate este un fond special care se constituie din contribuția pentru asigurări sociale de sănătate, suportată de asigurați, de persoane fizice și juridice care angajează personal salariat, din subvenții de la bugetul de stat și alte surse. Gestionarea fondului se face prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate și prin casele de asigurări sociale de sănătate județene și a Mun. București.
Este de necontestat că, în considerarea dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006 spitalul, în calitate de furnizor de servicii medicale, are obligația de a repara prejudiciul cauzat de la persoanele care datorează debitul reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată.
Împrejurarea că veniturile fondului se utilizează pentru plata serviciilor medicale și că acest fond este componentă a bugetului de stat nu e de natură a asimila cheltuielile de spitalizare unei creanțe bugetare pentru care termenul de prescripție este de 5 ani.
Nu trebuie să se facă o confuzie între contribuția datorată fondului de asigurări și cheltuielile de spitalizare, cu atât mai mult cu cat reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală, prevăzută de art. 998, 999 Cod civil..
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S. C. Județean de Urgență C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune la care instanța face referire, se arată că, potrivit art.262 alin. 1. lit.a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu privire la utilizarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate se prevede că veniturile fondului se utilizează pentru plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare și dispozitivelor medicale, inclusiv a celor acordate în baza documentelor internaționale cu prevederi domeniul sănătății la care România este parte, stabilite în contractul - cadru.
Totodată alin. 2 prevede faptul că, cheltuielile prevăzute la alin. 1 se suportă de la bugetul de stat. Astfel "prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistență medicală acordată" la care face referire art. 313 din Legea nr. (2006 face parte din categoria "altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat" definit de art.21 din Codul de Procedura Fiscală.
Obligațiile fiscale sunt definite de art.22 al Codului de procedura Fiscală: obligația de a plăti la termenele legale, impozitele, taxele, contribuțiile si alte sume datorate bugetului general consolidat; obligația de a plăti majorări de întârziere, aferente impozitelor, taxelor, contribuțiilor și sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligații de plata accesorii.
Apelantul arată că potrivit dispozițiilor art.131 Cod procedură fiscală, termenul general de prescripție privind o creanță bugetară este de 5 ani, iar potrivit alin.l termenul începe sa curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept, întrucât debitul menționat în cererea de chemare în judecată este o creanță bugetară. Potrivit Codului fiscal creanța bugetară constă în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare, precum și accesoriile acestora.
Apelantul a menționat că debitul solicitat face parte din categoria alte venituri bugetare, întrucât apelantul, în calitate de furnizor de servicii medicale are obligația de a recupera aceste sume de bani și de a le returna Casei de Asigurări de Sănătate.
Potrivit principiului simetriei, cheltuielile efective fiind suportate din bugetul de stat, în momentul recuperării se reîntorc tot la bugetul de stat, aceasta fiind singura sursă de finanțare a acestor cheltuieli, atât spitalul clinic județean de urgență cât și casele de asigurări de sănătate fiind doar pârghiile prin care sunt asigurate atât sursa finanțării asistenței medicale cât și acordarea efectivă a acestei asistențe, acțiunea fiind promovată în termenul legal.
De asemenea, s-a menționat faptul că debitul solicitat constituie venit public iar potrivit art.30 (2) din OUG 80/2013 în înțelesul prezentei ordonanțe de urgență, în categoria veniturile publice se includ: veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale precum și veniturile bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial bugetul de stat.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 -298 Cod Procedură Civilă, art. 262, 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate, art.21 și următoarele Cod Procedura Fiscală, art. 89 și următoarele C.Pr. fiscală.
Intimata nu a depus intâmpinare
In apel nu s-au administrat probe noi.
Apelul este nefondat, pentru considerente de fapt și de drept ce succed:
Apelantul a invocat, în esență, in motivarea apelului, faptul ca acțiunea nu este prescrisa deoarece este vorba despre recuperarea unei creanțe fiscale al cărei termen de prescripție este de 5 ani.
Având in vedere limitele efectului devolutiv al apelului prevăzute de disp art 478 Cpr civila determinate de ceea ce s-a apelat (tantum devolutum quantum appellatum), Tribunalul va analiza sentința civila apelata doar cu privire la problemele de fapt si de drept criticate in mod expres sau implicit de către apelant întrucat și in cazul apelului iși găsește aplicabilitatea principiul disponibilitații, consacrat de disp art 9 Cod proc civila, astfel incat efectul devolutiv poate fi limitata de voința apelantului .
Așa cum am arătat, apelantul a criticat soluția primei instanțe numai cu privire la faptul ca nu a reținut ca, în speță, este vorba despre o creanța fiscala.
Astfel, potrivit art. 21 din OG 92/2003,(1) Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.
(2) Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:
a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale;
b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.
(3) În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptățit să solicite stingerea obligației fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligație în locul debitorului.
(4) În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.
Potrivit art. 22 din OG 92/2003, prin obligații fiscale, în sensul codului de procedura fiscala, se înțelege:
a) obligația de a declara bunurile și veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat;
b) obligația de a calcula și de a înregistra în evidențele contabile și fiscale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat;
c) obligația de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat;
d) obligația de a plăti dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aferente impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligații de plată accesorii;
e) obligația de a calcula, de a reține și de a înregistra în evidențele contabile și de plată, la termenele legale, impozitele și contribuțiile care se realizează prin stopaj la sursă;
f) orice alte obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale.
Potrivit art. 25 din OG 92/2003, 1) În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanță fiscală prevăzute la art. 21, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligația corelativă de plată a acestor drepturi.
Tribunalul constata ca in speță, creanța solicitată de reclamant izvorăște dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii, iar nu dintr-un raport fiscal, astfel încât nu poate fi incident termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de legislația fiscală, ci este aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani.
Art. 313 din Legea nr. 95/2006 dispune: "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată."
Prin urmare, însăși textul dispozițiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006 statuează în mod neechivoc faptul că avem în discuție o sumă destinată acoperii unui prejudiciu rezultat din săvârșirea unei fapte ilicite, sumă constând cheltuielile ocazionate cu îngrijirile medicale acordate în cazurile de vătămare a sănătății unei ale persoane, acțiunea de recuperare fiind îndreptată împotriva persoanei vinovate, obligația de plată fiind stabilită în sarcina acesteia și nu în sarcina beneficiarului serviciului medical.
Or, de esența raportului material fiscal este acea trăsătură potrivit căreia faptul juridic generator al unui raport de drept material fiscal constă în dobândirea de către o persoană, numita contribuabil a unui bun, ori în realizarea unui venit, ori săvârșirea unei fapte de consum, în legătura cu care legea stabilește o obligație fiscală pentru contribuabil, afară de cazurile în care legea stabilește în mod expres natura de creanță fiscală a unei sume sau în cazurile în care, în ceea ce privește executare silită, în mod similar, executarea sumei este plasată de lege, în mod expres, sub imperiul reglementărilor din materia executării creanțelor bugetare, spre exemplu amenzile contravenționale sau cele judiciare – art. 733 Cod procedură civilă, ori taxele de timbru stabilite în condițiile art. 20 alineat 5 din Legea nr. 146/1997.
Natura unei de creanțe nu poate rezulta din aplicarea principiilor simetriei, a unor corelații improprii dintre venituri și cheltuieli bugetare, așa cum eronat încearcă să argumenteze recurentul reclamant, ci trebuie să rezulte în mod explicit așa cum impune art. 21 din OG nr. 92/2003 din aplicarea prevederilor legislației fiscale.
Conținutul raportului juridic fiscal este dat de relațiile financiare care se formează în procesul de instituire și percepere a impozitelor, taxelor și a altor contribuții datorate bugetului general consolidat al statului și căror natură de creanță fiscală este instituită ca atare, nu lăsată la latitudinea unui procedeu juridic de interpretare.
Natura acestui raport este una obligațională, în conținutul său intrând:
- dreptul de creanță ce aparține subiectului activ, care este creditorul;
- corelativul acestuia, adică latura pasivă a raportului reprezentând obligația fiscală ce aparține subiectului pasiv, care este debitorul.
" Orice alte sume " la care se referă textul art. 22 alinat 1 litera a din OG nr.92/2003 constituie partea pasivă din conținutul unui raport ce a luat naștere în aplicarea legislației fiscale și trebuie să păstreze caracteristica de a rezulta dintr-un act de impunere, neputând fi rezultatul unei acțiuni de recuperare ce se derulează pe rolul unei instanțe de judecată ci, din contră, trebuie să rezulte așa cum anterior s-a menționat din dobândirea de către o persoană, numită contribuabil a unui bun, ori din realizarea unui venit, ori săvârșirea unei fapte de consum, în legătura cu care legea stabilește o obligație fiscala pentru contribuabil ori statuată ca atare, în mod expres ca fiind creanță fiscală.
Potrivit art. 23 din OG nr. 92/2003 dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
În prezenta cauză nu avem în discuție vreo bază de impunere care să genereze dreptul de creanță al recurentului și obligația corelativă de plată a debitorului.
Tribunalul apreciază ca, dacă aceasta creanța a apelantului reclamant ar fi una fiscală, cum greșit pretinde acesta prin cererea de apel, atunci nu mai era necesară formularea unei acțiuni în instanță împotriva pârâului pentru obținerea unei hotărâri judecătorești, cu valoare de titlu executoriu, ci se putea pune direct în executare silită conform regulilor stabilite de Codul de procedură fiscală, prin organele de executare prevăzute de acest act normativ.
Faptul că prejudiciul cauzat furnizorilor de servicii medicale la care se referă art. 313 din Legea nr. 95/1996 reprezintă venit la bugetul general consolidat al statului, nu imprimă obligației pârâtului o natură fiscală, deoarece nu există o reglementare legală expresă în acest sens.
În consecință, apelul fiind nefondat, în temeiul art. 480 alin. 1 N.C.P.C., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamantul S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C., împotriva sentinței 6244/12.05.2015, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă N. S. M.,_, cu domiciliul în C., .. 100, .. 1, ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Decembrie 2015
Președinte, V. F. | Judecător, M. N. | |
Grefier, L. I. B. |
Red.jud.V.F.
Tehnored.F.Mși VF
4 ex./10 12 2015
Jud.fond.S.M.B.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 06/2015. Tribunalul DOLJ | Contestaţie la executare. Hotărâre din 04-12-2015, Tribunalul... → |
|---|
