Servitute. Sentința nr. 8066/2015. Tribunalul DOLJ

Comentarii

0

Sentința nr. 8066/2015 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 30-01-2015 în dosarul nr. 168/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL D.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 168/2015

Ședința publică de la 30 Ianuarie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE G. C. F.

Judecător L. A.

Grefier E. D. C.

Pe rol judecarea apelului formulat de apelanta-reclamantă M. R. împotriva sentinței civile nr. 8066/03.06.2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul M. M., prin procurator M. Hortensia, având ca obiect servitute.

Dezbaterile și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică de la 23.01.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 30.01.2015 când instanța a hotărât:

TRIBUNALUL

Asupra apelului civil de față:

P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data 14.10.2011, reclamanta M. R. a chemat în judecată pe pârâta M. M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta sa-i permită reclamantei accesul pe terenul său de la calea publică la imobilul său din C., ..51, ., obligarea la plata sumei de 5400 Euro, reprezentând echivalentul prejudiciului prin interzicerea accesului în locuință pe ultimi 3 ani și obligarea acesteia să deschidă, să repună în funcțiune instalația de apă rece și canalizare pe care le-a întrerupt, făcând inutilizabilă bucătăria și baia apartamentului.

În motivarea acțiunii, reclamanta arată că formulează o acțiune confesorie pentru apărarea unei servituți și invocă nesocotirea servituții de trecere la proprietatea sa.

Precizează că prin sentința civilă nr. 6510/20.05.1993 pronunțată de către Judecătoria C. în dosarul nr._/1992, în urma partajului judiciar dezbătut în urma decesului autorului D. I., au rămas ca moștenitoare numita D. N. în prezent decedată și reclamanta M. R., cărora li s-a atribuit "încăperile de la etajul casei" în suprafață totală de 47,26 mp ( casă și sală), pivnița de sub camera 5, anexa, teren loc de casă format de terenul de sub casă și în afara construcției de 136,25 mp. După decesul mamei sale este unica proprietară, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 17/03.02.2006, încheierea de îndreptare eroare materială cu nr._ și certificatul suplimentar de moștenitor nr. 47/25.06.2008, toate emise de BNP N. și G..

Arată că în cauza ce a format obiectul dosarului_/1992, terenul supus partajului a fost în suprafață de 739 mp, iar instanța a confirmat raportul de expertiză în varianta a II-a, fiindu-le atribuite etajul casei, pivnița de sub capera 5 terenul de sub casă și 136,25 mp teren în afara construcției.

Mai arată că potrivit concluziilor raportului de expertiză terenul a fost împărțit în prima variantă cu condiția de a se respecta dreptul de trecere al celor care nu au ieșire directă la stradă prin proprietatea celui care are direct acest drept, iar în a doua variantă s-a mers pe egalitatea valorică a loturilor..

Apreciază reclamanta că terenul le-a fost atribuit în ambele variante cu condiția respectării servituții de trecere.

Mai arată că pârâta i-a interzis categoric accesul către proprietatea sa, prin terenul acesteia, fie prin nepermiterea intrării pe poartă, dar mai ales prin montarea de lacăte la porțile de acces, i-au fost tăiate și obturate țevile de apă potabilă și de scurgere - canalizare de la bucătărie și baia etajului I, iar întreg apartamentul ( etaj) este în stare de nefolosință.

Precizează că fondul aservit proprietatea pârâtei este singurul loc prin care se poate asigura accesul său la calea publică de la imobilul său aflat la etajul I, iar din raportul de expertiză rezultă că terenul a fosta atribuit cu condiția esențială a respectării dreptului de trecere al celor care nu au ieșire directă la stradă prin proprietatea celui ce are acest drept.

În drept au fost invocate dispozițiile prevăzute de art. 612-616 Cod.civil, art. 998-999 cod civil.

În dovedirea acțiunii sunt depuse la dosar: împuternicirea avocațială nr._, chitanța nr._-181-0028/29.06.2012, privind taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, acte de stare civilă, copia sentinței civile nr. 6510/20.05.1993 pronunțată de către Judecătoria C. în dosarul nr._/1992, raport de expertiză extrajudiciară efectuat în dosarul nr._/1992, copia certificatului de moștenitor nr.17/03.02.2006 emis de BNP N. și G., încheierea de îndreptare eroare materială nr.4809/30.07.2007 al BNP N. și G., certificatul suplimentar de moștenitor nr.47/25.06.2008 emis de BNP N. și G., contract nr._/13.08.2007 emis de Regia Autonomă de A. C., un set de înscrisuri aflat la filele 35-60 din dosar, precizare la acțiune în 2 exemplare, din care un exemplar se comunică pârâtului, prin procurator, la care atașează chitanța cu care face dovada taxei judiciare de timbru în sumă de 1.557 lei, raportul de expertiză efectuat de expert B. C. R., chitanța nr._/1 din data de 17.05.2012, privind onorariul provizoriu de expert, concluzii scrise .

În susținerea acțiunii reclamanta M. R., prin apărător solicită proba cu interogatoriul pârâtei, proba cu înscrisuri, proba testimonială cu martorii D. G., S. L. și proba cu expertiza tehnică, în specialitatea topografie.

La termenul din data de 19.06.2012, reclamanta M. R., prin apărător a formulat precizare la acțiune, prin care precizează că, echivalentul în lei a sumei de 5.400 Euro, este de 24.100 lei.

La data de 16.01.2012 pârâta M. M. a depus întâmpinare prin care a solicitat pe fond respingerea acțiunii confesorii pentru apărarea servituții, ca inadmisibilă și respingerea capetelor de cerere subsidiare ca neîntemeiate și cerere reconvențională prin care a solicitat ca în cazul în care se va recunoaște servitutea reclamantei, trecerea să se facă cu piciorul întrucât locul pe care se poate institui servitutea are la stradă 6,80 m și în partea din spate 4,80 m, precum și obligarea reclamantei la plata despăgubirilor periodice pentru lipsa de folosință a terenului de 12,05 m lungime și 0,80 m lățime pe care o apreciază la suma de 393,58 lei/lună cu obligativitatea plății la data de 27 a fiecărei luni în caz contrar nemaifiind obligată să asigure trecerea pe terenul său.

De asemenea, solicită să i se interzică reclamantei să depoziteze materiale sau alte bunuri care ar împiedica folosința asupra terenului și ar deteriora calea de acces, precum și obligarea reclamantei de a contribui proporțional cu partea ce îi revine de ¼ pentru întreținerea căii de acces și a aleii de trecere, în condițiile în care a betonat întreaga curte, a înlocuit gardul și poarta de intrare care erau deteriorate și pe care continue să le întrețină prin propria contribuție.

În motivare a arătat că prin sentința civilă nr. 6510/1993 autoarea sa nu a fost obligată să asigure reclamantei accesul la propria locuință, fiindu-i atribuit lotul D cu deschidere la .> Arată că acest teren l-a vândut reclamanta către ., asociat fiind soțul acesteia, iar societatea a edificat o construcție cu destinația magazin până la limita terenului, blocând jumătatea din zona de acces a coproprietarilor din spatele curții, accesul acestora făcându-se în prezent numai pe terenul pârâtei.

Nerespectarea distanței de hotar și faptul că reclamanta a închis calea de acces către propria locuință și către locuințele celorlalți a format obiectul mai multor litigii, iar în dosarul nr._/1999 pârâții au formulat o cerere reconvențională prin care solicitau o servitute de trecere pe terenul pârâtei, conform sentinței nr._/2000 instanța reținând că pârâții au construit magazinul până la limita proprietății lor, rămânând reclamanta cea care trebuie să asigure trecerea exclusiv pe proprietatea sa pentru proprietarii din spatele curții.

La întâmpinare și cerere reconvențională au fost anexate: procura specială autentificată sub nr. 44 din data de 11.01.2012 la BNP M. D., adresa nr. 7772/P/2005 emisă de P. de pe lângă Judecătoria C., adresa nr.105/03.12.2007, emisă de către Inspectoratul Județean în Construcții D., obiectivele expertizei, obiecțiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză de către expert B. C. R., concluzii scrise.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare la data de 02.03.2012 prin care a arătat că motivele pârâtei sunt neîntemeiate precizând că în precizând că în prezent pârâta este și proprietara lotului D. conform raportului de expertiză terenul din lotul E era atribuit pârâtei.

A mai arătat că nu este vorba în nici un fel de crearea unei alte servituți de trecere în afara raportului de expertiză efectuate în dosarul de ieșire din indiviziune.

A solicitat respingerea reconvenționalei.

La termenul de judecată din data de 13.04.2012 instanța a încuviințat pentru reclamantă proba testimonială în care să fie audiați doi martori, proba cu interogatoriul pârâtei și proba cu expertiza în specialitatea topografie și pentru pârâtă prova testimonială în care să fie audiați doi martori, proba cu interogatoriul reclamantei și proba cu expertiza în specialitatea topografie.

Au fost audiații martorii D. I., S. L., S. G., declarațiile acestea fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei.

La termenul din data de 13.04.2012, instanța a desemnat prin tragere la sorți pe expert B. C. R. pentru a efectua expertiza în specialitatea topografie.

P. sentința civilă nr. 1322/25.01.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă.

La data de 14.03.2013 pârâta M. M. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 1322/25.01.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ .

P. decizia civilă nr. 307/28.06.2013 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._ instanța a admis apelul formulat de pârâta M. M., a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare.

La data de 09.01.2014 cauza a fost înregistrată în rejudecare pe rolul Judecătoriei C..

La data de 11.04.2014 pârâta M. M. a depus completare la întâmpinare prin care a solicitat instanței respingerea acțiunii confesorii pentru apărarea servituții formulată de reclamantă ca fiind inadmisibilă, prin acțiunea confesorie reclamanta solicită recunoașterea de către pârâtă a unui drept real pe care acesta îl are asupra terenului său și obligarea la respectarea acestuia. Solicită respingerea cererii de apărare a dreptului de servitute pe calea acțiunii confesorii ca inadmisibilă, întrucât reclamanta nu a făcut dovada dreptului pretins, știut fiind faptul că servitutea se poate constitui numai pe temeiul unui act juridic. Solicită instanței să constate că acțiunea este prescrisă, fiind o acțiune prescriptibilă extinctiv și că s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă de 10 ani. Totodată invocă puterea lucrului judecat raportat la sentința civilă de ieșire din indiviziune nr. 6510/1992 și la sentința civilă nr. 1592/2000 pronunțată în dosarul nr._/1999 prin care reclamanta și soțul acesteia solicită prin cerere reconvențională constituirea unui drept de servitute pe terenul lotul E. Solicită instanței să constate cu privire la capătul de cerere subsidiar punctul 3 din cererea de chemare în judecată prin care reclamanta solicită repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită că acest drept este prescris conform art. 2528 NCC.

La termenul de judecată din data de 20.05.2014 reclamanta M. R. a depus răspuns la întâmpinarea depusă de pârâta M. M. prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâtă. Arată că prin sentința civilă s-a statuat că cei care aveau locuința într-un loc înfundat vor trece pe terenul cu deschidere la stradă, terenul fiind atribuit în ambele variante de lotizare cu condiția respectării servituții de trecere. Totodată arată că lotul D de care face vorbire pârâta nu a avut ieșire la stradă direct din locuință, trebuia să se treacă prin lotul E. Arată reclamanta că argumentul pârâtei cu privire la faptul că o servitute se poate constitui doar prin acte juridic este greșită, deoarece sub imperiul vechiului cod servitutea de trecere era calificată ca o servitute legală care se naște din lege prin simpla îndeplinire a condițiilor prevăzute. În ceea ce privește prescriptibilitatea arată reclamanta că acțiunea este prescriptibilă în 30 ani nu în 10 ani.

La data de 30.05.2014 pârâta a depus precizare la cererea reconvențională în sensul că în situația în care vor fi respinse excepțiile și admisă cererea confesorie instanța să dispună reactualizarea pe viitor a despăgubirilor privind lipsa de folosință a terenului în raport de modificările pieței imobiliare sau de rata inflației.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța a reținut următoarele:

Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, instanța a respins-o ca neîntemeiată pentru următoarele considerente.

Pârâta a invocat această excepție apreciind că acțiunea confesorie și cererea subsidiară privind lipsa de folosință sunt supuse regulilor instituite de Noul cod civil intrat în vigoare la data de 01.10.2011.

Instanța apreciază însă că, raportat la obiectul acțiunii, sunt aplicabile dispozițiile Codului civil din 1864 ca lege în vigoare la data nașterii raportului juridic dedus judecății.

Astfel, reclamanta nu a solicitat prin prezenta acțiune instituirea unui drept de servitute în favoarea sa, ci a urmărit apărarea dreptului de servitute pe care apreciază că l-a dobândit prin sentința civilă nr. 6510/1993 a Judecătoriei C..

Chiar și prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, reclamanta a invocat același aspect, arătând că prin prezenta acțiune nu este vorba în nici un fel de crearea unei alte servituți de trecere în afara celei stabilite prin raportul de expertiză efectuat în dosarul de ieșire din indiviziune.

P. urmare, reclamanta a susținut dobândirea prin sentință civilă a unui drept de servitute de trecere, iar în raport de dispozițiile art. 3 din Legea 71/2011 de punere în aplicare N.C.civ. care stabilesc că "actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor", precum și de data dobândirii dreptului apărat în prezenta acțiune, sunt aplicabile dispozițiile în vigoare la data nașterii acestui drept.

În plus și art. 5 din Legea 71/2011 arată că noul cod civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după ..

Cum însă situația juridică apărată în prezenta cauza este născută anterior, nu prezintă relevanță faptul că reclamanta a promovat acțiunea după . noului cod civil.

De altfel, și în ce privește prescripția dreptului material la acțiune, aceeași lege de punere în aplicare stabilește la art. 201 că "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit", fiind un motiv suplimentar ce susține aceeași soluție a aplicabilității Codului civil din 1864.

P. urmare, apreciind că acțiunea confesorie pentru apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv a dreptului de servitute, ca acțiune reala, petitorie si imobiliara, prescriptibilă în termenul general de 30 de ani, nu s-a prescris în prezenta cauză, termenul începând să curgă în anul 1993, instanța va respinge excepția invocată de pârâtă.

În privința pretenției privind lipsa de folosință, instanța reține că reclamanta a solicitat-o pentru ultimii trei ani anteriori promovării acțiunii, fiind în termenul de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958.

Pe fond, instanța reține că potrivit art. 616 c.civ. "proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său, pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona".

Textul, cu aplicare în materia raporturilor de vecinătate, este privit ca o reglementare legală care acordă proprietarului unui fond înfundat, devenit fond dominant, dreptul de trecere pe locul vecinului, concretizat fie sub forma limitării exercitării dreptului de proprietate asupra fondului aservit, fie chiar posibilitatea exercitării unora din prerogativele care intră în conținutul juridic al acestui drept. În primul caz este vorba de o restrângere adusă exercitării dreptului de proprietate privată, iar în al doilea de un veritabil dezmembrământ al acestui drept. În ambele cazuri, dreptul de trecere configurează existența unui drept real asupra lucrului altuia care transferă în favoarea titularului fondului dominant exercițiul unor prerogative din conținutul juridic al dreptului de proprietate asupra fondului aservit.

Sintagma "loc înfundat" cuprinsă în textul art. 616 C.civ. desemnează ideea existenței unui teren care, fiind mărginit de terenurile altor proprietari nu are ieșire la drumul public, suficientă pentru exercițiul normal al atributelor dreptului de proprietate asupra acelui teren. Art. 617 C.civ. nu conferă un drept de trecere dacă, în fapt, nu există înfundătura.

În speță, reclamanta nu a solicitat instituirea în favoarea proprietății sale a unei servituți de trecere pe fondul proprietatea pârâtei, ci recunoașterea și respectarea unei servituți instituite printr-o hotărâre judecătorească anterioară, respectiv prin hotărârea nr. 6510/1993 a Judecătoriei C..

Din acest motiv, raportat și la apărarea pârâtei privind inadmisibilitatea acțiunii, ca urmare a lipsei unui astfel de drept conferit prin sentința civilă menționată, instanța a analizat dacă reclamanta este titulara dreptului invocat în baza hotărârii judecătorești.

Conform sentinței civile nr. 6510/20.05.1993 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/1992 (f. 12-14 dosar fond), s-a hotărât partajarea averii rămase de pe urma defuncților D. M. și D. N. A., moștenitori fiind, printre alții, reclamanta M. R., mama sa D. N. (aceeași cu D. N., fiind o eroare materiala în ce privește numele) și numita D. M. (autoarea pârâtei M. M.).

A fost dispusă ieșirea din indiviziune, fiind confirmat raportul de expertiză întocmit de expert C. J., în varianta a II-a, s-au format și atribuit către moștenitori patru loturi. Reclamanta și mama sa au dobândit lotul nr. 2, iar D. M. lotul nr. 3, lot pe care l-a înstrăinat ulterior pârâtei M. M..

În ce privește compunerea loturilor părților, în lotul nr. 2 atribuit reclamantei și mamei sale se includ: încăperile de la etajul casei, pivnița de sub camera 5, dar și teren format din terenul de sub casă și în afara construcției în suprafață de 136,25 mp.

Lotul nr. 3 atribuit numitei D. M. se compune din: parterul casei cuprinzând încăperile 6,7,8 și pivnița de sub camera 6 și sala, precum și teren format din teren de sub casă și teren în afara construcției - total 111,20 mp.

Ceilalți moștenitori (D. D. și I. E.) au primit lotul nr. 1 și nr. 4 format din încăperile 1,2,3, respectiv 4,5 din anexa aflată în spatele curții, terenul de sub această anexă și teren în afară. Astfel în lotul nr. 1 terenul de sub casă este în suprafață de 60,76 mp, iar cel în afara construcției de în suprafață de 328,80 mp (149,45 mp+ 119,59 mp – fila 24 conform cuprinsului raportului de expertiză). În lotul nr. 4 terenul este în suprafață totală de 119,17 mp (23,77 mp teren de sub casă + 95,4 teren în fara construcției lot B - f. 26 conform cuprinsului raportului de expertiză).

În cuprinsul acestei hotărâri nu se face nicio vorbire despre instituirea unui drept de servitute de trecere și nici nu se menționează titularii, respectiv al cei obligați la respectare acestui drept.

Se reține că raportul de expertiză întocmit în cauză și confirmat prin sentința civila nr. 6510/20.05.1993 pronunțată de Judecătoria C., a propus două variante de lotizare, instanța validând varianta a II-a.

În concluziile raportului (f. 27, dosar fond) expertul a arătat că terenul liber a fost împărțit astfel încât să aibă fiecare parte locul din fața unității de locuit repartizată, în prima variantă, cu condiția de a se accepta dreptul de trecere al celor ce nu au ieșire directă la stradă prin proprietatea celui ce are direct acest drept, iar în cea de-a doua variantă s-a mers pe egalizarea valorică a loturilor.

Tot din cuprinsul raportului de expertiză (f. 25) rezultă că în varianta a II-a omologată de instanță prin hotărâre, lotul nr. 2 s-a compus printre altele din teren de sub casă în suprafață de 42,28 mp și din teren în afara construcției lot D în suprafață de 60,25 mp și teren în afara construcției lot A în suprafață de 76 mp, total teren în afara construcției fiind de 136,25 mp. În lotul nr. 3 terenul ce intră în compunerea acestuia este format din terenul de sub casă în suprafață de 34,38 mp, teren în afara construcției în suprafață de 77,12 mp (lot E)., în total 111,50 mp.

Conform schiței anexă nr. 2 întocmită de expert pentru varianta a II-a (f. 28 dosar fond), atât terenul din lotul D atribuit reclamantei și mamei sale cât și terenul din lotul E atribuit autoarei pârâtei au ieșire direct la stradă, . terenurile din loturile A, B și C se află în loc înfundat.

Deci reclamanta dobândea proprietatea asupra terenului din lotul D, iar pârâta a celui din lotul E (aspect ce rezultă și din subsolul schiței unde se detaliază titularii loturilor).

Din cuprinsul sentinței, al raportului de expertiză și schiței anexă rezultă că pentru cea de-a doua variantă a raportului de expertiză, omologată de instanță, nici expertul și nici instanța, nu au propus, respectiv dispus, instituirea unui drept de servitute. Dreptul de trecere este menționat de expert doar în varianta I, neomologată însă de instanță.

Chiar și așa, se observă din compunerea loturilor și schița anexă că numai loturile 1 și 2 atribuite numiților D. D. și I. E. deveneau prin împărțire locuri înfundate. Reclamanta ce dobândea lotul nr. 2 avea acces direct la calea publică, având deci obligația de a asigura accesul proprietarilor din spatele curții, primind în lotul său pe lângă terenul de la stradă și un teren în spate (lot A ) la care avea acces prin trecere pe terenul său (lot D) și pe terenul numiților D. D. (lot C) și I. E. (lot B).

Rezultă în mod clar că în favoarea reclamantei și a autoarei sale D. N. (f. 29-31) nu a fost instituit niciun drept de servitute, ci chiar avea obligația de asigura accesul altor persoane la terenurile din spatele curții, fiind deci titulara unui fond aservit, iar nu a unui fond dominant, la fel ca și autoarea D. M. ce i-a vândut apoi pârâtei lotul său.

Faptul că în prezent reclamanta nu poate avea acces la imobilul proprietatea sa atribuit prin sentința civilă amintită îi este imputabil chiar reclamantei care, împreună cu coproprietara D. N., au înstrăinat dreptul de proprietate asupra terenului de la stradă (lot D), în integralitate, către ., al cărui asociat este chiar soțul reclamantei, fără a-și rezerva vreun drept de servitute, creându-și astfel prin fapta sa un loc înfundat (f. 84 dosar fond).

Pe acest teren societatea a construit un magazin (o cameră și anexă), iar potrivit procesului verbal de adjudecare din 06.11.2002, emis de B. B. T. în dosarul nr. 105/2001 (f. 108), . a adjudecat imobilul având destinația spațiu comercial format din o cameră și anexă împreună cu terenul aferent în suprafață de 60 mp situat în C. . Republicii) nr. 51.

În acest fel, reclamanta a pierdut orice posibilitate de a utiliza, în fapt, terenul înstrăinat către societatea soțului său pentru a avea acces la locuința sa.

Și prin raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză de expert B. C. R. se arată că reclamanta a primit în lot teren cu acces la calea publică, care în prezent nu mai este în proprietatea acesteia.

De altfel, acest aspect a fost reținut cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr._/08.09.2000 (f. 85-89) pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/1999, în care părți au figurat reclamanta D. M. (autoarea pârâtei) și pârâții M. G. și M. R., iar obiectul a fost de obligarea a pârâților să demoleze construcția (magazinul) ce nu respectă servitutea privind distanța și pe cea de vedere, dar care i-au impus și o sarcină nouă constând în aceea că pârâții folosesc terenul reclamantei pentru a avea acces la imobilul lor (f. 86).

P. această sentință au fost obligați pârâții să-și retragă zidul din BCA de la linia de hotar dintre cele două proprietăți cu 70 cm, fiind respinsă cererea reconvențională formulată de pârâți la 21.11.1996 prin care aceștia au solicitat instituirea unui drept de servitute.

În motivarea soluției de respingere a cererii reconvenționale s-a reținut că pârâții au blocat calea de acces spre propria locuință prin ridicare construcției, fără să respecte nici măcar distanța față de proprietatea vecină, iar în cauză nu se pune în nici un caz problema unei servituți de trecere, nefiind îndeplinite dispozițiile legale ale art. 616 și urm. C.civ.(f. 89).

Cu ocazia soluționării recursului, Curtea de Apel C. a pronunțat decizia nr. 5424/21.11.2001 (f. 90-93) prin care a respins apelul și a menținut sentința nr._/08.09.2000 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/1999.

În motivarea recursului, Curtea de Apel C. a arătat că pe întreaga suprafață repartizată în lot, pârâții au edificat o construcție cu destinația de magazin alimentar, construcția fiind amplasată pe linia de hotar ce desparte proprietatea acestora de cea a reclamanților moștenitori de pe urma autoarei D. M.. P. edificarea acestei construcții a fost ocupată întreaga suprafață la stradă, ce a fost repartizată pârâților.

Puterea de lucru judecat poate fi invocata pentru a împiedica contrazicerea între două hotărâri judecătorești, invocându-se obligativitatea unei hotărâri judecătorești anterioare în sensul de a se împiedica infirmarea constatărilor făcute de o instanță printr-o hotărâre judecătorească posterioară, data în alt proces.

Autoritatea de lucru judecat cunoaște, conform reglementării actuale, două manifestări procesuale – respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C.civ. și art. 166 C.proc.civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C.civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune într-adevăr, tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C.civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, respectiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între două hotărâri judecătorești.

Raportat la aceste reglementări, instanța reține că s-a statuat cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr._/08.09.2000 (f. 85-89) pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/1999, confirmată de decizia nr. 5424/21.11.2001 (f. 90-93) a Curții de Apel C., faptul că reclamanta din prezenta cauză, mama sa, soțul său și societatea ce a cumpărat ulterior terenul și-au blocat prin propria faptă de a vinde terenul și construi un magazin, accesul la propria locuință, dar și faptul că nu erau nici la acea dată, în temeiul sentinței nr. 6501/1993 titularii unui drept de servitute.

Instanța mai constată că, prin chiar cererea reconvențională formulată în cadrul dosarului nr._/1999, pârâții (M. Gheoghe, M. R., . C. și D. N.) nu au solicitat apărarea pe calea unei acțiuni confesorii a dreptului lor de servitute deja născut în temeiul sentinței de partaj, ci au solicitat pentru prima dată să li se instituie un astfel de drept, fiindu-le respins irevocabil cu motivarea că au creat prin fapta lor imposibilitatea de acces la propria locuință.

Având în vedere toate aceste considerente, instanța apreciază că reclamanta nu a dobândit prin sentința civilă nr. 6510/1993 a Judecătorie C. un drept de servitute asupra terenului aparținând pârâtei, pentru ca prin prezenta acțiune să poată solicita apărarea acestui drept pe calea acțiunii confesorii, ci, mai mult, prin sentința civilă nr._/08.09.2000 i s-a respins și cererea privind stabilirea unui drept de servitute.

P. urmare, acțiunea confesorie a reclamantei este neîntemeiată, iar pe cale de consecință și cererea privind obligarea pârâtei de a-i achita contravaloarea lipsei de folosință întrucât în lipsa unei obligații a pârâtei de a-i asigura accesul reclamantei la locuința sa nu poate exista nici răspunderea acesteia pentru prejudiciul cauzat prin lipsirea reclamantei de folosința locuinței ca urmare a imposibilității de a o folosi.

În ce privește cererea privind obligarea pârâtei de a repune în funcțiune instalația reclamantei de apă rece și canalizare, instanța reține că reclamanta nu a făcut nicio probă că pârâta ar fi săvârșit vreo faptă de a întrerupe accesul la apă și canalizare.

P. adresa nr. 105/03.12.2007 emisă de Inspectoratul de Stat în Construcții (f. 97) i s-a răspuns pârâtei M. M. faptul că reclamanta M. R. a fost sancționată contravențional pentru nerespectarea prevederilor Legii 50/1991 cu priviri la racordul de apă și canalizare realizat.

Faptul că expertul B. C. R. a constatat că nu există branșamente la instalația de alimentare cu apă și canalizare, deși există baie și grup sanitar la etajul construcției, care sunt nefuncționale, nu înseamnă că acestea sunt urmarea faptei pârâtei.

Martora S. L. propusă de reclamantă a precizat că pârâta nu s-a opus ca reclamanta să facă lucrările de reparații, refaceri zugrăveli și înlocuire tâmplărie necesare de la etajul imobilului, lucrări ce se regăsesc în devizul întocmit de . pentru beneficiara M. R. (f. 36, 38) printre care și cele privitoare la instalații sanitare. Martorul S. G., propus de reclamantă, a declarat că pârâta s-a opus la efectuarea acestor lucrări. Însă, instanța reține că niciunul din martori nu cunoaște aspecte privind racordul la apă și canalizare, iar lucrările ce se efectuau nu vizau aceste chestiuni.

Distrugerea racordului de apă și canalizare a fost susținută de reclamantă și prin plângerea penală formulată împotriva pârâtei, plângere ce a format obiectul dosarului nr. 7772/2005 (f.96 dosar fond) și în care a fost adoptată soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere prevăzută de art. 217 C.p. la data de 20.06.2006. P. sentința penală nr. 2646/06.09.2007 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ (f. 169-170), definitivă prin respingerea recursului, a fost respinsă plângerea petentei M. R. împotriva rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria C., în contradictoriu cu făptuitorii M. M. și M. B. M., fiind menținută soluția Parchetului de pe lângă Judecătoria C..

Reclamanta M. R. a formulat împotriva acestei sentințe penale și cerere de revizuire, respinsă prin sentința penală nr. 2249/07.10.2008 (f. 174).

Rezultă că situația distrugerii racordului de apă și canalizare a fost sesizată de reclamantă încă din data de 09.12.2005 (f. 169 verso) când a formulat plângere penală, prin soluția de neîncepere a urmăririi penale adoptată reținându-se incidența art. 10 lit. d din CPP.

P. urmare, nu există nicio dovadă că pârâta a săvârșit fapta imputată acesteia, motiv pentru care și cererea reclamantei de a fi obligată reclamanta să repună în funcțiune instalația de racordare la apa rece și canalizare, este neîntemeiată.

Față de toate aceste considerente, instanța a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

În privința cererii reconvenționale instanța a reținut că aceasta este formulată cu caracter subsidiar, în eventualitatea în care s-ar admite cererea reclamantei și s-ar institui un drept de servitute în favoarea reclamantei și în sarcina pârâtei. Însă, așa cum s-a arătat anterior reclamanta nici nu a solicitat prin prezenta acțiune instituirea unui drept de servitute, caz în care i s-ar opune cu autoritate de lucru judecat soluția pronunțată asupra cererii sale reconvenționale formulate în cadrul dosarului nr._/1999 soluționat prin sentința civilă nr._/08.09.2000 a Judecătoriei C. (f. 85-89), rămasă irevocabilă, ci reclamanta a înțeles să-și apere un drept de servitute ce a apreciat că este preexistent, stabilit prin sentința civilă nr. 6510/1993 a Judecătoriei C..

Având în vedere aceste aspecte și soluția pronunțată asupra acțiunii principale, instanța a respins cererea reconvențională prin care pârâta a indicat modalitatea în care ar dori să se exercite o eventuală servitute de trecere și contravaloarea despăgubirilor ce i s-ar datora, fiind rămasă fără obiect.

În temeiul art. 274 C.p.c., a obligat reclamanta, ce urmează să cadă în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă în cuantum de 1290 lei (din care 74 lei taxă de timbru conform chitanței de la fila nr. 99 dosar fond, 400 lei onorariu expertiză conform chitanței de la fila 116, dosar fond și 816 lei taxă timbru în apel, conform chitanței de la fila 10 dosar apel).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M. R., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Reclamanta arată că prin Sentința civilă nr. 6510/20.05.1993 pronunțată de Judecătoria C. în Dosarul nr._/1992, în urma partajului judiciar dezbătut în urma decesului autorului D. I., a rămas moștenitoare împreună cu mama D. N., în prezent decedată, și i s-a atribuit încăperile de la etajul casei în suprafață totală de 47.26 mp (casă și sală), pivnița de sub camera 5, anexa teren loc de casă, format de terenul de sub casă și în afara construcției de 136,25 m.p..

Potrivit raportului de expertiză, terenul în suprafață de 739 mp a fost împărțit în varianta II-a ( nu cum greșit a reținut instanța în această hotărâre, prima variantă), cu condiția de a se respecta dreptul de trecere al celor care nu au ieșire directă la stradă prin proprietatea celui care are direct acest drept, deoarece în varianta a II-a s-a mers pe egalitatea valorică a loturilor. Instanța de fond a greșit când a apreciat că „Dreptul de trecere este menționat de expert în varianta I", neomologată însă de instanță.

Greșeala instanței de fond se poate observa ușor chiar din concluziile raportului de expertiză (fila 27 din dosar) unde expertul a arătat că terenul liber a fost împărțit astfel încât să aibă fiecare parte locul din fața unității de locuit repartizată în prima variantă, cu condiția de a se accepta dreptul de trecere al celor ce nu au ieșire directă la stradă prin proprietatea celui ce are direct acest drept, iar în cea de a doua variantă s-a mers pe egalizarea loturilor.

Reclamanta precizează că greșit a concluzionat instanța de fond din această cauză că dreptul de trecere era menționat de expert doar în varianta I, neomologată însă de instanță și că există o singură poartă de acces la calea publică în lotul E, iar concluziile raportului de expertiză erau clare că terenul liber a fost împărțit în prima variantă cu condiția de a se accepta dreptul de trecere al celor ce nu au ieșire directă la stradă prin proprietatea celui ce are direct acest drept, iar cea de a II-a variantă s-a mers pe egalizarea loturilor. Iată de ce în cea de a doua variantă nu a mai fost menționat acest drept, logic cum a arătat și legal. Expertul a propus iar instanța a dispus instituirea dreptului reclamantei de servitute de a putea ieși din casă la singura ieșire la căile de acces, care era poarta existentă în lotul E.

Reclamanta menționează că nu a solicitat niciodată servitutea de trecere prin lotul E spre lotul D care avea atunci ieșire la calea publică.

Reclamanta arată că a solicitat să-i fie respectată servitutea de trecere din casa sa, etajul clădirii, către calea publică, ieșire care se face numai prin lotul E spre publică și spre lotul D; nu a cerut să se respecte un drept de servitute privind accesul la lotul D; nu a avut niciodată obligația de a asigura accesul altor persoane pe terenul său, dreptul de servitute al acestora era instituit pentru singura poartă care avea acces la calea publică aflată pe lotul E.

Reclamanta susține că instanța de fond a mai reținut, în mod greșit, că nu ar avea acces la imobilul proprietatea sa atribuită prin sentința civilă arătată mai sus pentru că a înstrăinat dreptul de proprietate asupra terenului de la stradă (lotul D) fără a-i rezerva un drept de servitute creându-și astfel prin fapta sa un loc înfundat.

Instanța de fond este într-o eroare de fapt și de drept prin considerentele reținute. Reclamanta arată că a vândut terenul și magazinul din lotul D ci a fost adjudecat prin Proces verbal de licitație. Eroarea instanței de fond constă și în faptul că apreciază greșit că prin lotul D aveam acces la locuința mea.

Pe terenul din lotul D atribuit reclamantei cu acces la calea publică nu avea acces direct la locuința sa decât dacă trecea prin lotul E al pârâtei. Ori prin lotul E era și singura poartă de acces la calea publică.

P. sentința civilă nr. 6510/20.05.1993 s-a instituit în mod clar dreptul meu de servitute prin singura cale de acces, poartă existentă pe lotul E. P. raportul de expertiză întocmit în această cauză de expert Boțea C. rezultă clar că singura cale de acces la calea publică de la locuința sa, etajul clădirii, este poarta existentă. Faptul că a avut în proprietate și lotul D cu ieșire la calea publică nu înseamnă că din locuința mea aveam acces și în lotul D. În acest sens apreciază că sentința civilă nr._/08.09.2000 nu poate fi reținută ca autoritate de lucru judecat neavând triplă identitate, de obiect, cauză și părți.

Consideră că în mod temeinic și legal că prin sentința civilă nr. 6510/1993 a Judecătoriei C. a dobândit un drept de servitute asupra terenului aparținând pârâtei din lotul E unde există și acum, ca întotdeauna, singura ieșire la calea publică din locuința sa.

Reclamanta arată că din raportul de expertiză efectuată de expert Boțea C., conform sentinței mai sus arătată și a identificării stării de fapt a imobilului la data efectuării expertizei, accesul la proprietatea sa, locuința, se face pe . conform planului de situație anexa 1 între punctele 11,12,13,14, 20,21,22,23,24, 25,26, 27,28, 16 iar servitutea de trecere să fie respectată așa cum a fost descrisă prin Sentința civilă din partaj. Învederează instanței de apel că nu au fost probleme în nesocotirea servitutii de trecere pană când apelanta a devenit proprietara fondului aservit, precum și pentru o bună perioadă de timp după ce era proprietară. Precizează că înaintea ieșirii din indiviziune imobilul era un tot unitar și avea instalații șl la etaj, cum era firesc. Faptul că pe lotul pârâtei există singura ieșire la calea publică și că exista și există în locuința mea instalații sanitare rezultă chiar din notificările pârâtei depuse în acest dosar.

Solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii.

Intimata M. M. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică.

Consideră că apelanta se află în eroare cu privire la noțiunea de teren cu acces la calea principală, teren pe care deși l-a avut în lot consideră în continuare că singura cale de acces era terenul meu întrucât are poartă de acces la calea publică. Chiar terenul atribuit ei cu acces la calea publică a avut inițial o poartă dublă prin care se putea permite accesul la . a fost desființată ca urmare a construirii unui magazin de . societate către care apelanta și mama sa au vândut terenul din lotul atribuit lor cu deschidere la .> Intimata arată că în raport de înscrisurile și probele administrate la instanța de fond, prima instanță a apreciat în mod corect situația de fapt din prezenta cauză, astfel că soluția dată este temeinică și legală în raport cu prevederile legale și înscrisurile existente la dosarul cauzei.

În cauza dedusă judecății apelanta nu a solicitat instituirea în favoarea proprietății sale a unei servituți de trecere pe fondul proprietatea mea, ci recunoașterea și respectarea unei servituți instituite printr-o hotărâre judecătorească anterioară, respective prin hotărârea 6510/1993 a Judecătoriei C..

În mod corect prima instanță a ajuns la concluzia că în cuprinsul s.c. nr.6510/1993 nu se face vorbire despre instituirea unui drept de servitute de trecere și nici nu se menționează titularii, respectiv cei obligați la respectarea acestui drept.

Instanța de fond a reținut că raportul de expertiză întocmit în cauză și confirmat prin s.c. 6510/1993, a propus două variante de lotizare, instanța validând varianta a II-a. Conform schiței anexa nr.2 întocmită de expert pentru varianta a II-a, atât terenul din lotul D atribuit reclamantei și mamei sale cât și terenul din lotul E atribuit autoarei intimatei au ieșire direct la stradă fostul . I iar numai terenurile din loturile A,B și C se află în loc înfundat.

Faptul că în prezent reclamanta nu mai poate avea acces la imobilul proprietatea sa îi este imputabil chiar acesteia care împreună cu mama sa a înstrăinat dreptul de proprietate asupra terenului de la stradă lot D, în integralitate către . asociat este soțul reclamantei, fără a-și rezerva un drept de servitute, creându-și prin fapta sa un loc înfundat.

Intimata arată că terenul a fost înstrăinat de reclamantă și mama acesteia și nu a fost pierdut la licitație publică cum în mod neadevărat învederează apelanta instanței de apel prin motivele invocate. Pe acest teren societatea a construit un magazin cu destinația de spațiu comercial care împreună cu terenul a fost adjudecată de . împrumuturilor bancare contractate de societate prin acționarul M. G., soțul reclamantei. In acest fel reclamanta a pierdut orice posibilitate de a utiliza în fapt terenul înstrăinat către societatea soțului său .

În ce privește cererea privind obligarea sa la repunerea în funcțiune a instalației de apă rece și canalizare, instanța de fond a reținut în mod corect față de înscrisurile existente și probele încuviințate că reclamanta nu a făcut nicio probă în sensul dovedirii săvârșirii vreunei fapte de a întrerupe accesul la apă și canalizare. Însuși expertul Boțea C. R. a constatat că nu există branșamente la instalația de alimentare cu apă și canalizare, deși există grup sanitar la etajul construcție, respectiv în balconul imobilului, care este nefuncțional. Sub acest aspect martora reclamantei S. L. arată că nu s-a opus ca reclamanta să efectueze lucrări la imobilul pe care îl deține, printre care se află în devizul prezentat instanței de fond și lucrări de instalații sanitare, nici unul din martorii prezentați de reclamantă nu cunoaște aspecte privind racordul la apă și canalizare.

P. urmare nu există nicio dovadă că se face vinovată de fapta de distrugere imputată de reclamantă, sub acest aspect ca urmare a plângerii formulate de reclamantă pronunțându-se P. de pe lângă Judecătoria C. în dosarul 7772/2005 și în care a fost adoptată soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, soluție menținută de Judecătoria C. prin s.p. 2646/2007 în dosarul 4914/2007, definitivă prin respingerea recursului.

Reclamanta a depus la data de 12.11.2014 motive dezvoltate și precizate de apel prin care arată că instanța de fond nu a calificat și nu a reținut corect obiectul cauzei, așa încât s-a pronunțat pe o altă cerere decât cea cu care a fost investită. Este cert și fără nici un dubiu că reclamanta a formulat acțiunea introductivă cu următoarele capete de cerere: obligarea pârâtei să îi permită accesul pe terenul său de la calea publică la casa de locuit din C., str. ..51 etaj 1, județul D.; să fie obligată pârâta să-i plătească prejudiciul cauzat prin fapta sa culpabilă de a-i interzice accesul la locuința proprie pe ultimii 3 ani; obligarea pârâtei să repună în funcțiune instalația de apă rece și canalizare pe care le-a întrerupt în mod abuziv făcând prin aceasta inutilizabilă bucătăria și baia apartamentului reclamantei situat la etajul întâi al aceluiași imobil, mai exact deasupra apartamentului deținut de pârâtă. Acestea sunt singurele capete de cerere formulate de reclamantă prin acțiunea sa pe care instanța de fond trebuia să se pronunțe. P. aceeași acțiune introductivă reclamanta a și indicat temeiul legal, mai exact articolul 576 și 616 și următoarele din codul civil vechi.

Ca urmare, obiectul efectiv al cauzei supus judecății îl constituia servitutea de trecere de la calea publică la locuința proprie și invers, obligația de a face și plata de daune.

Reclamanta precizează că instanța de fond însă, prin sentința apelată nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind servitutea de trecere ci, pe obligația de a respecta o servitute de trecere deja instituită, acțiunea confesorie, cu care în fapt nu a fost investită.

Este adevărat că în acțiunea inițială formulată a fost menționată din eroare acțiunea confesorie însă, în justificarea acestei acțiuni s-a solicitat ca prim punct cu majuscule și îngroșate obligarea pârâtei de a-i permite accesul pe terenul său de la calea publică la locuință și invers.

Ca urmare, nu putea să existe confuzie între servitutea de trecere și acțiunea confesorie; ori, instanța de fond a analizat și s-a pronunțat numai pe o acțiune confesorie care în fapt nu constituie obiectul cauzei.

Mai mult, instanța de fond avea obligația să lămurească obiectul cauzei în mod corect, să califice acțiunea în mod corect ca servitute de trecere cum de altfel a fost și reținută, prin mențiunea de pe dosar și să se pronunțe ca atare. În acest sens trebuiau analizate cele 2 texte invocate drept temei legal, mai sus arătate, texte care nu reglementează acțiunea confesorie, ci servituțile și servitutea de trecere. Instanța de fond însă, nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere, nu a intrat în cercetarea fondului.

Reclamanta menționează că celelalte 2 capete de cerere au fost soluționate raportându-se la primul capăt de cerere eronat reținut, și, ca urmare, nici aceste capete de cerere nu au fost soluționate corespunzător pentru că au fost raportate la un obiect eronat analizat ca primă cerere.

Cu privire la capătul referitor la obligația de a face, instanța de fond deși a reținut că expertul care a întocmit raportul de expertiză a constatat că nu mai există branșamente între baia și grupul sanitar de la etaj, care sunt nefuncționale și cele ale pârâtei, a reținut că reclamanta nu ar fi făcut dovada culpei pârâtei în acest sens. însă, este de menționat faptul că instanța de fond nu a dispus și nu a administrat probe pe acest capăt de cerere; s-a bazat în motivarea sa numai pe o plângere penală care însă nu există la dosarul cauzei, pe o rezoluție datăm acea plângere care de asemenea nu există la dosarul cauzei și pe baza cărora să se constate dacă era vorba despre o faptă inexistentă, despre lipsa de vinovăție a pârâtei, sau despre alte împrejurări care ar fi dus la lipsa de răspundere penală.

Respingerea plângerii reclamantei a fost făcută pe excepția tardivității și nu pe fond, așa încât instanța de fond nu putea reține din aceasta că pârâta nu a comis fapta .

Din nici un înscris emanat de la organul de urmărire penală de la dosarul cauzei nu rezultă ca stare de fapt că pârâta nu ar fi procedat la distrugerea branșamentelor și racordurilor de apă existente între baia sa și baia reclamantei.

Ca urmare, instanța de fond trebuia să administreze probe directe pe acest capăt de cerere.

Instanța de fond nu a analizat și nu a reținut nici puținele probe administrate la dosarul cauzei, respectiv depozițiile martorilor audiați.

Tot din motivarea sentinței apelate se constată că instanța de fond a fost în eroare asupra stării de fapt și a cererilor efective cu care a fost investită.

Astfel: a reținut în mod cu totul nejustificat că reclamanta ar fi deținut un teren care îi asigura accesul la locuință, pe care l-ar fi vândut fără aș rezerva un drept de servitute.

Această stare de fapt nu este reală: prin sentința de partaj succesoral reclamanta a primit un lot format din etajul de la casa de locuit și un teren separat de casa de locuit care era situat vizavi de casa de locuit, iar între casa de locuit și terenul primit în lot de reclamantă este terenul ce a devenit proprietatea pârâtei și pe care s-a solicitat servitutea de trecere.

Singura cale de acces către locuința reclamantei era și este prin terenul pârâtei și nu prin terenul primit de reclamantă prin sentința de partaj.

Ca urmare, accesul de la calea publică la terenul primit de reclamantă, nu are nici o legătură cu locuința reclamantei, așa încât la vânzarea terenului reclamanta nu putea să-și rezerve un drept de servitute care în fapt nu exista, deoarece așa cum am arătat terenul vândut nu avea acces direct la locuința reclamantei.

De asemenea, tot eronat a reținut instanța de fond că ar exista și o autoritate de lucru judecat, care în fapt nu există deoarece reclamanta nu a solicitat niciodată servitutea de trecere de la calea publică la locuință și invers.

Cert este că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.616 cod civil, invocate și ca temei legal în acțiunea introductivă, potrivit cărora proprietarul unui loc înfundat, care nu are nici o ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului.

Este cert în acest sens că locuința reclamantei constituie un loc înfundat fără nici o cale de acces la calea publică, așa cum de altfel a reținut aceeași instanță de fond în primul ciclu procesual, prin sentința nr. 1322/25 ianuarie 2013.

De menționat în această sentință este și faptul că prin decizia de casare nu a fost infirmată starea de fapt reținută, ci doar faptul că s-a omis a se analiza o excepție invocată de pârâtă.

Solicită apelul, anularea sentinței apelate, cu reținerea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

La data de 15.01.2015, intimata M. M. a depus completare la întâmpinare, prin care solicită respingerea motivelor de apel dezvoltate si precizate, potrivit cărora reclamanta prin apărător critică hotărârea Judecătoriei C. sub aspectul că instanța de fond nu a calificat și nu a reținut corect obiectul cauzei, așa încât s-a pronunțat pe o altă cerere decât cea cu care a fost investită.

Consideră că nu există nici un dubiu cu privire la obiectul dedus judecății, cu atât mai mult nu se poate pune in discuție faptul că instanța de fond nu a reținut în mod corect obiectul cauzei, când în mod constant reclamanta, pe parcursul judecării cauzei în cei 3 ani, reprezentată prin apărător ales și în toate etapele procesuale a preciza că se raportează la sentința civilă de ieșire din indiviziune nr. 6510/1993, susținând că are un drept de servitute pe terenul meu conferit de această sentința, drept pe care nu îl respect, motiv pentru care reclamanta a solicitat apărarea lui pe calea acțiunii confesorii.

De altfel, afirmațiile reclamantei cu privire la eroare instanței cu privire la obiectul dedus judecății sunt în totală contradicție cu răspunsurile la întâmpinări, obiectivele expertizei, motive de apel și concluziile scrise formulate de reclamantă, toate referindu-se la existența în patrimoniul reclamantei a unui drept de servitute.

P. 4 din cele 5 obiective ale expertizei formulate de reclamantă, aceasta solicită expertului să se constate că servitutea de trecere a existat dintotdeauna și i-a fost recunoscută prin sentința civilă de ieșire din indiviziune 6510/1993.

D. urmare, instanța de fond a reținut în mod corect obiectul cauzei cu care a fost investită, respectiv apărarea dreptului de servitute instituit în opinia reclamantei pe terenul intimatei prin sentința civilă de ieșire din indiviziune, pronunțându-se în mod legal asupra capătului principal al cererii reclamantei.

Astfel că, instanța potrivit principiului disponibilității, raportat la susținerile constante ale reclamantei și a dreptului acesteia de a determina limitele cererii de chemare în judecată cu privire la obiectul cererii s-a pronunțat în raport de acestea.

Cu privire la afirmațiile reclamantei că nici cele 2 capetele de cerere subsidiare nu au fost soluționate corespunzător pentru că au fost raportate la un obiect eronat iar instanța de fond nu a dispus și nu a administrat probe pe capătul de cerere privind obligația de a face, solicită că instanța de fond în mod corect, considerând acțiunea confesorie a reclamantei ca neîntemeiată și pe cale de consecință și cererea privind obligarea sa de a-i achita contravaloarea lipsei de folosință.

Cu prilejul judecării cauzei de către instanța de fond au fost dispuse și administrate de instanță toate probatoriile solicitate de părți, respectiv proba cu martori, fiind audiați 2 martori pentru reclamantă și unul pentru pârâtă, proba cu înscrisuri, proba cu expertiză.

In rejudecare acordându-se cuvântul asupra probelor, avocatul pentru reclamantă și mandatarul pentru pârâtă au arătat că sunt suficiente probele administrate în primul ciclu procesual fiind de acord cu probele de la dosar, aspect consemnat în cuprinsul hotărârii fila 1 a Judecătoriei C. în rejudecare, nemaifiind de administrat alte probe.

Martorii au fost întrebați cu privire la toate aspectele sesizate în cererea reclamantei, întâmpinarea și cererea reconvențională a pârâtei, cu privire la racordul de apă instanța a reținut că nici unul din martori nu cunoaște aspecte privind racordul de apă și canalizare, însă potrivit devizului întocmit de . printre lucrări se aflau și cele cu privire la instalații sanitare.

De altfel reclamanta nu a prezentat nici o autorizație privind realizarea racordurilor de apă, ci numai un deviz a unui racord din anul 1991, în condițiile în care expertiza efectuată cu ocazia ieșirii din indiviziune în anul 1993 a constatat la fila 8 expertiză că lotul 2 atribuit reclamantei nu are instalații sanitare motiv pentru care a procedat la scăderea valorii atribuite lotului 2.

Ca urmare, instanța de fond a analizat și a reținut în cuprinsul hotărârii toate probele administrate în dosarul cauzei, inclusiv depozițiile martorilor audiați.

Reclamanta impută instanței de fond că a fost în eroare nu numai cu privire la obiectul cauzei ci și cu privire la starea de fapt în sensul că a reținut în mod cu totul nejustificat că reclamanta ar fi deținut un teren care îi asigura accesul la locuință, pe care 1-a vândut fără aș rezerva un drept de servitute.

Raportat la înscrisurile prezentate de părți la expertizele efectuate cu ocazia ieșirii din indiviziune și în prezenta cauză la schițele anexă, la concluziile hotărârilor anterioare invocate cu putere de lucru judecat de pârâtă, instanța a reținut în mod corect că reclamant a avut în lot teren cu

deschidere la ., că 1-a înstrăinat firmei soțului ei, că au construit până la limita de hotar fără respectarea distanței legale și fără a-și rezerva un drept de trecere pe terenul înstrăinat, creându-și prin fapta sa un loc înfundat.

Astfel reclamanta nu a solicitat prin prezenta acțiune instituirea unui drept de servitute în favoarea sa, ci a urmărit constant apărarea dreptului de servitute pe care apreciază că 1-a dobândit prin s.c. 6510/1993 a Judecătoriei C..

Chiar și prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, reclamanta a invocat același aspect, arătând că prin prezenta acțiune nu este vorba în nici un fel de crearea unei alte servituți de trecere în afara celei stabilite prin raportul de expertiză efectuat în dosarul de ieșire din indiviziune.

D. urmare, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată numai după cercetarea, analizarea și luarea în considerare a tuturor probelor administrate în cauză, că motivele invocate nu sunt motive de nulitate de natură a duce la anularea sentinței apelate și reținerea cauzei spre rejudecare și solicită a respinge apelul ca fiind neîntemeiat și menținere hotărârii Judecătoriei ca fiind legală și temeinică.

Examinând sentința apelată, conform art. 295 C.proc.civ., prin prisma motivelor de apel dezvoltate și a dispozițiilor legale aplicabile, Tribunalul constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Critica apelantei în sensul că prima instanță nu a calificat corect obiectul cererii de duse judecății și, în consecință, s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut nu este întemeiată. P. cererea introductivă de instanță formulată de reclamantă la data de 14.10.2011, aceasta și-a intitulat cererea ca fiind o acțiune confesorie pentru apărarea unei servituți, solicitând instanței să o oblige pe pârâtă să îi permită accesul pe terenul său pentru a ajunge de la calea publică la imobilul proprietatea sa din C., .. 51, . îi nesocotește în mod abuziv servitutea de trecere la imobilul proprietatea sa. În motivarea în fapt a cererii se arată că "Dobândirea dreptului de servitute rezultă din sentința civilă 6510/20.05.1993 și din raportul de expertiză dar și din destinația proprietarului" și că prin sentința de partaj terenul a fost atribuit în ambele variante cu condiția de a se respecta dreptul de trecere al celor ce nu au ieșire directă la stradă prin proprietatea celui ce are acest drept.. Reclamanta a arătat că temeiul de drept al acțiunii confesorii pentru apărarea dreptului său de trecere îl reprezintă art. 576 C.civ., întregit cu disp. art. 612-616 C.civ. Și în răspunsul formulat de reclamantă la întâmpinare, reiese că nu este vorba de crearea unei noi servituți de trecere în afara celei déjà stabilite prin raportul de expertiză efectuat în dosarul de ieșire din indiviziune.

Față de limitele investirii instanței de fond, astfel cum acestea reies din motivele de fapt expuse în cerere, dar și din temeiul de drept invocat, Tribunalul apreciază că, în mod corect prima instanță s-a considerat investită cu soluționarea unei acțiuni confesorii în apărarea unui drept de servitute de trecere pe care consideră că l-ar fi dobândit ca urmare a ieșirii din indiviziune dispusă prin s.c. nr. 6510/1993 a Judecătoriei C., criticile formulate de reclamantă în acest sens fiind neîntemeiate. P. prisma motivelor de fapt expuse de reclamantă în cererea sa, prin cererea de obligare a pârâtei să-i permită accesul pe terenul său de la calea publică la casa de locuit, nu se poate înțelege decât că reclamanta a urmărit obligarea pârâtei la respectarea dreptului său de servitute, drept pe care apreciază că l-a dobândit în urma pronunțării hotărârii de ieșire din indiviziune și nu instituirea unui asemenea drept, în același sens fiind răspunsul la întâmpinare al reclamantei din 20.05.2014, dar și concluziile orale susținute în fața instanței de fond în ședința publică din 03.06.2014.

Reținerea instanței de fond în sensul că prin s.c. nr. 6510/20.05.1993 a Judecătoriei C., nu s-a instituit în favoarea reclamantei un drept de servitute de trecere în favoarea imobilului casă de locuit proprietatea sa și a autoarei sale asupra terenului proprietatea autoarei pârâtei este corectă. Analizând cuprinsul s.c. nr. 6510/1993 a Judecătoriei C., prin prisma considerentelor, dar și a concluziilor raportului de expertiză întocmit de expert C. J., omologat de instanță în varianta II, tribunalul constată că prin varianta confirmată de instanță nu se instituie un astfel de drept de servitute, propunerea expertului vizând doar varianta I de lotizare, variantă ce nu a fost împărtășită de instanță, iar câtă vreme în considerentele sau dispozitivul instanței nu se menționează nimic cu privire la instituirea unui astfel de drept în sarcina unei părți și în favoarea unei alteia, existența acestui drept nu poate fi dedusă prin interpretare.

Criticile ce privesc modul de soluționare a cererii având ca obiect obligație de a face, respectiv obligarea pârâtei la repunerea în funcțiune a instalației de apă caldă și canalizare, sunt de asemenea nefondate. Instanța de fond a constatat în mod corect că, din probele administrate la propunerea părților, deși reiese inexistența branșamentelor pentru grupurile sanitare de la partea din clădire ce aparține reclamantei, culpa pârâtei în această privință nu a fost dovedită, sarcina probei revenindu-i reclamantei, conform art. 1169 Cod civil de la 1864. Potrivit art. 129 alin. 5¹ C.proc.civ., instanței de fond nu i se poate imputa prin motivele de apel lipsa rolului activ în sensul neadministrării probelor necesare dovedirii acțiunii în condițiile în care cel ce avea potrivit legii sarcina probei nu a propus și administrat aceste probe. Într-adevăr, martorul S. G. relatează despre opoziția pârâtei la efectuarea unor lucrări de reparații la partea din imobil proprietatea reclamantei însă, din declarație nu rezultă faptul că aceste lucrări vizau branșamentul la apă și canalizare.

Într-adevăr instanța de fond a reținut în mod greșit ca stare de fapt că reclamanta nu poate avea acces la imobilul său întrucât a înstrăinat terenul de la stradă (lotul D ) ce îi fusese atribuit prin sentința de partaj. Se constată din schita anexă la raportul de expertiză întocmit de expert C. Jean (fila 28) că accesul reclamantei la partea de construcție ce i-a fost atribuită reclamantei ) nu se poate face decât trecând pe terenul atribuit pârâtei (lotul E). Însă față de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost explicitat mai sus, aceste constatări nu prezintă relevanță.

Față de cele arătate mai sus, în temeiul art. 296 C.proc.civ., Tribunalul va respinge apelul ca nefondat, menținând sentința apelată ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul formulat de reclamanta M. R., cu domiciliul în C., . Falcoianu, nr. 31, ., ., împotriva sentinței civile nr. 8066/03.06.2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul M. M., cu domiciliul în C., .. 5, ., ..

Cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică de la 30 Ianuarie 2015.

Președinte, G. C. F.		Judecător, L. A.
	Grefier, E. D. C.

Red.jud.G.C.F.

Tehn.F.M./4 ex.

Jud.fondC.C.

← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Sentința nr....		Fond funciar. Sentința nr. 3586/2015. Tribunalul DOLJ →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Fond funciar. Sentința nr. 3586/2015. Tribunalul DOLJ Uzucapiune. Decizia nr. 524/2015. Tribunalul DOLJ