Acţiune în constatare. Decizia nr. 218/2013. Tribunalul HARGHITA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 218/2013 pronunțată de Tribunalul HARGHITA la data de 06-03-2013 în dosarul nr. 4252/96/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL HARGHITA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 218/R
Ședința publică din 06 Martie 2013
Completul compus din:
Judecător: Banyai E. - Președinte
Judecător: B. R. J.
Judecător: Steluța E. U.
Grefier: M. E.
Pe rol judecarea contestației în anulare formulată de contestatoarea SOCIATIA DE S. MIERCUREA C. împotriva Deciziei civile nr. 807 din data de 14 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Harghita, în contradictoriu cu intimatul C. C., având ca obiect, acțiune în constatare, contestatie in anulare.
Se constată că dezbaterea cauzei în fond a avut loc în ședința publică din data de 27 februarie 2013 iar susținerile părților au fost consemnate în încheierea din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
INSTANȚA
Deliberând constată următoarele:
Prin contestația în anulare înregistrată la data de 28 Noiembrie 2012, Asociația de S. Miercurea C., a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr.807 pronunțată de Tribunalul Harghita în data de 14 Noiembrie 2012, în Dosar nr._ *, iar în rejudecare să se admită recursul în sensul stabilirii dreptului de superficie asupra terenului în suprafață de 7500 mp aferent instalației de schi-lift amplasată pe marginea din stânga a pârâtiei de schi “M.” din stațiunea Băile Harghita ce se identifică cu corpurile funciare înscrise în Cf._ C. și Cf._ C.;înscrierea în cartea funciară a localității C. a dreptului de superficie.
Mai învederează că Tribunalul Harghita i-a respins recursul formulat, în condițiile în care a omis să se pronunțe cu privire la faptul că dreptul de superficie a fost invocat de Asociația de S. Miercurea C. în calitate de administrator al "Bazei Sportive - Pârtia de S. M." și pentru o cauză de utilitate publică, respectiv pentru păstrarea destinației și menținerea în stare de funcționare a acestei baze sportive.
Contestatorul arată că baza sportivă trebuie să fie la dispoziția exclusivă a sportivilor școlari în mod permanent si să asigure pregătirea lor pentru concursurile organizate, prin efectuarea de antrenamente stabilite printr-un program specific, respectiv care să asigure participarea la competițiile sportive organizate conform calendarului sportiv întocmit de Asociația de schi Biatlon Harghita si aprobat de Federația Română de S.. Aceste activități, nu pot fi asimilate cu schiul de agrement asigurat de societățile comerciale cu profil turistic.
În susținerea acestei apărări, invocă prevederile art. 78, 79 din Legea nr.69/2000, a educației fizice și sportului cât si prevederile art.1 lit.m din Hotărârea nr.884/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a dispozițiilor legii educației fizice si sportului.
În acest context, Asociația de S. Miercurea C. menționează că este autorizată de către Agenția Națională pentru Sport în vederea administrării acestei baze sportive, desfășoară o activitate de utilitate publică, asigurând cu titlu gratuit practicarea sporturilor de iarnă de către elevii structurilor școlare din Județul Harghita.
Astfel, consideră că, limitarea exercitării dreptului de proprietate este impusă prin lege, respectiv prin dispozițiile legii educației fizice și sportului, având în vedere că baza sportivă a fost realizată anterior datei la care a fost reconstituit dreptul de proprietate în favoarea Asociației Composesorale C..
În aceste condiții, fiind stabilită prin lege obligativitatea menținerii bazei sportive, precum și păstrarea destinației terenului dobândit de la stat de Asociația Composesorală C., suprafața de teren în cauză nu poate fi folosită în alte scopuri, astfel că solicitarea recunoașterii în favoarea contestatoarei a unui drept de superficie în scopul folosinței terenului pentru baza sportivă de utilitate publică devine admisibilă.
Contestatoarea mai învederează că probele din dosar au clarificat că această bază sportivă a fost construită din fondurile unității administrativ teritoriale Municipiul Miercurea C., respectiv ale Statului Român, fiind apoi extinsă cu 7500 mp în anii 1997 -1999, fiind cuprinsă în patrimoniul S.C. „GOSCOM" S.A., societate comercială la care acționar unic este Municipiul Miercurea C..
Ca urmare, această bază sportivă a fost construită din fondurile unității adminitrativ teritoriale Municipiul Miercurea C., iar cabana de teleschi și instalațiile fac parte din patrimoniul S.C. „GOSCOM" S.A., deci este o bază sportivă care constituie proprietate publică ce aparține Statului Român și este supusă regimului juridic reglementat de art.78, 78 ind.1 și art.79 alin. 1 din Legea nr.69/2000, având în vedere că este cuprinsă în lista bazelor sportive ale Agenției Naționale pentru Sport.
Mai arată că nașterea dreptului de superficie a avut la bază convenția încheiată cu fostul proprietar al terenului, Statul Român prin Direcția Silvică Harghita, care le-a predat suprafața respectivă și le-a asigurat condițiile transformării ei din pășune împădurită în pârtie de schi, aprobând recoltarea arborilor existenți.
Este evident că predarea terenului respectiv și aprobarea transformării lui în pârtie de schi a fost făcută pentru o activitate de utilitate publică, respectiv pentru extinderea bazei sportive aparținând statului, care este și în prezent titular al acestei baze sportive ca structură si entitate ce cuprinde întreaga suprafață de teren si instalațiile aferente, administrate de subscrisa potrivit autorizării date de Agenția Națională Pentru Sport.
în consecință, contestatoarea solicită a se analiza cauza prin prisma destinației terenului aferent instalațiilor de schi lift, respectiv a faptului că pe acesta se află baza sportivă a statului, pe care o administrează pentru o cauză de utilitate publică, respectiv pentru accesul gratuit al sportivilor școlari la activitățile de pregătire specifice sporturilor de iarnă, astfel că limitarea exercitării dreptului de proprietate al Asociației Composesorale C. este reglementată prin legea educației fizice și sportului, iar instanța, în aplicarea prevederilor legale, trebuie doar să stabilească posibilitatea subscrisei de a desfășura nestingherită activitățile respective.
În drept, a întemeiat acțiunea pe dispozițiile legale menționate mai sus, precum și ale art.318 Cod pr. civilă.
Examinând actele și lucrările dosarului, Tribunalul reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 807 din 14.05.2012, pronunțată de Tribunalul Harghita s-a respins recursul formulat de recurenta A. de schi Miercurea C., împotriva Sentinței civile nr. 2198 din data de 14 Iunie 2012, pronunțată de judecătoria Miercurea C..
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că, în aprecierea posibilității stabilirii dreptului de superficie, prima instanță a avut în vedere prevederile art. 492 Cod civil, care a stabilește că acest drept se poate naște doar din lege, prin uzucapiune, legat sau din convenția părților, însă în cauză nu este probat niciuna din aceste moduri de constituire.
De asemenea, s-a avut în vedere că, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în cauza Bock si P. împotriva României paragraf 57 și 61 a statuat că simplul fapt de a ridica o construcție pe terenul altuia, cu toată buna credința, nu ar putea constitui un drept de superficie în beneficiul constructorului, în lipsa unuia din cele patru elemente menționate anterior( convenția părților, legatul, uzucapiunea, legea), starea de pasivitate neputând fi asimilată cu o convenție tacită, implicită.
Stabilirea printr-o hotarâre judecătorească a unui drept de folosință asupra terenului proprietatea unui terț, nu poate fi echivalată nici cu o expropriere în fapt si nici cu o reglementare a folosirii bunului, dar are semnificația unei “ingerințe” legate de prima fraza a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (paragraf. 57). Cu toată buna – credință, nu ar putea constitui un drept de superficie în beneficiul constructorului, în lipsa unora din cele patru elemente menționate anterior” – paragraf 63, teza a II – a și a III- a.
În raport de cele ce preced, înțelegerea intitulată PROTOCOL nr.7177 din 19 septembrie 1997, nu a fost considerat ca și un act de recunoaștere a vreunui drept de superficie în favoarea recurentei. Acest act, s-a referit la un acord de principiu, care urma să se finalizeze după validarea cererilor de restabilire a suprafețelor împădurite. Conform actului, Direcția Silvică Miercurea C. a convenit cu Comisia Locală Miercurea C., în ce privește predarea unei suprafețe de 1,0 Ha în baza Legii 18/1991. S-a mai prevăzut că: "Pe suprafața de 1,0 ha Asociația de S. Miercurea C., va putea instala o pârtie de schi".
Dar, atâta timp cât în dreptul românesc nu există instituția juridică a convenției implicite, nu poate fi acreditată ideea ca prin declarație s-a dat naștere la un dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Nu este suficient pentru constituirea superficiei să existe doi proprietari diferiți, unul al terenului, celălalt al construcției, în absența unui acord exprimat explicit si în calitate de proprietar al fondului pentru ca izvorul dreptului, în acest caz este convențional si el nu se naște ope legis, prin simplul fapt al edificării construcțiilor. Nașterea prin convenția părților a unui drept de superficie presupune existenta neechivocă a unui act juridic care, in mod ferm, să îi ofere superficialului prerogativa folosinței terenului construit, conjugată cu păstrarea acestei prerogative pe toata durata existentei construcției.
S-a mai reținut în cuprinsul Deciziei că prima instanță a pronunțat o soluție corectă și în ceea ce privește pe cel de al doilea capăt de cerere, cel referitor la înscrierea dreptului de superficie în cartea funciară.
Instanța a conchis că potrivit Constituției României, văzând și Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului care stabilește ca „Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional”.
Or, este evident că, în speță nu este vorba despre nici o cauză de utilitate publică, deoarece, dreptul de proprietate este garantat de Constituție si, mai mult decât atât, în jurisprudența Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a considerat că principiul respectării proprietății se consideră violat nu numai în ipoteza în care o persoana este lipsită în mod propriu zis de proprietatea sa dar, si atunci când, unei persoane nu i se acorda posibilitatea de a se folosi normal de acesta, când aceasta este în imposibilitatea de a se bucura nestingherit de proprietatea sa – Cauza V. împotriva României.
Întrucât aparența de drept nu intră în categoria acțiunilor și faptelor ce ar putea justifica dreptul de superficie, reiese în mod evident că ingerința în dreptul la respectarea bunului reclamantului nu are bază în dreptul intern.
Împotriva acestei hotărâri, în temeiul art. 318 Cod pr.civ. recurenta a formulat contestație în anulare prevalându-se de prevederile art. 78, 79 din Legea nr.69/2000, a educației fizice și sportului cât si prevederile art.1 lit. m din Hotărârea nr.884/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a dispozițiilor legii educației fizice si sportului, care, în opinia sa i-ar conferi un drept de superficie.
Potrivit art.318 Cod procedură civilă, hotărârile instanței de recurs pot fi atacate pe calea contestației în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Dispozițiile legale ale art. 318 din codul de procedură civilă au un câmp limitat de aplicație, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui veritabil recurs.
Teza II-a al textului de lege amintit, are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept încadrate de parte care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.
În cadrul contestației în anulare, contestatoarea susține că dreptul de superficie a fost invocat în contextul unei cauze de utilitate publică, respectiv pentru păstrarea destinației și menținerea în stare de funcționare a acestei baze sportive. Consideră că limitarea exercitării dreptului de proprietate este impusă prin lege. În speta, de prevederile art. 78, 79 din Legea nr.69/2000, a educației fizice și sportului cât si prevederile art.1 lit.m din Hotărârea nr.884/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a dispozițiilor legii educației fizice si sportului.
Or, astfel cum s-a arătat mai sus, dreptul se superficie trebuie privit si prin prisma garantiilor impuse de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (cauza M. contra României, hotarârea din 2 martie 2010), însă în limitele învestirii instanței.
Reanalizând motivele de recurs, astfel cum au fost formulate în Dosar nr._ *, rezultă că recurenta, contestatoarea din prezenta cauză, la pct. 2 fila 7-8, a susținut că a „dobândit dreptul de superficie asupra terenului de 7.500 mp, aferent instalației de schi lift, instalației de iluminat nocturn și a celorlalte anexe amplasate pe partea dreaptă a pârtiei, în baza convenției cu proprietarul terenului de la data respectivă – Direcția Silvică Miercurea C..”
Asadar, în cadrul motivelor de recurs a susținut că dreptul de superficie s-a nascut din conventia părților iar în contestația în anulare a aratat ca acesta își are izvorul în lege, (nasterea dreptului de superficie a fost invocat, în contextul unei cauze de utilitate publică). În acest context trebuie amintit că, legislația română consacră un singur drept de superficie care se naște ex lege și anume cel rezultat din interpretarea și aplicarea prevederilor art. 30 codul familiei care se referă la construcțiile edificate de soți pe terenul bun propriu al unuia dintre ei, situație care nu se regăsește în speță.
Este adevărat că în motivarea Deciziei criticate, Tribunalul a retinut că în speță nu este vorba despre nici o cauză de utilitate publică. Dar, această opinie, a fost exprimată în contextul în care Constituția României ocrotește dreptul de proprietate și că nimeni nu poate fi deposedat decât pentru o cauză de utilitate publică.
Referindu-se la cauza de utilitate publică, instanța a avut în vedere
cazurile de utilitate publică prevăzute de către art. 6 din Legea nr. 33/1994, alaturi dispozitiile din Legea nr. 84/1996, Legea imbunatatirilor funciare si Legea nr. 134/1995, privind Legea petrolului. Cunoscut fiind faptul că utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes national sau de interes local, de către Guvern pentru lucrările de interes național si de către consiliile județene si Consiliul General al Municipiului Bucuresti pentru lucrările de interes local.
Este posibilă declararea utilității publice nu doar prin hotărâre, de către Guvern sau de către consiliile judetene, ci si prin lege, pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute la art. 6 al Legii nr. 33/1994, pentru fiecare caz în parte. Tot prin lege se poate declara utilitatea publică în situații exceptionale, în cazul în care, indiferent de natura lucrărilor, sunt supuse exproprierii lăcașuri de cult, monumente, ansambluri si situri istorice, cimitire, alte asezaminte de valoare nationala deosebita ori localitati urbane sau rurale în intregime.
Declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetari prealabile si conditionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice si de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localitati sau zone unde se intentioneaza executarea ei. Cercetarea prealabila pentru lucrarile de interes national se face de catre comisii numite de Guvern, iar pentru lucrarile de interes local de catre comisii numite de delegatia permanenta a consiliului judetean sau de primarul general al municipiului Bucuresti. Procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetarii prealabile se stabileste prin regulament aprobat de Guvern.
În consecință, definindu-se prin natura sa, ca o limitare a exercitării prerogativelor recunoscute proprietarului terenului, respectiv a folosinței, instituirea dreptului de superficie în favoarea contestatoarei trebuia să fie reglementată în mod expres, prin dispoziția legală invocată.
Ar fi fost contrar practicii judiciare constante, constatarea nașterii dreptului de superficie dintr-o simplă „situație de fapt, care nu a fost urmărită sau cunoscută de cei interesați”, dând efect juridic „aparenței de drept”, care nu se încadrează în nici unul din cazurile care pot duce la nașterea dreptului de superficie.
După cum s-a mai arătate mai sus, prezumția relativă instituită de dispozițiile art. 492 cod civil poate fi răsturnată dovedind existența unuia din cazurile de naștere a dreptului de superficie, ceea ce în speță nu s-a dovedit, ci, cum corect s-a reținut în recurs, speței îi sunt aplicabile dispozițiile art. 494 Cod civil.
În raport de considerentele de fapt și de drept expuse, contestația în anulare urmează să fie respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea Asociația de schi Miercurea C. împotriva Deciziei civile nr.807 din data de 14 Noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Harghita în Dosar nr._ * în contradictoriu cu intimatul Composesoratul C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 6 Martie 2013.
Președinte Judecător Judecător
Banyai E. B. R. J. Steluța E. U.
Grefier
M. E.
Red: BE
P./tehn.28.03.2013
2 ex/id/02.04.2013/ME
| ← Fond funciar. Decizia nr. 385/2013. Tribunalul HARGHITA | Fond funciar. Decizia nr. 281/2013. Tribunalul HARGHITA → |
|---|
