Contestaţie la executare. Decizia nr. 2086/2013. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2086/2013 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 07-10-2013 în dosarul nr. 21251/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI, Județul IAȘI
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 07 Octombrie 2013
Președinte – M. A.
Judecător P. T.
Judecător O. L.
Grefier E. D. B.
DECIZIA CIVILĂ NR. 2086/2013
Pe rol fiind judecarea recursul declarat de recurentul M. Justiției împotriva sentinței civile nr._ din 02.10.2012 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._/245/2012 în contradictoriu cu intimații C. E. I., T. Iași, având ca obiect contestație la executare suspendare executare silită.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședință publică din data de 30.09.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din aceiași zi, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 07.10.2013, când,
TRIBUNALUL
Asupra recursurilor civile de față:
Prin sentința civilă nr._/02.10.2012, Judecătoria Iași a hotărât următoarele:
Respinge cererea de suspendare a executării silite, ca neîntemeiată.
Respinge contestația la executare formulată de contestatorul M. Justiției în contradictoriu cu intimata-creditoare C. E. I., ca neîntemeiată.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În dosarul de executare silită nr. 119/2012 al B. M. I. și L. din Iași a început executarea silită împotriva celor două contestatoare la solicitarea intimaților creditori în baza titlului executoriu sentința civilă nr. 748/23.05.2008 a Tribunalului Iași, la 19.06.2012 fiind emisă somație către T. Iași în sensul de a plăti suma de_,40 lei și 2394,40 lei onorariul executorului și cheltuieli de executare).
Cu privire la aplicarea în speță a OUG nr. 71/17.06.2009 publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, instanța reține că aceasta se referă la plata unor sume prevazute in titluri executorii avand ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, fiind aplicabilă în speță.
Potrivit acestui act normativ, având în vedere dificultãțile întâmpinate pânã în prezent în ceea ce privește executarea hotãrârilor judecãtorești
având ca obiect drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,influența substanțialã asupra bugetului de stat pe anul 2009 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrãrii în vigoare a prezentei ordonanțe de urgențã,
necesitatea instituirii unor reglementãri speciale, cu aplicabilitate limitatã în timp, privind executarea silitã a hotãrârilor judecãtorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar,
ținând seama de faptul cã nepromovarea prezentei ordonanțe de urgențã ar avea drept consecințã imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar,
în considerarea faptului cã aceste elemente vizeazã interesul general public și constituie situații de urgențã și extraordinare a cãror reglementare nu poate fi amânatã,
în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, plata sumelor prevãzute prin hotãrâri judecãtorești având ca obiect acordarea unor drepturi de naturã salarialã stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pânã la data de 31 decembrie 2009, se va realiza dupã o procedurã de executare care începe astfel:
a) în anul 2010 se plãtește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2011 se plãtește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2012 se plãtește 33% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevãzut la alin. (1) orice cerere de executare silitã se suspendã de drept.
Ulterior respectiva eșalonare a suferit amendări succesive, în sensul extinderii sale, forma în vigoare la data declanșării prezentei executări silite fiind:
a) în anul 2012 se plãtește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plãtește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plãtește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plãtește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plãtește 35% din valoarea titlului executoriu.
Prin decizia de respingere a cererii de recurs în interesul legii nr.2/16.01.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut raportat la decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011 a Curții Consituționale (prin care s-a respins obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009) că instanța constituțională a realizat o verificare a prevederilor respective atât din punctul de vedere al compatibilității cu Legea fundamentală (în raport cu criticile formulate), cât și sub aspectul compatibilității cu Convenția europeană a drepturilor omului. Înalta Curte, raportat la limitele sesizării Curții Constituționale, consideră că instanța constituțională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât acesta este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești ce soluționează litigii între destinatari precis determinați ai normei respective, instanțele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situația de fapt a speței.
Este de precizat că nimic nu se opune ca însăși Curtea Constituțională să participe la asigurarea eficienței mecanismului convențional (sens în care trebuie menționată Cauza D. P. împotriva României din 26 aprilie 2007, paragrafele 99-104), dar aceasta nu înseamnă că odată ce a procedat astfel instanțele sunt degrevate de a evalua ele însele efectele concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților cauzelor pe care le soluționează, părți care invocă încălcări ale drepturilor lor fundamentale prevăzute și garantate de Convenția europeană a drepturilor omului. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că în sistemul de drept românesc nu există nicio prevedere legală expresă care să atribuie Curții Constituționale exclusivitatea unui control de convenționalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituțională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenția, instanțele de drept comun nu ar mai fi îndreptățite să analizeze nemijlocit convenționalitatea acelei norme și a efectelor ei concrete asupra părților cauzei din litigiile cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe.
În consecință, față de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că deciziile și considerentele deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii în ceea ce privește constatările conformității sau neconformității atât cu Constituția, cât și cu Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Însă, dacă instanța de contencios constituțional a constatat convenționalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una în abstract (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituțională), iar aceasta nu împiedică instanțele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu datele fiecărei spețe, dacă aplicarea aceleiași norme nu antrenează pentru reclamant consecințe incompatibile cu Convenția, protocoalele ei adiționale sau cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.(…)
În ceea ce privește soluționarea diferită a problemei de drept supuse examinării în cauză, Înalta Curte constată că aceasta are următoarele două surse:
1. neanalizarea de către instanțe a compatibilității normelor prevăzute la art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, cu dispozițiile Convenției și aplicarea exclusivă a dreptului intern, în sens restrictiv;
2. preluarea necritică a constatării compatibilității în discuție cu normele convenționale, conform statuărilor din deciziile Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009.
Soluționarea acestor chestiuni incidentale în cadrul pricinilor cu care instanțele au fost învestite (contestații la executare formulate fie de instituțiile bugetare împotriva actelor de executare, fie de creditori împotriva refuzului executorilor judecătorești de a începe sau de a continua executarea silită ori cereri de validare a popririi pentru executarea titlurilor executorii), în oricare dintre cele două variante anterior expuse s-a realizat greșit, potrivit celor ce succedă.
1. Cererile deduse judecății, de natura celor menționate, în mod indubitabil implică incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, amânarea, eșalonarea plăților și suspendarea de drept a procedurii de executare silită, fiind incidente la executare, de natură a temporiza demersurile creditorilor (prin ipoteză, personal din sectorul bugetar) ce se află în posesia unui titlu executoriu având ca obiect acordarea de drepturi salariale.
Supremația legii este un principiu fundamental într-un stat de drept, iar aplicarea corectă de către instanța de judecată a normelor juridice ce constituie sediul materiei pentru pricina cu care este învestită reprezintă garanții ale procesului echitabil; aceste reguli fundamentale ale unei societăți democratice sunt inserate și în Constituția României, republicată, prin dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (2) și (3). Totodată, așa cum s-a arătat, dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului constituie parte a dreptului intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Constituția României, republicată, iar preeminența acestora este reglementată prin prevederile art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, având prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Or, procedura de executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă parte a procesului civil, astfel că instanțele erau ținute a observa că și în privința acesteia sunt antrenate toate garanțiile prevăzute la art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. (…)
În consecință, era necesar ca instanțele naționale, în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite, să evalueze și compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 (modificată și completată) cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția a României, republicată, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative. (…)
2. A doua sursă a practicii divergente este aceea a preluării necritice a constatării compatibilității dispozițiilor în discuție cu normele convenționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, conform statuărilor din deciziile Curții Constituționale prin care excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 au fost respinse.
Așa cum s-a arătat în cele anterior expuse, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.
În cazul de față, Curtea Constituțională a constatat deja compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 atât cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. După cum s-a arătat, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. S-au analizat astfel și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe, după cum s-a și diminuat semnificativ procentul acestor tranșe.
Este relevant faptul că, în contextul examinării criticilor de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, în decizia menționată Curtea Constituțională însăși a reținut că "termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză" (…)Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil "trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor", concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți.
Și în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a recunoscut că, așa după cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant, despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a statuat că "reglementarea criticată nu consacră o privare de proprietate, ci mai degrabă o ingerință în privința dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor". Or, pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite cumulativ cerințele expres prevăzute de art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată, dar și principiile (în accepțiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Așadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.
În acest sens, este util a se observa că, dacă se are în vedere că un titlu executoriu este posibil să fi fost obținut cu 3 ani înainte de anul 2009 (pentru a nu fi prescrisă executarea, conform art. 6 din Decretul nr. 167/1958, act normativ în vigoare la data constituirii titlurilor), s-ar putea ajunge și la situația în care executarea integrală a unei creanțe stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă ar avea loc în decursul a 10 ani (2006-2016), marjă obiectivă în care s-ar înscrie multitudinea situațiilor de fapt ale fiecărei spețe (marjă subiectivă). (…)
De aceea, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că numai pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanțe, în raport cu circumstanțele fiecărei spețe, se poate stabili compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2010, cu dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului și cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, însă analiza în concret a acestei compatibilități nu poate fi realizată pe calea recursului în interesul legii, întrucât ar exceda obiectului acestuia și competențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul în interesul legii nefiind un recurs național în convenționalitate.
În aplicarea acestei decizii a ICCJ nr.2/2012, instanța învestită cu prezenta contestație la executare reține că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod repetat faptul că dreptul de acces la justiție, garantat de articolul 6 din CEDO semnifică nu doar posibilitatea oferită persoanelor interesate de a se adresa unui organ jurisdicțional, ci și dreptul de a cere executarea hotărârii astfel obținute. În absența executării măsurii dispuse ca urmare a procedurii jurisdicționale declanșate, în opinia Curții, dreptul de acces la instanță ar fi unul teoretic și iluzoriu. După cum se reține chiar în cuprinsul decizie nr.2/2012, cu referire la cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, Curtea reamintește că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Pe de altă parte, în cauza S. împotriva României din 25 septembrie 2005, Curtea arată că neconformarea autorităților cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție, mai ales atunci când obligația de executare a hotărârii în cauză aparține unei autorități administrative
Totuși, având în vedere că prin natura sa, dreptul de acces la instanță nu are caracter absolut ci impune o reglementare din partea statului, Curtea a statuat că limitările sale sunt conforme garanțiilor Convenției în măsura în care sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim și sunt proporționale cu acesta.
Totodată, o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească definitivă reprezintă un „bun” în articolului 1 din Protocol adițional nr.1 la Convenție astfel că orice restricție impusă cu privire la executare este justificată în măsura în care este stabilită prin lege pentru o de o cauză de utilitate publică și respectă principiile generale ale dreptului internațional.
Prin Recomandarea (2003)16, Comitetul Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei a stabilit o . principii directoare în vederea punerii în executare a deciziilor administrative și judecătorești în domeniul dreptului administrativ. În partea sa referitoare la executarea de către autorități a obligațiilor la care au fost condamnate ca urmare a acestor decizii, Comitetul Miniștrilor invită statele membre să asigure la nivel național un sistem în care autoritățile să fie în măsură să execute într-un termen rezonabil hotărârile pronunțate iar, în caz de neexecutare, o procedură adecvată trebuie prevăzută pentru a obține executarea deciziei, în principal prin prevederea posibilității popririi sau amendării debitorului.
Prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, reținând așadar această chestiune ca fiind una din deficiențele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeană în această materie.
În speță, în lumina celor de mai sus, instanța reține că restricțiile impuse executării titlului executoriu ( amânarea, eșalonarea plății, suspendarea de drept a executării) sunt stabilite prin lege în sens larg ( OUG nr.71/2009) și urmăresc un scop legitim, de utilitate publică, explicitat la începutului actului normativ și invocat de intimată în considerarea perpetuării stării de criză economico –financiară la nivel național și european. motiv invocat de regulă de autoritățile statului pentru a justifica una din cele două forme de limitare a dreptului de proprietate, Curtea a statuat că aceasta impune o analiză prealabilă politică, economică și socială, ceea ce o determină să considere că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate pentru a o defini și a-i da eficiență. Astfel, Curtea respectă maniera în care autoritățile naționale concep imperativele de „utilitate publică”, cu excepția situației în care decizia acestora apare ca fiind lipsită de orice bază rezonabilă, ipoteză care nu este incidentă în speță.
Cu privire la proporționalitatea dintre restricțiile impusă executării și scopul legitim urmărit, instanța trebuie să se examineze în ce măsură creditoarea intimată nu suferă o sarcină exorbitantă în raport cu beneficiul public urmărit, ținând cont că, de principiu, este inoportun ca o persoană care a obținut o creanță împotriva statului, în urma unei proceduri judiciare, să fie nevoită să inițieze o procedură execuțională distinctă pentru satisfacerea dreptului său. Spre deosebire de situația hotărârilor judecătorești care stabilesc obligații între particulari, în care statul are obligația doar de a pune la dispoziția creditorului un mecanism legislativ eficient și apt să permită realizarea creanței (cauza Ruianu împotriva României), în cazul titlurilor pronunțate împotriva autorităților publice, statul are o obligație de rezultat de a duce la îndeplinire, din oficiu, dispoziția instanței (cauzele Ș. împotriva României și S. împotriva României). În măsura în care se admite ca statul să intervină într-o procedură execuțională, potrivit Curții, o astfel de intervenție nu poate avea drept consecință nici împiedicarea, nici invalidarea și nici întârzierea nejustificată și excesivă a executării. O eventuală suspendare a executării unei decizii judecătorești pentru timpul strict necesar găsirii unei soluții satisfăcătoare problemelor de ordine publică, se poate justifica în circumstanțe excepționale. Limitările impuse de stat nu trebuie să fie de natură a leza însăși substanța dreptului garantat de Convenția Europeană. În esență, din perspectiva Convenției, statul trebuie să facă dovada caracterului excepțional al limitărilor drepturilor anterior indicate, a interesul public imperios a fi protejat, precum și a depunerii tuturor diligențelor pentru a nu îngreuna excesiv situația titularilor drepturilor în cauză.
Instanța reține că în speță este vorba despre o sentință judecătorească devenită executorie în sarcina statului la data de 08.05.2009 (data pronunțării deciziei nr. 510 de respingere a recursului și de menținere a sentinței civile), la 10 zile de la publicarea OUG nr.71/2009 în Monitorul Oficial, în forma inițială care prevedea plata a 34% din debit în 2010. Singura plată pe care susține contestatoarea că a efectuat-o până în prezent se referă la cea aferentă anului 2010, în condițiile în care este vorba despre drepturi de natură salarială aferente unei perioade de timp care începe cu anul 2006. Intimata a declanșat executare silită în aprilie 2012, la aproape 3 ani după momentul la care a intervenit sentința executorie.
Această circumstanță “joacă” în defavoarea contestatoarei având în vedere obligația de a dovadă de diligență în efectuarea plății și totodată reduce la minim credibilitatea acestora privind respectarea în viitor a eșalonării stabilite de OUG nr.71/2009 în forma actuală.
Pentru aceste motive, instanța apreciază că a accepta aplicarea în speță a acestei eșalonări ( potrivit căreia în 2012 intimata ar urma să primească un procent de numai 5% din creanță, iar diferența în continuare eșalonat, procentul cel mai mare de 35% urmând a fi primit în ultima tranșă, în 2016), cu consecința anulării executării silite declanșate de intimați, ar echivala cu o ingerință disproporționată în drepturile intimaților, incompatibilă cu exigențele art.6 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr.1. În consecință în lumina art. 20 din Constituție și a deciziei ICCJ în recursul legii nr.2/2012 instanța nu va da eficiență respectivului act normativ.
În consecință instanța va admite contestația potrivit celor de mai sus.
Cu privire la capătul accesoriu de cerere, referitor la suspendarea executării silite până la momentul rămânerii irevocabile a prezentei acțiuni, cu toate că soluționarea lui la același moment cu soluționarea fondului cauzei ar impune respingerea acestuia ca rămas fără obiect, totuși acesta urmează a fi respins ca neîntemeiat, având în vedere faptul că nu s-a probat prejudiciul grav care s-ar fi produs contestatorului prin continuarea executării silite.
Instanța va lua act de asemenea, că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs contestatorul M. Justiției și Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași – Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului Iași.
Recurentul M. Justiției a formulat recurs împotriva sentinței primei instanțe criticând-o ca nelegală și netemeinică și fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Susține recurentul că actele de înființare a popririi au fost întocmite de executorul judecătoresc cu încălcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială prevăzută de art. 373 alin. 1 din codul de procedură civilă, precum și competența teritorială alternativă prevăzută de art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Cum în speță nu s-a declanșat vreo formă de executare propriu-zisă, rezultă că sunt aplicabile dispozițiile art. 373 Cod procedură civilă și art. 9 alin. 1 raportat la art. 7 lit. a din legea nr. 188/2000, în sensul că este competent să efectueze executarea silită executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în a cărei rază teritorială urmează să se facă executarea.
Arată recurentul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru înființarea popririi, respectiv că Direcția generală a Finanțelor Publice a jud. Iași – Direcția de Trezorerie și contabilitate Publică, nu are calitatea de terț poprit, fapt asupra căruia Judecătoria Iași nu s-a pronunțat.
M. Justiției nu deține conturi la pârâtul indicat ca fiind terț poprit, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 452 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Mai arată recurentul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească cu nesocotirea reglementărilor speciale în materia executării silite aplicabile instituțiilor publice – debitoare, respectiv O.U.G. nr. 71/2009 și O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare.
Astfel, în susținerea motivelor sunt dispozițiile OUG nr. 71/18.06.2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar s-a dispus că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite, ce stabilește plata voluntară eșalonată și suspendarea de drept a oricăror proceduri de executare silită, dispoziții ale căror efecte au fost ignorate de instanța de judecată în virtutea unei practici judiciare generalizate care consideră că prevederile OUG nr. 71/2009 încalcă prevederile și jurisprudența CEDO.
Solicită să se aibă în vedere că CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr. 71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/04.09.2012 în cauza D. ș.a. contra României.
Recurenta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a formulat recurs împotriva sentinței civile nr._/02.10.2012, criticând-o ca nelegală și netemeinică, susținând că instanța de fond nu a dat eficiență O.U.G. nr. 71/2009 reținut că „a accepta aplicarea în speță a eșalonării stabilite prin acest act normativ, cu consecința anulării executării silite declanșate de intimați, ar echivala cu o ingerință disproporționată în drepturile intimaților, incompatibilă cu exigențele art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1”.
Instanța de fond a apreciat că prevederile dreptului român sunt în măsură să aducă dreptului consacrat de art. 6 din CEDO, invocând în acest sens o . decizii ale CEDO (cauza Ruianu împotriva României, cauza Ș. împotriva României, cauza Sacaleanu împotriva României), fără însă a analiza și ultima decizie în materie pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în data de 4 septembrie 2012, cu privire la cererea nr._/2008 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, publicată în M.OF. al României Nr. 709/17.10.2012.
Solicită recurenta să se constate că Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași – Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului Iași nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, motivat de faptul că rolul Trezoreriei este de a asigura derularea operațiunilor de încasări și plăți privind fondurile publice, încasarea ritmică a impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat de către agenții economici și instituții publice, Tribunalul Iași, Curtea de Apel Iași.
T. Municipiului Iași nu datorează sume de bani nici creditoarei C. E. I., nici debitorului M. Justiție. Mai mult decât atât, Trezorerie și Contabilitate Publică a Mun. Iași nu deține contul Ministerului Justiției București.
Arată recurenta că instanța de fond nu a analizat dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 11/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, reglementează o procedură derogatorie de la dreptul comun în materia executării silite împotriva instituțiilor publice, prevederile acestui act normativ fiind imperative.
Actul normativ instituie o relație directă creditor-debitor, creditorul adresându-se debitorului, ordonator principal de credite, pentru a dispune măsuri de asigurare a creditelor bugetelor proprii și a instituțiilor din subordine, necesare plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței recurate prin prisma motivelor de recurs invocate, tribunalul reține următoarele:
La data de 05.04.2012, intimata C. E. I. a formulat cerere de executare silită împotriva sebitorilor M. Justiției, Curtea de Apel Iași și Tribunalul Iași, solicitând executarea silită a titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 748/23.08.2008 a Tribunalului Iași, formându-se astfel dosarul de executare nr. 119 din 09.04.2012 al Biroului Executorului Judecătoresc S. C. I..
Susținerile recurentului M. Justiției potrivit cărora actele de înființare a popririi au fost întocmite de executorul judecătoresc cu încălcarea dispozițiilor legale privind competența teritorială prevăzută de art. 373 alin. 1 din codul de procedură civilă sunt neîntemeiate. Astfel, așa cum rezultă din actele dosarului, cererea de executare silită a fost formulată împotriva a trei debitori, dintre doi au sediul în Municipiul Iași.
În ceea ce privește susținerile recurentului potrivit cărora instanța de fond a pronunțat o hotărâre judecătorească cu nesocotirea dispozițiilor legale prevăzute în OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 22/2002, tribunalul reține că sunt întemeiate .
Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009, modificat prin Legea 230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Prin urmare, în ceea ce privește executarea sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin act normativ s-au stabilit termene de plată, iar potrivit art. 1 alin. 2 din OUG nr. 22/2002, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.
Cu privire la eșalonarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești, Curtea Europeană a Drepturilor omului a reamintit prin Hotărârea dată cu privire la cererea nr._/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României faptul că executarea unei hotărâri judecătorești face parte integrantă din noțiunea de „proces” în sensul art. 6 (Hornsby contra G., 19.03.1997) și că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, neexecutarea putând aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei în condițiile în care hotărârea judecătorească în favoarea sa poate da naștere unei creanțe care poate fi considerată un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. De asemenea, o autoritate statală nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească, iar pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării în termen rezonabil, Curtea ia în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților și obiectul hotărârilor de executat.
Învestită să se pronunțe cu privire la respectarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, Curtea a considerat că legiuitorul ar trebui să beneficieze, atunci când pune în aplicare politicile sale, mai ales cele sociale și economice, de o mai mare flexibilitate pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia din urmă. Curtea respectă modul în care legiuitorul stabilește cerințele interesului public, în afara situației în care raționamentul său se dovedește în mod vădit lipsit de un fundament rezonabil (Mellacher și alții c. Austriei, 19 decembrie 1989, . nr. 169).
În plus, Curtea a considerat incompatibilă cu exigențele articolului 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției o planificare a plății datoriilor stabilite pe cale judecătorească, atunci când actul de planificare nu era « lege » în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mébaghichvili c. Georgiei, nr. 2507/03, CEDO 2005-VIII) sau când mecanismul planificării, chiar dacă răspunde noțiunii de « lege », fusese aplicat de manieră defectuoasă (Suljagić c. Bosniei-Hețegovina, nr._/02, 3 noiembrie 2009).
În speță, Curtea a observat că nu i se reproșează Guvernului pârât că ar fi refuzat să execute hotărârile judecătorești recunoscând reclamanților drepturi de natură patrimonială. De asemenea, părțile interesate nu pretind că dispozițiile legale adoptate în materie vizau lipsirea de efecte a acestor hotărâri judecătorești. Reclamanții se plângeau în principal de eșalonarea executării creanțelor care le sunt datorate în virtutea hotărârilor judecătorești, hotărâtă pe cale legislativă. Curtea a fost învestită să examineze dacă această eșalonare, astfel cum a fost aplicată de către reclamanți, este compatibilă cu Convenția.
Curtea a notat că începând cu 2009, România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale sunt mai în măsură, spre deosebire de judecătorul internațional, să determine ceea ce este de « utilitate publică », Curtea fiind gata să admită că, astfel cum susține și Guvernul, măsurile contestate urmăreau un scop de utilitate publică. Pentru a determina dacă respectivele măsuri erau proporționale scopului urmărit -stabilirea unui echilibru bugetar evitând înrăutățirea situației sociale- Curtea a apreciat că trebuie verificat dacă în speță felul în care au fost tratați reclamanții a permis menținerea unui echilibru între interesele în cauză.
Curtea a notat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul hotărârilor judecătorești definitive pronunțate între februarie și aprilie 2008, constatând că, chiar dacă mecanismul eșalonării stabilit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești susmenționate.
Astfel, Curtea a considerat că eșalonarea plății creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerat nerezonabilă și în consecință, cererea, fiind nefondată, a trebuit respinsă, făcând aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.
Concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului sunt aplicabile și speței de față, în cauză fiind respectate graficele de plată prevăzute de lege până la acest moment, câtă vreme intimata nu a invocat în apărare o situație contrară, intervenția legiuitorului în sensul eșalonării plății drepturilor câștigate prin hotărâri judecătorești neputând fi apreciată ca fiind contrară Convenției câtă vreme măsurile luate pentru a salva echilibrul bugetar între veniturile și cheltuielile publice sunt considerate că urmăresc un scop de utilitate publică, autoritățile statului respectând mecanismul eșalonării, dovedind diligență în executarea hotărârilor judecătorești susmenționate.
Față de considerentele expuse, tribunalul constată că prezenta contestație este întemeiată și că nu se mai impune a fi analizate celelalte motive de critică, executarea silită și actele de executare urmând a fi anulate.
Pentru aceasta, tribunalul, în temeiul disp. art. 312 cod procedură civilă, va admite recursul declarat de recurent împotriva sentinței civile nr._/02.10.2012 a Judecătoriei Iași, va modifica în parte sentința, în sensul că va admite contestația la executare formulată de contestatorul M. Justiției în contradictoriu cu intimata C. E. I. și va anula executarea silita însăși și toate actele de executare efectuate în dos. de executare 119/2012 al B. M. I. și L..
Se vor mențin celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul M. Justiției împotriva sentinței civile nr._ din 02.10.2012 pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr._/245/2012, sentință pe care o modifică în parte și pe cale de consecință:
Admite contestația la executare formulată de contestatorul M. Justiției, în contradictoriu cu creditorul C. E. I..
Dispune anularea executării silite însăși cât și a actelor de executare silită în dosarul de executare nr. 119/2012 al B. M. I. și L..
Menține celelalte dispoziții ale sentinței care contravin prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A.M. T.P. L.O.
GREFIER,
B.E.D.
Red. T.P.
2 ex./28.01.2014
Jud. fond: F. R. M.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1003/2013. Tribunalul IAŞI | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 2091/2013.... → |
|---|
