Revendicare mobiliară. Decizia nr. 96/2013. Tribunalul MARAMUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 96/2013 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 20-02-2013 în dosarul nr. 215/224/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ cod operator 4204
DECIZIA CIVILĂ NR. 96/R
Ședința publică din 20 februarie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Ț. D.
Judecător: P. M. B.
Judecător: P. G.
Grefier :O. V.
Pe rol este soluționarea recursului formulat de către recurentul N. G., cu domiciliul în Săliștea de Sus, ., împotriva sentinței civile nr. 322 din data de 19.06.2012, pronunțată de Judecătoria Dragomirești, în dosarul nr._, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică la prima strigare se prezintă mandatara intimatului B. V., B. I., lipsa recurentului N. G. și intimata B. A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Instanța lasă cauza la a doua strigare având în vedere lipsa recurentului N. G..
La apelul nominal făcut la a doua strigare se prezintă mandatara intimatului B. V., B. I., lipsa recurentului N. G. și intimata B. A..
Instanța din oficiu invocă excepția de netimbrare a recursului și în temeiul art. 137 alin. 1 coroborat cu art. 316 Cod procedură civilă, reține cauza în pronunțare pe excepție.
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 322/2012, pronunțată de Judecătoria Dragomirești în dosarul nr._ a fost admisă excepția prescripției extinctive invocate din oficiu si respinsă ca prescrisă acțiunea în plata diferenței de preț, introdusă de reclamantul N. G. în contradictoriu cu pârâții B. V. și B. A..
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în revendicare mobiliară, introdusă de același reclamant N. G., în contradictoriu cu aceiași pârâți B. V. și B. A..
A fost obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei de 70,00 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria Dragomirești a reținut că: Cu prioritate, față de data nașterii raportului juridic dedus judecății – anul 2002, instanța stabilește ca drept aplicabil Codul Civil de la 1864 și legislația civilă anterioară intrării în vigoare a Codului civil din 2009, fiind avute în vedere, pentru a decide astfel, disp.art. 6 al. 2 C.civ. – Legea nr. 287/2009, al cărui cuprins este:
Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
Abordând mai întâi excepția prescripției extinctive, invocate din oficiu față de cererea completatoare formulată de reclamant în ședința publică din 17.04.2012, având ca obiect plata sumei de 500,00 lei, reprezentând diferența de preț pentru vaca vândută pârâților în anul 2002, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 6 al. 4 C.civ. – 2009, potrivit cărora :
Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
În ce privește natura excepției, se retine a fi, potrivit reglementarii aplicabile, de ordine publica.
Conform art. 3 din Decretul nr. 167/1957, termenul prescripției este de 3 ani.
Potrivit art. 7 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Prescripția se întrerupe, conform art. 16 din decretul evocat, printre altele, și prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În cauză, reclamantul a susținut că nu a pretins diferența de preț până în prezent (17.05.2012), întrucât pârâții i-au tot spus că vor plăti, însă susținerea reclamantului nu a fost dovedită, astfel că prescripția nu poate fi considerată întreruptă.
Dreptul reclamantului la acțiunea de a cere executarea obligației de plată a diferenței de preț s-a născut, potrivit art. 1294 C.civ. și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, la momentul formarii acordului de voință în sensul transmiterii către pârâți a dreptului de proprietate asupra vacii vândute, deci în anul 2002, reclamantul putând formula acțiunea civilă cu obiectul evocat, cel mai târziu în anul 2005.
Astfel fiind, în baza textelor legale precitate, a fost admisă excepția prescripției extinctive și respinsă, ca prescrisă, acțiunea având ca obiect plata diferenței de preț.
În ce privește cererea reclamantului de restituire a căruței și saniei de iarnă, pretins a le fi împrumutat pârâților, instanța de fond a constatat caracterul dual al acestei acțiuni, prin dualitate de acțiuni înțelegându-se situația în care reclamantul are la dispoziție două acțiuni pentru protecția dreptului său: o acțiune ce s-a născut din contract, în cauză fiind pretinsă existența unui contract de împrumut de folosință, dar și o acțiune reală, în revendicarea bunurilor.
Acțiunea ex contractu este prescriptibilă în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul 167/1958, însă acțiunea în revendicare se prescrie în termenul prevederilor de art. 1890 C.civil – 1864, anume cel de 30 de ani.
A nu admite existența concomitentă a celor două acțiuni echivalează cu a permite celui ce a primit posesia și folosința unor bunuri să se îmbogățească fără justă cauză.
Prin urmare, cererea reclamantului a fost privită ca o acțiune în revendicare mobiliară.
Potrivit art. 1909 C.civ.: Lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo curgere de timp.
Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel cărui s-a furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găsește, rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are.
Prin urmare, pentru pârâții care dovedesc posesia cu bună-credință a bunurilor mobile revendicate, faptul posesiunii valorează titlu de proprietate, in condițiile alineatului 1 al textului legal evocat.
Buna-credință este prezumată, reclamantul fiind cel care are sarcina de a dovedi reaua-credință.
În cauză, s-a reținut din declarațiile martorilor ascultați, că pârâții au făcut dovada în sensul că au dobândit posesia asupra saniei de iarnă și a căruței, inițial ca urmare a operațiunii juridice a împrumutului de folosință, raportul juridic fiind născut în timpul cât reclamantul s-a aflat în executarea unei pedepse privative de libertate, ulterior obligația de restituire fiind înlocuită cu cea de plată a prețului acelorași bunuri, între părți intervenind un contract de vânzare-cumpărare.
Astfel, martorul I. D., a relevat că a împrumutat pe pârâtul B. V. cu suma de 300,oo dolari, chiar martorul fiind cel care a înmânat această sumă reclamantului, cu titlu de preț pentru vaca ce a fost vândută deodată cu sania de iarnă și cu căruța, iar pentru acestea din urma pârâtul a plătit prețul.
Martorul V. I. a declarat ca a văzut personal scrisoarea trimisa de reclamant paraților, prin care le oferea spre vânzare cele doua atelaje, contra sumei de 11-12 milioane lei vechi sau sa i le dea numitului D. D. pentru a le vinde acesta, martorul sfătuind pe parat sa păstreze bunurile si sa le plătească reclamantului.
Același martor a arătat ca știe personal despre plata atelajelor, ce a fost efectuata de către parați in rate, ultimii bani fiind dați reclamantului când acesta s-a aflat in perioada de întrerupere a pedepsei – noiembrie 2002, tot atunci fiind vânduta si vaca, pentru un preț de 10 milioane lei vechi.
Prin urmare, a fost înlăturată declarația martorului V. V. în sensul că pârâții nu au plătit reclamantului prețul atelajelor, însuși martorul răspunzând la o întrebare a instanței „ nu le știu chiar pe toate”.
În cursul procedurilor penale ce s-au desfășurat între aceleași părți, reclamantul a formulat plângeri prealabile pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, cele două plângeri prezentând situații de fapt contradictorii, în sensul că prin prima plângere, cea din anul 2005, reclamantul a pretins că pârâții au luat, fără voia sa, bunurile în litigiu, iar prin plângerea din anul 2010, a arătat că aceleași bunuri au fost împrumutate pârâților pentru perioada cât reclamantul se afla încarcerat, această inconsecvență a reclamantului întărind convingerea instanței cu privire la posesia de bună-credință exercitată de către pârâți asupra bunurilor revendicate, dar si cu privire la subiectivismul martorului V. V..
Raportat la considerentele expuse, în baza textelor legale precitate, reținându-se ca in cauza s-a făcut dovada posesiei de buna-credința exercitata de către pârâți asupra bunurilor mobile revendicate, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în revendicare mobiliară, și a fi obligat reclamantul la cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.
Împotriva sentinței civile nr. 322//19.06.2012 a Judecătoriei Dragomirești a declarat recurs, în termenul legal, recurentul N. G. solicitând admiterea recursului.
Recurentului i s-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 173,5 lei pentru cererea de recurs și timbru judiciar de 3 lei, sub sancțiunea anulării recursului ca netimbrat.
Recurentul nu s-a prezentat în fața instanței de judecată și nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru al cărei cuantum i s-a comunicat în ședința publică din 28.11.2012.
În ședința publică din 20.02.2013, Tribunalul a invocat din oficiu, excepția de netimbrare.
Deliberând asupra excepției, tribunalul reține următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 11 din Legea nr. 146/24.07.1997 privind taxele judiciare de timbru cu modificările ulterioare, alin.1: „Cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 50% din taxa datorată pentru cererea sau acțiunea neevaluabilă în bani, soluționată de prima instanță (…)”.
Potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 146/1997, instanța de judecată a fixat taxa judiciară de timbru în cuantum de 173,5 lei și a comunicat recurentului obligația achitării acestei taxe judiciare de timbru și sancțiunea în caz de neconformare.
Recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru.
În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 cu modificările ulterioare: „neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii”.
Raportat la considerentele mai sus expuse, în baza art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, tribunalul va anula recursul declarat de către recurentul N. G., ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează ca netimbrat recursul declarat de către recurentul N. G., domiciliat în Săliștea de Sus ., Maramureș, împotriva sentinței civile nr. 322/19.06.2012, pronunțată de Judecătoria Dragomirești în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.02.2013.
PREȘEDINTEJUDECĂTORI GREFIER
Ț. D. P. M. B., P. G. G. O. V.
Red. Ț.D./26.02.2013
T.Red. O.V./04.03.3013/2 ex.
Jud. la fond: E. M. S.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 612/2013. Tribunalul MARAMUREŞ | Partaj judiciar. Decizia nr. 569/2013. Tribunalul MARAMUREŞ → |
|---|
