Pretenţii. Decizia nr. 43/2015. Tribunalul MARAMUREŞ

Comentarii

0

Decizia nr. 43/2015 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 04-02-2015 în dosarul nr. 187/336/2013

4204

ROMÂNIA

TRIBUNALUL MARAMUREȘ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 43/R

Ședința publică din 04.02.2015

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: P. M. B. – Președinte Secția I Civilă

JUDECĂTORI: G. B.

S.-T. A.

GREFIER: M. R.

Pe rol este pronunțarea soluției în cererile de recurs formulate de re­cla­man­tul Mă­rieș T. domiciliat în Baia M., .. 27, .­ramureș și de pârâții T. I. domiciliat în B., ., nr. 132, jud. Maramureș și M. N. domiciliat în B., .­ri­lor, nr. 25, jud. Maramureș, împotriva sentinței civile nr. 1172 din 24.05.2013 pro­­nun­țată de Judecătoria V. de Sus în dosarul nr._, având ca o­b­i­ect pretenții.

Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în ședința publică din data de 28.01.2015, susținerile și concluziile părții prezente fiind consemnate în încheierea de ședință de la aceasta dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pentru a da posibilitatea părților să formuleze și să depună la dosar concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea la termenul de azi.

Instanța, în urma deliberărilor, a pronunțat decizia civilă de față.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1172/2013 din 24.05.2013, pronunțată de J.­că­toria V. de Sus în dosarul nr._ s-a admis în parte acțiunea ci­vilă intentată de reclamantul M. T. împotriva pârâților T. I. și Ma­­rinică N. și în consecință pârâți au fost obligați să plătească recla­man­tu­lui, în solidar, suma de 15.000 lei cu titlu de daune morale cu dobânzi legale, calculate conform OG nr. 13/2011, de la data rămânerii irevocabile a sentinței și până la achitarea integrală a sumei. Pârâți au fost obligați să plătească în solidar reclamantului suma de 5.011 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul Mă­ri­eș T. i-a chemat în judecata pe pârâții T. I. și M. N. so­li­ci­tând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 100.000 lei cu ti­tlu de daune morale cu dobânzi legale prevăzute de OG nr. 13/2011 până la a­ch­itarea integrala a sumei. Totodată a solicitat cheltuieli de judecată.

În motivare reclamantul a învederat instanței că, în calitate de expert con­tabil a efectuat două expertize de specialitate, una dispusă de Tribunalul Ma­ramureș iar alta la IPJ Maramureș, la cererea pârâților. Deși s-au angajat la plata onorariilor, cei doi pârâți, în loc să-i achite sumele datorate, s-au pre­tat la hărțuire psihică și stresare prin nenumărate plângeri penale și sesizări la a­dresa sa, ceea ce a determinat agravarea bolilor cardiovasculare și de diabet, in­te­rnarea sa în spital și tratamente costisitoare zilnice. În continuare recla­man­tul a enumerat toate plângerile, sesizările, dosarele în care s-au judecat și so­luțiile pronunțate de instanțe.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 1357, 1359 și 1381 Cod civil.

Prin întâmpinarea formulată, pârâții au solicitat respingerea ca nefon­da­tă a acțiunii. În motivare s-a arătat că nu există nicio legătură între ei și su­fe­rin­țele medicale ale reclamantului, că demersurile întreprinse de ei pe lângă in­s­tituțiile statului sunt de interes public/privat și au fost cauzate de opțiunea re­cla­mantului de a se situa înafara legislației, că nu au nimic personal cu acesta și că nemulțumirile sale sunt de fapt legate direct de pierderea statutului de ex­pert contabil judiciar, a imaginii de expert contabil independent și decons­pi­ra­rea sa de evazionist fiscal.

Prin răspunsul la întâmpinare reclamantul a ținut să sublinieze că nici o le­ge din acest stat nu dă dreptul cuiva sa procedeze la o asemenea hărțuire cum au procedat pârâții în cele 24 dosare civile și penale pe care i le-au intentat de-a lungul celor 6 ani. Cu toate hotărârile definitive pronunțate în detrimentul lor, au continuat să depună reclamații la toate instituțiile statului.

La data de 13.05.2013, pârâții au solicitat instanței să remită recla­man­tu­lui oferta de tranzacție, ca dovadă a „bunei lor credințe”. Raportat la con­ți­nu­tul tranzacției propuse, apărătorul reclamantului nu a solicitat termen pentru a o analiza cu acesta.

Având in vedere înscrisurile depuse, poziția părților și dispozițiile legale aplicabile în materie, instanța de fond a reținut că acțiunea de față este întemeiată pe dispozițiile art. 1357 din noul cod civil dar și art. 998 din vechiul Cod civil raportat la momentul în care pârâții au început demersurile șicanatoare la adresa reclamantului. Pentru a se putea sta­bili răspunderea civilă delictuală în sarcina pârâților este de analizat în­de­pli­nirea condițiilor privind faptele pârâților, prejudiciul și legătura de cau­za­li­ta­te între primele două. Astfel, reclamantul M. T. este expert judiciar au­torizat în specialitatea contabilitate.

La recomandarea pârâtului M. N., pârâtul T. I. a a­pe­lat la reclamant să întocmească un raport de expertiză într-un dosar penal aflat în lucru la IPJ Maramureș (dosar nr. 222/P/2006) în calitate de expert parte. În acest sens au încheiat contractul de prestări servicii din 10.01.2007, recla­man­tul având obligația să întocmească raportul de expertiză până la 15.02.2007, iar pâ­râtul T. I. să-i achite suma de 7.000 lei (fila 14).

Pârâtul a achitat un avans de 1.500 lei, iar pentru diferență, reclamantul l-a acționat în judecată, prin sentința civilă nr. 1145/28.02.2008 a Judecătoriei Ba­ia M. obținând câștig de cauză.

În dosarul nr. 3623/2006 (format nr. nou_ ) al Tribu­na­lu­lui Maramureș, reclamantul a fost desemnat expert de instanță având obligația în­tocmirii unui raport de expertiză tehnico-judiciare contabile. În acel dosar, pârâtul de față T. I. a fost parte (reclamant).

Prin sentința civilă nr. 2143/11.07.2007 a Tribunalului Maramureș, pâ­râ­tul T. I. a fost obligat sa achite în contul Biroului de Expertize M.­mu­reș suma de 2.166 lei diferență onorar expertiza contabilă efectuată de ex­per­tul M. T..

Ca urmare a demersurilor legale susmenționate efectuate de reclamant, pâ­râții au promovat mai multe procese cu scopul de a nu achita diferențele de o­norariu, de a amâna executarea silită și de a reforma pe căi extraordinare de a­tac hotărârile judecătorești prin care s-a stabilit obligația de plată. Astfel, s-au for­mulat contestații la executare (6 dosare la Judecătoria V. de Sus), acțiune în rezoluțiunea contractului de prestări servicii (la Judecătoria Baia M.) și re­cursuri la toate hotărârile pronunțate, neobținând câștig de cauză. Totodată au solicitat fără succes revizuirea deciziilor civile pronunțate de Tribunalul Ma­ra­mureș.

Sub aspect civil, instanța a reținut că părților le sunt recunoscute și ga­ran­tate o multitudine de drepturi, având doar o singură obligație: exercitarea lor cu bună credință (art. 723 din vechiul Cod de procedură civilă). Dacă ac­ce­sul liber la justiție garantat de art. 6 din CEDO presupune inclusiv formularea unei cereri repetate (autoritatea de lucru judecat), pârâților nu li se poate in­ter­zi­ce să nu promoveze acțiuni contra reclamantului. De altfel, și în prezent păr­ți­le au pe rol procese.

Pârâții, însă, în paralel cu acțiunile civile au declanșat o adevărată o­fen­sivă asupra reclamantului, formulând la adresa sa atât plângeri penale cât și reclamații și sesizări. Astfel, reclamantul a fost cercetat penal de P. de pe lângă Tribunalul Maramureș (dosar nr. 78/P/2008, nr. 129/P/2009, nr. 192/ P/2009), iar împotriva rezoluțiilor date de procuror de neîncepere sau scoatere de sub urmărire penală, s-au formulat plângeri în instanță. De asemenea, pârâ­ții l-au reclamat la Garda Financiară Maramureș, la Comisariatul General al Găr­zii Financiare și la Comisia de Disciplină a Filialei CECCAR Maramureș. Re­clamantul a fost audiat, s-au întocmit procese verbale de control, iar până în pre­zent nu s-au clarificat sancțiunile asupra sa, la presiunile pârâților acestea fiind schimbate. Pârâții au făcut sesizări și la Consiliul Superior al Magis­tra­tu­rii, Ministerul Justiției, Tribunalul Maramureș, Prefectura Maramureș, IPJ Ma­ra­mureș și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Efectul demersurilor pârâților este lesne de înțeles. În mod cert, re­cla­man­tul nu și-a mai putut desfășura activitatea de expert în condiții normale, iar pe fondul atâtor procese și al obligativității prezentării personal sau formulării de răspunsuri și puncte de vedere la toate instituțiile, a fost afectată sănătatea sa.

Instanța nu a pleacat de la premisa că pârâții au cauzat reclamantului a­fecțiunile de care suferă, ci că au contribuit la agravarea lor. În acest sens s-a fă­cut dovada multiplelor internări la Institutul Inimii din Cluj, Spitalul Județean de Urgență Baia M. și Spitalul de boli cronice Baia Sprie. Stresul este unul din factorii care contribuie hotărâtor la agravarea bolilor cardiovasculare și a diabetului cu care este diagnosticat reclamantul. Pe de altă parte, reclamantul a su­ferit și un prejudiciu de imagine, în condițiile în care s-a urmărit discre­di­ta­rea sa profesională.

Legătura de cauzalitate între faptele pârâților și prejudiciul suferit de re­clamant, este mai mult decât evidentă. Sumele cuvenite acestuia din urmă cu ti­tlu de onorariu, nu justifică prin ele însele demersurile pârâților din ultimii 7 ani (și în continuare), mai ales că reclamantul T. I. a obținut câștig de ca­u­ză în dosarele respective.

Onorariul expertului nu este condiționat de concluziile la care acesta a­jun­ge. Atitudinea zeflemitoare a pârâților față de reclamant rezultă din chiar cu­prinsul întâmpinării: „suferințele medicale care îi afectează vârsta a 3-a”, „op­țiunea reclamantului de a se situa înafara legislației”, faptele decurg din „obligațiile noastre de cetățeni europeni” și „din Strategia Naționala A. Co­rup­ție adoptată de România”, „deplângem starea de sănătate invocată dacă es­te reală”. Mai mult, pârâții au propus „o soluție tehnică”, respectiv „o tran­zac­ție în spiritul art. 1704 Cod civil și restul „în care i se solicită în primă fază să res­tituie sumele încasate, precum și toate cheltuielile de judecată legate de pro­ce­sele derulate, în caz contrar cele aflate pe rol sau următoarele se pot întinde cel puțin 3-4 ani”, iar aceasta „îi poate agrava situația sănătății”.

Concluzia care se poate desprinde nu este alta decât aceea că pârâții au pre­meditat (și au acest obiectiv în continuare) hărțuirea psihică și stresarea re­cla­mantului. Pârâții nu mai justificau un interes legitim odată ce au sesizat toa­te instituțiile abilitate și care, conform competențelor, puteau ele insele să ia mă­suri împotriva reclamantului dacă era cazul, fără intervenția lor.

Insistenta lor din postura unor „justițiari” acoperită de calitatea de ce­tă­țeni europeni, nu poate fi primită de instanță ca apărare.

Cererea reclamantului de a fi despăgubit pentru prejudiciul moral ce i s-a creat este întemeiată. Cuantumul solicitat, respectiv 100.000 lei, nu este însă jus­tificat in totalitate.

Prin sentința civila nr. 1145/28.02.2008 a Judecătoriei Baia M., pâ­râ­tul T. I. a fost obligat la 1.000 lei cu titlu de daune morale. Hotărârea a rămas irevocabila prin decizia civilă nr. 722/R/11.06.2008 a Tribunalului Ma­ra­mureș.

S-a constatat că instanțele manifestă o anumită prudență în cuanti­fi­ca­rea prejudiciului moral, neexistând criterii clar reglementate. Reclamantul, pe de altă parte, era supus unor riscuri și presiuni inerente calității de expert ju­di­ciar și pe care și le-a asumat dobândind această calitate.

În acest context, instanța luând în calcul perioada îndelungată, numărul de procese, plângeri penale, sesizări, reclamații, etc., efectele resimțite de re­cla­mant în ultimii 3 ani, vârsta acestuia, disconfortul fizic și psihic, a apreciat că su­ma de 15.000 lei este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, pârâții au fost obligați la plata chel­­tuielilor de judecată justificate prin taxa judiciară de timbru și onorariu a­vo­cațial.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul T. I., solici­tând a se dispune modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului s-a învederat Tribunalului că intimatul a solicitat obligarea pârâților la plata de daune morale în cuantum de 100.000 lei motivat de faptul că, în urma multitudinii de plângeri și acțiuni în justiție intentate de către aceștia împotriva reclamantului, starea acestuia de sănătate s-a agravat, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Consideră că nu este îndeplinit caracterul cert al prejudiciului, nici sub aspectul existenței, nici sub cel al întinderii. Reclamantul nu a dovedit existența prejudiciului. Deși reclamantul a a­ră­tat că, datorită activității pârâtului, starea acestuia de sănătate s-a agravat, respectiv bolile cardiovasculare și diabetul, nu a făcut dovada acestui fapt. Este de notorietate faptul că bolile cardiovasculare și diabetul presupun controale regulate, inclusiv internări, precum și tratament zilnic cu mai multe feluri de medicamente. Pentru a se putea reține agravarea stării de sănătate, reclamantul ar fi tre­buit să facă dovada faptului că anterior demersurilor pârâtului vizitele la me­dic și internările în spital au fost mai puține ori inexistente, precum și că tra­ta­men­tul acestuia era format din mai puțin de 9 tablete, cât afirmă că este tra­ta­men­tul pe care îl urmează în prezent. Faptul că intimatul a suferit cinci internări medicale în decurs de 7 ani nu dovedește existența prejudiciului, cu atât mai mult cu cât este vorba de două boli ce pot cauza complicații neprevăzute, chiar și în situația unei vieți liniștite și lipsite de stres. De asemenea, trebuie avută în vedere și vârsta intimatului. Odată cu î­na­intarea în vârstă orice boli preexistente se agravează fără un alt motiv de­ter­mi­nant.

S-a mai precizat că reclamantul nu a dovedit nici întinderea prejudiciului. Daunele acor­da­te sunt mult prea mari. La stabilirea despăgubirilor în caz de vătămare a in­te­gri­tății corporale ori a sănătății, așa cum se susține, daunele ce pot fi acordate tre­­­buie să fie pe cât posibil în concordanță cu cheltuielile efectuate de către vic­ti­mă pentru restabilirea stării de sănătate.

Este adevărat că au existat din partea pârâtului anumite fapte, constând în plângeri, sesizări și acțiuni în justiție împotriva intimatului, însă aceste fapte nu sunt ilicite. În acest sens, face trimitere la dispozițiile art. 1353 Cod civil. Exercitarea normală a dreptului subiectiv presupune respectarea legii, e­xercitarea acestuia potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de le­ge, precum și cu bună-credință. Toate aceste cerințe au fost respectate în cazul de față. Nici un moment recurentul nu a intenționat șicanarea în vreun fel a intimatului, de fi­ecare dată dorind să se facă dreptate și ca o instituție abilitată să se pronunțe cu privire la anumite fapte sesizate. Legea îi dă dreptul să procedeze în acest mod. Și apelarea la căile extraordinare de atac este un drept conferit de lege. Toate demersurile pe care le-a efectuat au fost legitime, indiferent dacă a avut sau nu câștig de cauză.

Recurentul a susținut că în cursul anului 2008 a sesizat P. de pe lângă Judecătoria V. de Sus, cu privire la săvârșirea de către M. T. a unor fapte ce atrag răs­punderea penală, respectiv infracțiunile prevăzute de art. 240, 281, 290, 291, 262 și 264 din Codul penal, precum și art. 8 (1) din Legea nr. 241/2005, for­mân­du-se, în final, dosarul cu nr. 129/P/2009 în cadrul Parchetului de pe lângă Tri­bunalul Maramureș, cercetări ce s-au finalizat cu luare față de acesta a unei sanc­țiuni cu caracter administrativ, prin ordonanța din data de 25.11.2010.

Pentru infracțiunea de evaziune fiscală s-a dispus încetarea urmăririi pe­nale întrucât învinuitul a achitat în cursul urmăririi penale debitele către stat, iar nu pentru că nu ar fi fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunii. A­șa­dar nu se poate susține că această plângere formulată a reprezentat un abuz de drept. Privitor la plângerile pe care le-a formulat împotriva acestei rezoluții, a­cestea au vizat hotărârea de neîncepere a urmăririi penale pentru alte fapte se­si­zate și nu a făcut altceva decât să epuizeze toate căile de atac împotriva so­lu­ți­ei procurorului.

Nici sesizarea făcută Gărzii Financiare Maramureș nu a rămas fără răs­puns, fiind întocmit procesul verbal de constatare nr._/31.08.2009 prin ca­re se arată în mod explicit faptul că, M. T. a pretins direct și a în­ca­..500 lei, a emis chitanța nr._/23.01.2007 pentru acest avans, însă aceasta nu e emisă de către persoana fizică M. T., ci de către ., care nu e parte în contractul de prestări servicii încheiat (cel o­bli­gat e M. T., în calitate de expert contabil persoană fizică), însă a­cea­sta nu a fost înregistrată în contabilitate, nu s-a emis factură de avans și nu s-a achitat impozitul aferent, fiind încălcate mai multe prevederi legale, res­pec­tiv art. 23 (2) din OG nr. 2/2000 și art. 52 din Legea nr. 571/2003, creându-se pre­judicii statului. Așadar, nici în acest caz nu se poate susține că sesizarea a fost făcută în mod abuziv.

Este adevărat că a sesizat și CECCAR Maramureș (încă din anul 2008, în dosar nr. 443/2008) cu privire la săvârșirea de către M. T. a unor a­ba­teri disciplinare. În urma acestora s-a format dosarul nr. 12/2009. Ulterior întocmirii Raportului din data de 08.02.2010 întocmit de către numita T. I. în calitate de raportor, s-a adoptat Hotărârea nr. 2/20.04. 2010 a Comisiei de Disciplină a CECCAR Maramureș, prin care s-a dispus sus­pen­darea dreptului expertului contabil M. T. de a mai efectua expertize con­tabile pe o perioadă de 9 luni, pentru nerespectarea standardelor pro­fe­sio­na­le și a normelor emise de Corp cu privire la efectuarea expertizelor contabile, re­ținându-se, în esență, faptul că expertul a încălcat normele profesionale nr. 3531.1, 3531.2 (privind întocmirea expertizelor contabile și norma profesională nr. 3511 (cu privire la independența expertului contabil). Deși această hotărâre a fost atacată la Comisia Superioară de disciplină de pe lângă Consiliul superior al CECAR, prin Hotărârea nr. 49/20.08.2012 s-a res­pins contestația formulată și s-au menținut dispozițiile Hotărârii nr. 2/20.04. 2010.

Așadar, în mod greșit instanța fondului a reținut culpa pârâtului în im­po­sibilitatea expertului de a-și exercita profesia. Expertul nu a mai desfășurat pro­fesia de expert contabil în principal datorită faptului că i s-a interzis acest lu­cru prin hotărârea mai sus citată. Nu există nicio legătură ilicită între acti­vi­ta­tea pârâtului și imposibilitatea acestuia de a efectua expertize.

Din moment ce s-a dispus sancționarea expertului, înseamnă că de­mer­surile lui au fost întemeiate și nu pot fi considerate un abuz. Trebuie avute în ve­de­re și referatele privind verificarea tehnico-profesională, în cadrul dosarelor nr. 123/2010 și 382/2011 ale Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul CECCAR. Conform acestora s-au reținut următoarele, privitor la cele două ex­per­tize efectuate pentru pârât: expertul a încălcat principiul comportamentului pro­fesional prevăzut de Codul etic național al profesioniștilor contabili; a în­căl­cat norma profesională nr. 3511 privitoare la Independența expertului contabil, con­form căreia este interzis expertului contabil de a accepta numirea sau desemnarea în calitate de expert în mai multe faze succesive ale aceleiași cauze, fiind o situație de conflict de interese; nu a respectat prevederile art. 18 din re­gu­lamentul privind auditul de calitate în domeniul serviciilor contabile; a în­căl­cat norma profesională nr. 3513 privind Calitatea expertizelor contabile; a în­căl­cat norma profesională nr. 3531.1 cu privire la redactarea raportului de ex­per­tiză contabilă, întrucât la unele întrebări nu a formulat răspunsuri ori con­clu­zii sau acestea au fost formulate incomplet; nu au fost respectate nici preve­de­rile normei profesionale nr. 3513.2 potrivit căreia raportul de expertiză tre­buie să prezinte un înalt grad al indicelui contributive la soluționarea cauzei în ca­re a fost dispus, iar nu să lase la aprecierea instanței să stabilească dacă a­nu­mite prevederi au fost sau nu respectate. Nu doar Filiala Maramureș a CECCAR a constata abaterile săvârșite de că­tre expert, ci chiar și de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul CECCAR, astfel că demersul nostru a fost cu atât mai justificat.

Recurentul a susținut că faptul că a achitat abia după o anumită perioadă de timp diferența de o­no­rariu la care se face referire și că instanțele au suspendat executările silite de­marate de expert nu este vina sa și nu pot fi avute în vedere la darea u­nei astfel de soluții.

Faptul că a avut câștig de cauză în dosarul în care expertul a efectuat a­cea expertiză, nu înseamnă că acest lucru s-a datorat expertizei efectuate ori că a­ceasta a fost favorabilă pârâtului. Expertiza nu s-a realizat în conformitate cu pre­vederile legale, aspecte care s-au dovedit ulterior, tocmai în urma de­mer­su­ri­lor efectuate de către pârât. Printre contestațiile la executare formulate, la care se face referire în ac­țiune, se numără și contestații admise, lucru care dovedește că acestea au fost jus­tificate. A se vedea în acest sens dosarul nr._ și nr. 2552/336/ 2011.

La data încheierii contractului, expertul M. T. nu avea calitatea de expert contabil autorizat întrucât nu era înscris în Tabloul CECCAR ca expert independent.

Revizuirea formulată în cadrul dosarului nr._ al J.­că­to­riei Baia M. s-a datorat tocmai tuturor informațiilor și măsurilor luate de că­tre diferite instituții împotriva lui M. T., despre care a luat la cu­noș­tin­ță doar după soluționarea definitivă a recursului, neconstituind așadar un a­buz.

Recurentul a învederat că nici legătura de cauzalitate, ca o condiție de angajare a răspunderii civile, nu este îndeplinită în ca­u­­ză. Instanța nu se poate transforma în medic și nu poate pune diagnostice în ca­u­ză. Faptul că stresul poate contribui hotărâtor la agravarea bolilor cardio­vas­cu­lare și a diabetului, nu înseamnă și nu conduce automat la concluzia că în spe­ța de față stresul a fost fenomenul-cauză ce a dus la efectul reclamat.

Nu se poate reține existența vinovăției în ceea ce îl privește, respectiv a­ti­tudinea subiectivă în sensul producerii prejudiciului. Cu toate că instanța, în cadrul considerentelor, susține că ar fi pre­me­di­tat hărțuirea psihică și stresul intimatului, ceea ce implică existența unei intenții directe în realizarea prejudiciului, nu există la dosarul cauzei nicio dovadă în a­cest sens. Tot ceea ce a făcut a fost să își exercite drepturile procesuale ce îi sunt puse la dispoziție de legislație, fără a intenționa vreun moment să cauzeze pro­bleme de sănătate intimatului.

Nu este reală nici susținerea conform căreia sancțiunile asupra inti­ma­tu­lui nu s-au clarificat până în acest moment.

Instanța mai reține, în cadrul considerentelor, faptul că intimatul a sufe­rit și un prejudiciu de imagine, urmărindu-se discreditarea sa profesională, în con­dițiile în care reclamantul nu a solicitat obligarea la daune pentru acest lu­cru. Singurul prejudiciu pe care acesta l-a susținut este cel de ordin medical, respectiv o oarecare agravare a bolilor, datorată stresului și a hărțuirii psihice.

Întâmpinarea formulată în cursul judecății în primă instanță nu denotă o atitudine zeflemitoare din partea lui, așa cum susține instanța, ci reprezintă adevărul. Trebuie să se aibă în vedere vârsta reclamantului, este pensionar pentru limită de vârstă de câțiva ani; este cât se poate de adevărat că acesta s-a situat în afara legislației, dovadă fiind sancțiunile primite. Tranzacția depusă la dosarul cauzei nu reprezintă o amenințare a acestuia, ci se referă la faptul că dosarele aflate pe rol se vor derula în continuare.

Hotărârea a fost recurată și de reclamantul M. T. care a solicitat modificarea acesteia în sensul majorării cuantumului daunelor morale până la nivelul sumei de 100.000 lei.

În motivarea recursului reclamantul a arătat că apreciază nelegală hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantificării daunelor morale acordate, suma acordată fiind una infimă, care nu acoperă nici pe departe trauma psi­hi­că, stresul, dobândirea și agravarea bolilor sale.

Din probele administrate în cauză rezultă „târârea” sa în procese in­ter­mi­nabile de mai bine de șapte ani, imposibilitatea de executare a hotărârilor fa­vo­rabile, respectiv recuperarea sumelor acordate de către instanțele judecă­to­rești. De asemenea, rezultă o activitate a pârâților de introducere a unor acțiuni în mod tendențios, șicanator, formularea de nenumărate plângeri și sesizări, ca­re au dus în timp atât la afectarea imaginii sale profesionale cât și la probleme de sănătate majore, culminând cu un . subendocardic în lu­na septembrie a acestui an.

Și în prezent, pârâții deschid diverse procese, formulează căi de atac i­nad­misibile împotriva unor hotărâri judecătorești cu putere de lucru judecat și re­curg la orice mijloace pentru a nu putea să intre în posesia sumelor pe care i le datorează, la care au fost obligați de către instanțele de judecată.

Pârâtul M. N. a formulat la rândul său recurs, arătând că sen­tința este nelegală, raportat la prevederile art. 304 alin. 7, 8 și art. 3041 Cod pro­cedură civilă.

Recurentul a susținut că reclamantul a invocat în cererea de chemare în ju­decată ca suport juridic art. 1357, 1359, 1381 din Noul Cod civil. Prima ins­tan­ță nu a analizat și nu a motivat prin sentința civilă nr. 1172/2013, în ce con­s­tă „fapta ilicită” comisă de pârât, care să motiveze juridic cererea reclaman­tu­lui și implicit, decizia instanței de a acorda despăgubiri. Nefiind demonstrată juridic „fapta ilicită” comisă de pârât, sen­tin­ța civilă nr. 1172/2013 să fie lipsită de temei legal.

Prima instanță s-a raportat la art. 998 din vechiul Cod civil, abrogat la da­ta de 01.10.2011. Reclamantul a comis 11 încălcări ale legii, pe care pârâtul T. I. este obligat să le transmită instituțiilor abilitate pentru ca acestea să le încadreze juridic. La acestea încălcări se adaugă a 12-a care face ca toate procesele in­ten­tate de reclamant pe tema plății prestațiilor sale să fie nule deoarece reclamantul nu avea dreptul să semneze contractul de prestări servicii din 10.01.2007 pentru că se afla în conflict de interese, fapt confirmat prin Hotărârea nr. 2/20.04.2010 a Co­mi­si­ei de Disciplină CECCAR Maramureș și Hotărârea nr. 49/20.08.2012 a Comi­si­e Superioare de Disciplină CECCAR.

În anul 2007 M. T. se afla în stare de incompatibilitate, așa cum rezultă din F. 250_/05.08.2008 completat de ANAF M.­mu­reș în baza F. 200. Toate cauzele prin care M. T. a obținut „câștig de cauză” în contradictoriu cu T. I. și M. N. sunt revizuibile.

Toate expertizele realizate de M. T. în 2007 sunt nule de drept și anularea acestora va produce o „avalanșă de procese în cascadă”. Aceste do­uă încălcări au motivat tranzacția, ignorată de către reclamant și care a fost gre­șit interpretată de prima instanță.

Recurentul-pârât T. I. a formulat întâmpinare la recursul pro­mo­vat de recurentul-reclamat M. T., solicitând respingerea acestuia și a­ră­tând că în situația în care se va aprecia că este întemeiată cererea de che­ma­re în judecată, suma de 15.000 lei acordată de către ins­tan­ța fondului este suficientă, neimpunându-se majorarea acesteia. Întrucât este vorba doar despre un prejudiciu moral, stabilirea cu­an­tu­mu­lui daunelor este lăsată la aprecierea instanței de judecată, în raport de cir­cum­stanțele concrete ale cauzei.

În situația de față, inițial, prin cererea de chemare în judecată, recla­man­tul a solicitat instanței a se constata faptul că acesta ar fi fost hărțuit psihic și ar fi fost stresat, fapt care ar fi dus la agravarea bolilor de care suferă. Ul­te­ri­or, prin cererea de recurs, acesta a arătat și că faptele așa-zis ilicite săvârșite de pârât ar fi dus la dobândirea bolilor, aspect care consideră că reprezintă o ce­rere nouă în calea de atac și urmează a nu fi avută în vedere. Apreciază că infarctul miocardic pe care recurentul l-a suferit în cursul lunii septembrie 2013 nu s-a datorat activității pârâtului, lucru care nu s-a dovedit în nici un fel. Suma acordată în cuantum de 15.000 lei este oricum mult prea ridicată.

De asemenea a formulat întâmpinare față de recurs și recurentul M. N., solicitând respingerea căii de atac, cu cheltuieli de judecată și arătând că, s-a asociat cu T. I. pentru a rezolva problema privatizării . că problema privatizărilor frauduloase este o problemă de interes public iar faptul că ambii pârâți sunt acționari de drept la această societate motivează interesul privat. Sesizarea instituțiilor publice reprezintă pentru cei educați, așa cum se con­sideră, o obligație civică care rezultă din Strategia Națională A. Corupție, din acțiunile UE. Cercetările întreprinse recent de Asociația A.C.U.M. demonstrează că Mă­rieș T. este un evazionist în formă continuată.

Recurentul M. T. a răspuns la întâmpinările pârâților, arătând că pârâții caută fel de fel de subterfugii pentru a scăpa de plata datoriilor la ca­re sunt obligați prin hotărâri definitive, irevocabile și executorii. Hărțuirea psi­h­ică constă și în aceea că avocatul pârâților B. A. I. face inter­ven­ții la Tribunalul Maramureș, având cunoștință de piesele de la dosar – inter­ven­ție în dosarul nr._ (anexa nr. 1) la dosar nr._ (a­ne­xa nr. 2) - introduce acțiune la Judecătoria Baia M. (anexa nr. 3) ce face o­biectul do­sarului nr._ pe care ulterior solicită să fie strămutată, iar Cur­tea de Apel Cluj respinge cererea de strămutare prin sentința civilă nr. 62/F/ 2014 dată în dosarul nr._ (anexa nr. 4). Pentru cererea de a­nu­lare a con­tractului solicitat în dosarul nr._, mai sunt alte 3 ho­tă­râri defi­ni­­tive, dar hărțuirea continuă chiar de către avocatul angajat al pârâ­ți­lor, care îl poartă la instanțele de judecată din Baia M. și Cluj N..

Pentru 5 ani de judecată într-un singur dosar nr._, Curtea de Apel Cluj a acordat daune morale de 50.000 lei lui G. Ghe­or­ghe, iar lui nu-i acoperă nici cheltuielile cu transportul și internarea în trei ca­zuri la Cluj, un caz la Baia Sprie și 5 cazuri în Baia M., la care se adaugă de­pla­să­rile la instanțele de judecată din V. de Sus, Baia M. și Cluj N. în cele 25 dosare, precum și 4 dosare la parchete și 4 controale la Finanțele Pu­blice pe du­rata a 7 ani.

Stresul provocat prin hărțuire psihică, i-a agravat boala, astfel că a fost in­ternat la urgență în perioada 29.09 - 14.10.2013 (16 zile) cu infarct mio­car­dic, fiind necesar implant și grefă de angioplastie coronariană, blocarea rini­chi­lor și dependență de dializă renală (pe care o efectuează în prezent de 3 ori pe săptămână), date ce rezultă din biletul de ieșire din spital. Având probleme grave de sănătate, a fost internat în spital de urgență în două perioade ulterioare infarctului miorcardic, astfel 7 zile în perioada 29.04-05.05. 2014 și 3 zile în perioada 28.05.-30.05.2014.

În cauză a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea recu­ren­tu­lui M. N., intervenientul T. R..

La dosar au fost depuse în probațiune înscrisuri.

În ce privește cererea de intervenție accesorie, se va dispune anularea a­ces­teia ca netimbrată.

Intervenientul T. R. a fost citat cu mențiunea să achite taxă ju­di­ci­a­ră de timbru în sumă de 505,5 lei aferentă acestei cereri (fila 173), fără a se con­forma însă acestei obligații stabilite în sarcina sa de către instanța de re­curs. Instanța reține că timbrarea cererilor pentru care legea instituie această obligație este o formalitate care ține de învestirea sa valabilă și care trebuie luată în discuție prioritar față de alte aspecte.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. În conformitate cu prevederile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 republicată, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.

Raportat la prevederile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, aplicabilă li­ti­gi­u­lui, sancțiunea care intervine este așadara cea a anulării ca netimbrată a cererii de intervenție voluntară accesorie.

În ce privește recursurile declarate, Tribunalul reține următoarele:

Hotărârea primei instanțe este edificator motivată, de o manieră care permite pe de o parte atât exercitarea controlului judiciar, cât și observarea modului în care din punct de vedere juridic, cu raportare la situația de fapt, au fost cenzurate ori valorificate cererile și apărările părților.

Argumentele în sensul neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictu­a­le (faptă ilicită, prejudiciu etc.) în persoana pârâților vizează eventuala ne­te­mei­nicie a hotărârii judecătorești și vor fi analizate în acest context de către ins­tanța de recurs.

În mod corect prima instanță s-a raportat și la dispozițiile art. 998 Cod civil 1864, întrucât multe dintre faptele (acțiunile) al căror caracter ilicit a fost a­firmat de către reclamant au fost comise anterior datei de 01.10.2011, când a in­trat în vigoare actualul Cod civil – în considerarea prevederilor art.103 din Legea nr.71/2011.

De altfel, condițiile de angajare a răspunderii civile delictuale pentru fap­ta proprie sunt aceleași în reglementarea ambelor acte normative: fapta ili­ci­tă, prejudiciul, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, culpa auto­ru­lui.

În definirea faptei ilicite, în general se pornește de la premisa că aceasta reprezintă o conduită (comisivă sau omisivă) prin care, cu încălcarea normelor dreptului obiectiv, uneori chiar numai a normelor de conviețuire socială se cauzează prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane.

Fapta ilicită poate consta și în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut și ocrotit de lege. Drepturile subiective civile sunt susceptibile de exercițiu abuziv atunci când ele sunt deturnate de la scopul lor, în considerarea căruia au fost recunoscute de lege, mai exact atunci când acestea nu sunt utilizate în vederea realizării finalității lor, ci în intenția de a păgubi un alt subiect de drept. O aplicație practică a abuzului de drept o reprezintă prevederile art.723 din vechiul Cod de procedură civilă.

Se apreciază că în speță este întrunită această ipoteză, a exercitării abuzive de către pârâți, a dreptului subiectiv civil (dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o cerere, reglementat inclusiv la nivelul Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin art.6, dreptul la petiționare).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat în repetate rânduri că în permanență trebuie căutat și stabilit echilibrul între exercițiul dreptului, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor ce aparțin altor persoane, pe de altă parte. Convenția reglementează de altfel prin prevederile art. 17 abuzul de drept.

Ca orice drept subiectiv, și acest drept la petiționare, la sesizarea unei instanțe de judecată trebuie exercitat în limitele sale externe (de ordin material și juridic, ceea ce, în speță, este indiscutabil că s-a respectat), dar și în limitele sale interne, cu bună credință.

În esență reclamantul a susținut că prin repetate plângeri, sesizări, ac­ți­uni în justiție formulate de pârâți împotriva sa a fost hărțuit psihic, ceea ce a pro­dus o agravare a stării sale de sănătate (boli cardiovasculare, diabet), fiind în imposibilitatea de a-și executa drepturile obținute prin hotărâri judecătorești.

În ce privește situația de fapt generatoare a amplului conflict judiciar din­tre părți, prima instanță a sintetizat-o în mod corect, reținând raporturile sta­­bilite între reclamant și pârâtul T. I., în contextul celor două cauze (ci­vi­­lă și penală) în care reclamantul a procedat la efectuarea rapoartelor de ex­per­­tiză contabilă.

În esență, se reține că prin sentința nr. 2143 din 11.07.2007, pronunțată de Tribunalul M.­mu­reș în dosarul nr._ s-a completat dispozitivul sentinței civile nr. 1626 din 23.05.2007 pronunțată de aceeași instanță în sensul că T. I. a fost obligat să plătească în contul Biroului de Expertize Maramureș suma de 2.166 lei reprezentând diferență onorariu expertiză contabilă efectuată în acel do­sar de expertul M. T..

S-a format dosarul execuțional nr. 69/2007 la B. C. A., re­clamantul T. I. a formulat cerere de lămurire a înțelesului titlului exe­cu­toriu, respinsă prin sentința civilă nr. 3815 din 12.12.2007 a Tribunalului Ma­­ramureș, ca de altfel și calea de atac promovată împotriva acestei hotărâri – de­­cizia civilă nr. 66/2008 din 25.03.2008 a Curții de Apel Cluj, în dosarul nr._ .

Ulterior T. I. a promovat acțiune în obligația de a face, de a­se­me­nea respinsă (fila 25), precum și o . alte cereri vizând executarea silită de­­marată de creditorul M. T. împotriva sa.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 1145 din 28.02.2008 pronunțată de Ju­decătoria Baia M. în dosarul nr._, s-a admis acțiunea re­cla­man­tului M. T., iar pârâtul T. I. a fost obligat să-i achite suma de 5.500 lei diferență onorariu expertiză (în dosarul penal nr. 222/P/_ ca ex­pert parte numit de pârât), cu penalități de 1% pe zi de întârziere de la data de 24.08.2007 și daune morale de 1.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

Recursul promovat de T. I. a fost respins prin decizia civilă nr. 722/R/11.06.2008 a Tribunalului Maramureș, fiind respinsă și cererea de revi­zu­ire. S-a format dosarul execuțional nr. 7/2009 în care T. I. a promis a­chi­tarea datoriei până la sfârșitul lunii august 2011 (fila 35 dosar prima instanță). Cu toate a­ces­­tea, T. I. a promovat în dosarul nr._ o acțiune de rezo­lu­țiune a contractului de prestări servicii încheiat cu M. T., anulată ca in­suficient timbrată prin sentința civilă nr. 3062 din 08.12.2010 a Judecătoriei Vi­șeu de Sus (dosar nr._ ). Cererea a fost reiterată în dosarul nr._ al Judecătoriei Baia M. și respinsă prin sentința civilă nr. 4878/16.05.2012, instanța reținând că reclamantul T. I. s-a sustras de la plata obligațiilor asumate și stabilite prin hotărâri judecătorești.

Prin propunerea de tranzacție depusă la filele 90-91 din dosarul primei instanțe, cei doi pârâți au solicitat reclamantului restituirea sumelor încasate di­rect și cheltuielile legate de procesele derulate.

Inclusiv în prezent între părți se află în curs de derulare litigii derivate esențialmente din aceleași raporturi juridice, evocarea proceselor anterioare nefiind la rîndul său limitativă.

În paralel pârâții au formulat împotriva reclamantului o . sesizări la CECCAR, la P. de pe lângă Tribunalul Maramureș, la Garda Financiară etc.

Este adevărat că prin Hotărârea nr. 2/20.04.2010 pronunțată de CECCAR Filiala Maramureș în dosarul nr. 12/2009 s-a dispus suspendarea drep­tului reclamantului de a mai efectua expertize contabile pe o perioadă de 9 luni (în rejudecarea contestației formulate de T. I.), hotărâre menținută prin Hotărârea nr. 49/20.08.2012 a Comisiei superioare de disciplină de pe lângă ­Consiliul Superior al CECCAR (contestație formulând și T. I., a­lă­turi de M. T.), dar această din urmă hotărâre a fost anulată prin sen­tin­­ța civilă nr. 987 din 11.02.2014 a Tribunalului București, pronunțată în do­sa­rul nr._/3/2013, reținând inexistența unui conflict de interese respec­tiv pre­s­cripția.

Pârâtul-recurent M. N. a formulat în 18.02.2009 plângere penală împotriva re­­clamantului M. T., fiind format dosarul nr. 129/P/2009 al Parche­tu­lui de pe lângă Tribunalul Maramureș, a formulat plângere pentru tergi­ver­sa­rea cercetărilor (fila 17), precum și plângere la rezoluție, respinsă prin sentința pe­nală nr. 1833 din 02.09.2011 a Tribunalului Maramureș. De asemenea, s-a a­dre­. petiție (fila 16 dosar fond), a sesizat Garda Financiară și Comisia de Disciplină CECCAR (filele 18-19 dosar fond). Așadar nu se poate aprecia, de plano, că acțiunile acestuia nu ar fi fost . prejudicii reclamantului. Inclusiv în recurs, prin cererea formulată, acest pârât a susținut că toate cauzele prin care reclamantul a obținut câștig de cauză sunt revizuibile, anularea expertizelor va produce o „avalanșă de procese în cascadă”.

Caracterul ilicit al acțiunilor celor doi pârâți derivă din exercitarea a­bu­zivă a drepturilor recunoscute de lege, cu finalitatea și obiectivul tracasării reclamantului și determinării acestuia să renunțe la realizarea drepturilor pecuniare stabilite pe cale judiciară.

Multitudinea litigiilor dintre părți, promovarea unor căi de atac extraordinare respinse, depunerea de sesizări repetate conturează o ati­tu­dine subiectivă contrară scopului legitim invocat de către pârâți în justificarea de­mer­surilor lor.

Este evident faptul că dreptul la petiționare, dreptul de acces la instanță sunt recunoscute și ocrotite de lege, dar în limitele unui exercițiu normal, e­fec­tiv, iar nu și atunci când acestea se circumscriu unei dorințe de răzbunare ori de intimidare, care rezultă inclusiv din actele procesuale redactate în scris de către cei doi pârâți.

Faptul că unele dintre aceste demersuri s-au dovedit a fi fondate (unele doar prematur) nu a­nu­lea­ză însă caracterul abuziv generic al ansamblului, ci doar circumstanțiază întinderea o­bli­ga­ției de reparare.

În ce privește prejudiciul, se reține că starea de sănătate a reclamantului M. T. este una problematică de mai mulți ani (aproximativ din anul 2001, după cum rezultă din biletul de externare depus la fila 6 din dosarul pri­mei instanțe), acesta suferind de boli cardiovasculare, diabet și urmând tra­ta­ment medical, cu mai multe internări de-a lungul timpului.

Este adevărat că în timp starea de sănătate a reclamantului s-a agravat, dar această evoluție nu poate fi imputată exclusiv acțiunilor pârâților, ci și î­na­in­tării în vârstă, răspunsului organismului la tratamentele urmate de reclamant, unei serii de factori exteriori conduitei celor doi pârâți, obiectivi și invariabili sau, dimpotrivă, subiectivi și variabili.

Cu toate acestea, acțiunile pârâților se circumscriu unui complex cauzal care, în mod rezonabil se poate aprecia, în funcție de stadiul actual al științei me­dicale, că a agravat afecțiunile de care suferă reclamantul. Bolile cardio­vas­cu­lare, diabetul zaharat presupun evitarea situațiilor de stres de orice natură.

Or stresul judiciar și cel derivat din multiplele sesizări și demersuri extrajudiciare inițiate de pârâți, astfel cum a fost el probat indirect prin înscrisurile de­puse la dosar, a contribuit la agravarea stării de sănătate a re­cla­mantului.

În ce privește raportul de cauzalitate, elementele probatorii anterior evocate îl relevă ca fiind unul direct între fapta ilicită și prejudiciul încercat de reclamant.

Cu toate că daunele morale nu sunt susceptibile de dovedire directă, cu­an­tificarea lor ține de resortul instanței de judecată, impunându-se însă ob­ser­va­rea unui just echilibru între interesele în conflict, astfel încât ele să nu repre­zin­te o amendă excesivă pentru o conduită ilicită.

Ținând seama de contextul general al raporturilor dintre părți, de an­sam­blul cauzal care a determinat agravarea stării de sănătate a reclamantului, de faptul că în trecut reclamantul a mai obținut obligarea pârâtului T. I. la plata de daune morale (care nu trebuie să fie egale cu cheltuielile necesare restabilirii stării de sănătate, acestea fiind despăgubiri materiale), de faptul că unele demersuri inițiate de pârâți au avut, cel puțin inițial, un rezultat favorabil acestora, de natura prejudiciului, astfel cum a fost determinată prin cererea de chemare în judecată, Tri­bunalul apreciază că obligarea în solidar a pârâților la plata unei sume de 7.500 lei cu titlu de daune morale, cu dobânda legală, este mai adecvată și mai rezonabilă, reprezintă o satisfacție echitabilă pentru compensarea prejudiciului încercat de reclamant, sens în care va admite recursurile pârâților și va modifica sentința pri­mei instanțe, respingând totodată recursul promovat de reclamant.

În aceeași ordine de idei cei doi pârâți vor fi obligați să achite re­cla­man­tului cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, în aplicarea dispozițiilor art. 316 raportat la art. 298 și art. 274-275 Cod procedură civilă 1865, suma de 1.061 lei reprezentând 561 lei taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise și 500 lei, jumătate din onorariul avocațial.

În ce privește cheltuielile de judecată în recurs, întrucât recursul re­cla­man­tului s-a respins și cele ale pârâților au fost admise, înseamnă că recurentul - reclamant a căzut în pretenții față de aceștia. Pretențiile recurenților - pârâți, încuviințate în recurs, se circumscriu su­mei de 7.500 lei (cu atât s-a redus obligația de plată stabilită în sarcina lor de către prima instanță) și raportat la această sumă, sunt îndreptățiți să recupereze fi­ecare de la reclamant taxa judiciară de timbru aferentă, de 280,5 lei. La a­cea­sta se adaugă pentru fiecare suma de câte 500 lei, o parte din onorariul avo­ca­ți­al achitat de aceștia (filele 178-179 pentru M. N. respectiv 210-211 pen­tru T. I.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează ca netimbrată cererea de intervenție voluntară accesorie for­mu­lată de T. R., domiciliat în Baia M., ., ju­de­țul Maramureș, în favoarea recurentului M. N..

Respinge recursul declarat de recurentul M. T., domiciliat în Baia M., .. 27/20, județul Maramureș, împotriva sen­tin­ței civile nr. 1172/2013 din 24.05.2013, pronunțată de Judecătoria V. de Sus în dosarul nr._ .

Admite în parte recursurile promovate de recurenții T. I. do­mi­ci­l­i­at în B., ., nr. 132, județul Maramureș și M. N.­l­a­e, do­mi­ciliat în B., .. 25, județul Maramureș, împotriva sen­tinței civile nr. 1172/2013 din 24.05.2013, pronunțată de Judecătoria V. de Sus în dosarul nr._, pe care o modifică în parte, în sensul că o­bli­gă pe pârâții T. I. și M. N., în solidar, să achite recla­man­tu­lui M. T. suma de 7.500 lei cu titlu de daune morale, cu dobânzi le­ga­le, calculate conform OG nr. 13/2011, de la data rămânerii irevocabile a sen­tin­ței și până la achitarea integrală a sumei.

Obligă pe pârâți să achite reclamantului suma de 1.061 lei, cheltuieli de judecată la prima instanță.

Obligă pe recurentul M. T. să achite recurenților T. I. și Ma­rinică N. suma de câte 780,5 lei, cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 04.02.2015.

PREȘEDINTEJUDECĂTORIGREFIER

P. M. BogdanGiuroiu BrîndușaStamate-T. AlinaMăndicescu R.

Red. S.T.A./25.05.2015

Tehn. M.R./2 ex./26.05.2015

Judecător la fond: C. C. P.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 41/2015. Tribunalul MARAMUREŞ		Fond funciar. Decizia nr. 38/2015. Tribunalul MARAMUREŞ →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Fond funciar. Decizia nr. 38/2015. Tribunalul MARAMUREŞ Pretenţii. Decizia nr. 41/2015. Tribunalul MARAMUREŞ Uzucapiune. Decizia nr. 45/2015. Tribunalul MARAMUREŞ