Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 234/2013. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 234/2013 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 15-10-2013 în dosarul nr. 9433/302/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA CIVILĂ Nr. 234/2013
Ședința publică din data de 15 octombrie 2013
Completul constituit din:
Președinte E. O.
Judecător M. M.
Grefier S. D.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelanta-pârâtă T. C. L. M., cu domiciliul în Tg M., ., ., împotriva sentinței civile nr. 1837/05.03.2013 pronunțată de Judecătoria Tg M. în dosarul nr._ .
Procedura este legal îndeplinită, în lipsa părților.
Se constată depus la dosarul cauzei prin registratura instanței la data de 14 octombrie 2013, din partea intimatului M. M. I. P., concluzii scrise.
Mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 10 octombrie 2013, care face parte integrantă din prezenta și când instanța a dispus amânarea pronunțării asupra deciziei pentru data de azi, 15 octombrie 2013.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1837/ 5 martie 2013 pronunțată de Judecătoria Tg. M. în dosarul nr._ a fost admisă cererea formulată și precizată de către reclamantul M. M. I. P. în contradictoriu cu pârâta T. C. L. M. și s-a dispus exercitarea comună a autorității părintești asupra minorei M. I., născută la data de 11.02.2010; s-a stabilit la domiciliul mamei locuința minorei M. I., născută la data de 11.02.2010 și s-a stabilit programul de vizitare a minorei de către tată după cum urmează: două săptămâni în vacanța de vară, la alegerea părinților, iar în caz de neînțelegeri primele 2 săptămâni ale lunii august, câte o săptămână în vacanțele de iarnă și primăvară, la alegerea părinților, iar în caz de neînțelegeri, prima săptămână în anii pari și a doua săptămână în anii impari, sărbătorile legale și ziua de naștere a minorei, alternativ cu mama, la alegerea părinților, iar în caz de neînțelegeri la tată în anii pari și la mamă în anii impari.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fodn a arătat că, prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, reclamantul M. M. I. P. a chemat-o în judecată pe pârâta T. C. L. M. solicitând a se dispune custodia comună în ceea ce o privește pe minora M. I. ,iar printr-o completare ulterioară a cererii a solicitat și stabilirea în favoarea sa a unui nou program de vizitare.
S-a mai arătat că prin Sentința civilă nr. 4294/14.05.2012 a Judecătoriei Sectorului 5 a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și s-a dispus declinarea în favoarea Judecătoriei Tg. M..
Din probele administrate în cauză, instanța a reținut că reclamantul este tatăl minorei M. I., născută la data de 11.02.2010, iar prin Sentința civilă nr. 9932/16.12.2011 a Judecătoriei Sectorului 5, a fost admisă în parte cererea aceluiași reclamant și s-a stabilit dreptul acestuia de a avea legături personale cu minora, în cadrul unui program de vizitare. În prezent minora se află împreună cu mama ei în Franța.
Instanța a arătat că, de la data introducerii primei cererii, cadrul legislativ ce reglementează legăturile personale ale părinților cu copii lor minori s-a modificat, fiind aplicabile în prezent dispozițiile noului Cod civil.
În consecință, în ceea ce privește autoritatea părintească, instanța a avut în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 397 Cod civil, „după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți”, precum și prevederile art. 505 alin. 2 Cod civil, referitoare la situația copilului din afara căsătoriei, „dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare al autorității părintești se stabilește de instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț”.
Privitor la modul de exercitare a autorității părintești, instanța a avut în vedere prioritar interesul superior a minorului și necesitatea ca acesta să păstreze legături naturale, firești cu ambii părinți. În acest sens, s-a conchis că, din probele administrate în cauză rezultă cu claritate faptul că reclamantul a dorit și dorește în continuare să dezvolte o relație personală cu minora, neavând această posibilitate, deși beneficiază de o sentință judecătorească irevocabilă.
S-a mai arătat că, în prezent minora se află alături de mama acestei într-o altă țară, unde afirmativ beneficiază de cele mai bune condiții și că, deși în astfel de cazuri ar fi recomandabilă o autoritatea părintească exclusivă în favoarea părintelui la care se află copilul, tocmai datorită distanței la care se află și pentru a avea posibilitatea de a lua decizii cu privire la modul de creștere și educare, în prezenta speță se impune stabilirea unei autorități părintești comune a celor două părți litigante. Instanța a apreciat că, în lipsa unei astfel de autorități, reclamantul nu are nici un fel de posibilitate reală de a vedea minora, în condițiile în care nu a reușit acest lucru nici în timpul când aceasta locuia în țară. Acordând o autoritate comună celor 2 părinți, pârâta teoretic ar fi obligată să permită vizitarea minorei de către tată, cel puțin la momentul la care revine în țară. În condițiile păstrării unei autorități exclusive, este evident că reclamantul nu va mai avea niciodată posibilitatea de a-și vedea copilul, consultarea sa nemaifiind necesară cu nici o ocazie.
Instanța a reiterat faptul că locuința minorei urmează a fi menținută la locuința mamei, nefiind de altfel solicitată vreo schimbare sub acest aspect.
Referitor la programul de vizitare al minorei, instanța a avut în vedere situația de fapt din prezent, stabilind un program de vizitare care să poată fi aplicat și respectat, având în vedere distanța la care se află minora. Pe de altă parte, se reține că din probatoriul administrat rezultă că reclamantul este o persoană care beneficiază de condițiile necesare unui astfel de program de vizitare și, lucrul cel mai important, dorește să clădească și să păstreze o legătură personală cu copilul său. În consecință, programul de vizitare a fost stabilit potrivit celor mai sus arătate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta T. C. L. M., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței atacate și constatarea că, competența de soluționare a cauzei nu aparține instanțelor române ; în subsidiar s-a solicitat admitere apelului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii introductive ca nefondată și totodată respingerea precizării de acțiune formulată la data de 20.11.2012 ca tardivă, cu obligarea reclamantului intimat la plata cheltuielilor de judecată.
Se arată în motivarea apelului că prima instanță a soluționat cauza dedusă judecății cu încălcarea normelor de competență stabilite prin Legea nr. 361/2007, întrucât la depunerea acțiunii nici minora și nici apelanta nu locuiau în România, având reședința pe teritoriul Franței, în consecință, potrivit art. 5 din Convenția de la Haga, competența revenea autorității judiciare de la reședința obișnuită a copilului, iar în caz de schimbare a reședinței obișnuite a copilului în alt stat contractant, sunt competente autoritățile din statul noii reședințe.
Cu privire la cererea formulată în subsidiar prin memoriul de apel, se susține că instanța de fond nu a verificat în nicun fel susținerile reclamantului, nu au fost administrate probe cu privire la condițiile materiale, morale și spirituale pe care mama apelantă le oferă copilei la momentul formulării cererii de către reclamant . De asemeni, se arată că, cererea precizatoare prin care s-a solicitat exercitarea în comun a autorității părintești a fost tardiv formulată, nu a fost timbrată iar în soluționare acesteia nu au fost administrate probe relevante.
Cererea introductivă formulată de reclamant este nefondată în opinia apelantei ,întrucât elementele de fapt și de drept avute în vedere în pronunțarea sentinței civile nr. 8454/ 16.11.2010 a Judecătoriei sectorului 5 București nu s-au schimbat, astfel că nu se impune modificarea dispoziției de încredințare la mamă spre creștere și educare a minorie.
Se mai susține de asemeni că reclamanta nu a păstrat legătura cu minora de la data separației faptice a părților iar din luna august 2010 până în aprilie 2012, reclamantul nu i-a cerut niciodată pârâtei să-i permită să o vadă pe minoră, iar apelanta nu s-a împotrivit unei astfel de solicitări.
Probele administrate în cauză au privit perioada în care apelanta și minora au locuit la București, fără ca aceste probe să infirme susținerile apelantei referitoare la condițiile pe care mama le oferă fiicei sale.
Pe de altă parte, se solicită a se avea în vedere că în locuința reclamantului nu este amenajat un spațiu pentru copil, potrivit actelor medicale depuse la dosar reiese că reclamantul are grave probleme de sănătate care exclud lăsarea copilei de trei ani în grija acestuia, iar din punct de vedere material ,se arată că reclamantul nu are nici o sursă de venit, contrar susținerilor acestui nefiind făcută dovada că ar contribuii financiar la întreținerea minorei.
Apelanta susține că cererea dedusă judecății are caracter șicanator, iar stabilirea exercitării în comun a autorității părintești asupra minorie nu este în interesul acesteia, întrucât: părinții minorei locuiesc în țări diferite, la mare distanță, minora este foarte atașată de mamă, mama pe de altă parte beneficiază de sprijinul familiei sale iar minora este foarte bine integrată în familia mamei.
Cu privire la temeiurile de drept ale cererii se arată că prevederile art. 442 alin.1 Cod de procedură civilă nu sunt incidente în cază, iar textele menționate în finalul acțiunii în privința drepturilor “încălcate” de apelantă sunt neavenite .
Prin întâmpinare, intimatul M. M. I. P. a solicitat respingerea apelului.
Se arată prin întâmpinare, că în ceea ce privește competența de soluționare a cauzei, trebuie avut în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost depusă de reclamant la Judecătoria sectorului 5 București la data de 23.04.2012, în fața acestei instanțe fiind invocată de pârâtă – prin reprezentant, excepția de necompetență teritorială, indicând domiciliul pârâtei ca fiind în localitatea Tg. M., fără ca pe tot parcursul derulării procesului să se fi invocat necompetența instanțelor române de a soluționa cauza, cu atât mai mule cu cât nu s-a făcut în cauză precizare cu privire la reședința din franța a pârâtei apelante și fără a fi făcută dovada cu privire la existența unui domiciliu stabil în Franța.
Față de criticile formulate în subsidiar în calea de atac ,se susține de către intimat că, după cum corect a arătat instanța de fond, de la data pronunțării hotărârii prin care minora a fost încredințată mamei, cadrul legislativ s-a modifiat . De asemeni, se susține că cerere completatoare depusă la data de 20.11.2012 a fost formulată în conformitate cu prevederile art. 132 Cod de procedură civilă iar instanța s-a pronunțat cu privire la timbraj .
Referitor la fondul cauzei, se arată că, reclamantul a dovedit în cauză că îndeplinește toate condițiile materiale, morale și spirituale pentru a avea contact cu minora pentru o dezvoltare armonioasă a acesteia.
Susține intimatul că în mod greșit și cu rea credință apelanta a dorit să schimbe situația juridică a minorie, întrucât reclamantul nu a solicitat stabilirea locuinței minorie la domiciliul său ci doar exercitarea în comun a autorității părintești.
În fine, se arată că vârsta fragedă a minorie nu este un motiv plauzibil ca minora să nu aibă legături cu tatăl, din toate probele adminsitrate în cauză reieșind că sunt întrunite toate condițiile necesare preluării fiicei sale conform programului de vizitare solicitat; pe de altă parte, intimatul arată că cu rea credință se susține de către apelantă că reclamantul nu ar fi dorit să ia legătura cu minora.
La dosarul cauzei în apel au fost depuse: adeverință emisă de Creșa centrului Spitalicesc din Muhouse și contractul de închiriere de către apelant a unui imobil în localitatea Milhouse.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel ,a apărărilor formulate prin întâmpinare și având în vedere efectul devolutiv al căii de atac, tribunalul reține următoarele:
Prin legea nr. 361/2007 a fost ratificată Convenția privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, semnată de România la 15 noiembrie 2006.
Potrivit art. 1 alin.1 lit. a din Convenția de la Haga, convenția are ca obiect determinarea statului ale cărui autorități sunt competente să ia măsurile de protecție a persoanei sau a bunurilor copilului; iar alin.2 al aceluiași articol arată că, în sensul convenției, termenul „răspundere părintească” include autoritatea părintească sau orice relație similară acestei autorități, prin care se determină drepturi, puteri și obligații ale părinților, ale tutorelui sau ale altui reprezentant legal în legătură cu persoana sau bunurile copilului.
Tribunalul mai arată că potrivit prevederilor art. 3 din Convenție, măsurile prevăzute la articolul 1 pot să se refere în mod deosebit la: (a) atribuirea, exercițiul și restrângerea, totală sau parțială, a răspunderii părintești, precum și la delegarea acesteia; (b) dreptul de încredințare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului și, în special, dreptul de a hotărî asupra locului de reședință a copilului, precum și dreptul de vizită, prin care se înțelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt loc decât reședința sa obișnuită.
În consecință, tribunalul reține că, potrivit prevederilor art. 5 din convenție: (1) Autoritățile judiciare sau administrative ale statelor contractante de la reședința obișnuită a copilului au competența de a lua măsuri de protecție a persoanei copilului sau a bunurilor acestuia, și (2) Sub rezerva articolului 7 din convenție, în caz de schimbare a reședinței obișnuite a copilului în alt stat contractant, sunt competente autoritățile din statul noii reședințe obișnuite.
De asemeni ,tribunalul reține că, conform art. 8 din Regulamentul CE nr. 2001 /2003, instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12, răspunderea părintească fiind definită la art. 2 pct. 7 din același regulament ca “ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, în temeiul legii sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită;”
Articolul 9 se referă la situația în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită, caz în care instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, prin derogare de la articolul 8, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțată în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului, afară de cazul în care titularul dreptului de vizită menționat a acceptat competența instanțelor judecătorești din statul membru în care copilul are noua sa reședință obișnuită prin participarea la o procedură în fața acestor instanțe fără a le contesta competența.
Față de textile legale mai sus reținute, cu precizarea că deși a fost formulat în cauză și un petit privitor la modificarea programului de vizitare acesta a fost un petit subsidiar care nu putea atrage în ceea ce privește competența incidența prevederilor art. 9 din regulamente și de asemeni cu mențiunea că în condițiile în care printr-o hotărâre judecătorească minora a fost încredințată mamei, deplasarea acestei din țară nu este ilicită potrivit prevederilor art. 7 din Convenție, tribunalul arată că esențial în determinarea competenței de soluționare a cauzei este constatarea în prealabil a reședinței minorei.
Sub acest aspect, tribunalul constată că, prin chiar cererea introductivă reclamantul a arătat că a fost înștiințat de către pârâtă cu privire la faptul că “domiciliul” la acel moment al minorei este în străinătate . Ulterior, prin adresa Inspectoratului general al Poliției de frontieră din data de 08.05.2012 s-a confirmat că minora a ieșit din țară împreună cu mama ei la data de 14.02.2012 prin Punctul Poliție de frontieră Aeroport Sibiu .
Este adevărat că în fața Judecătoriei sectorului 5 București s-a susținut de către pârâtă, în vedere declinării de competență teritorială în soluționarea cauzei că domiciliul acesteia este în localitatea Tg. M., așa cum reiese de altfel din actul de identitate al acesteia.
În acest sens, tribunalul apreciază că, într-adevăr, apelanta a acționat cu rea credință, întrucât de la momentul respectiv avea posibilitatea de a indica reședința sa din Franța și de a ridica la acel moment problema necompetenței instanței române, nu prin raportare la noțiunea de “ domiciliu” ci de cea a “reședinței obișnuite”.
Cu toate aceste, fiind vorba de o necompetență generală a instanțelor românești, aceasta are caracterul unei necompetențe de ordine publică ,ce poate fi invocată în orice stare a pricinii.
Întrucât potrivit adeverinței depuse de către apelantă, din luna martie 2012 minora M. I. a fost înscrisă la Creșa centrului Spitalicesc din Mulhouse și cum din data de 15 iunie 2011 ( și nu 2015 cum greșit s-a înscris pe traducere ), apelanta este beneficiara unui contract de închiriere pentru un imobil din aceeași localitate, tribunalul consideră că s-a făcut în cauză dovada cu privire la faptul că, la data înregistrării cererii introductive, reședința minorei era în Franța.
Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 296 Cod de procedură civilă, tribunalul va admite apelul dedus judecății și pe cale de consecință, constatând necompetența instanțelor române de soluționare a cauzei, va anula sentințe pronunțată de instanța de fond și va respinge ca inadmisibilă acțiunea civilă dedusă judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței instanțelor române și în consecință:
Anulează sentința civilă nr. 1837/05.03.2013 pronunțată în dosarul nr._, al Judecătoriei Tg. M. și respinge ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamantul M. M. I. P. în contradictoriu cu pârâta T. C. L. M..
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi 15 octombrie 2013.
Președinte, E. O. | Judecător, M. M. | |
Grefier, S. D. |
Red./Tehnored./M.M.
Listat /S.D./4 ex./20.11.2013 Jud. fond. G. G. C.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
