Pretenţii. Decizia nr. 225/2013. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 225/2013 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 07-03-2013 în dosarul nr. 7106/320/2011
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi_/2012)
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIE CIVILĂ NR. Nr. 225
Ședința publică de la 07 Martie 2013
Completul constituit din:
Președinte M. M.
Judecător C. S.
Judecător A. A.-B.
Grefier A. A.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta O. Lucreția cu domiciliul în ., ., jud.M., împotriva sentinței civile nr.5224 din 27 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria Tg.M. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită .
S-a făcut referatul cauzei după care:
Mersul dezbaterilor și concluziile părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 28 februarie 2013, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când s-a dispus amânarea pronunțării deciziei pentru data de 07 martie 2013.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5224/ 27 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria Tg. M. în dosarul nr._, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta O. Lucreția în contradictoriu cu pârâta . Distribuție SA ca neîntemeiată, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată .
Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut de către instanța de fond că prin cererea introductivă s-a solicitat de către reclamantă ca pârâta . Distribuție SA să facă dovada respectării Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar în caz contrar, aceasta din urmă să fie obligată la plata sumei de 60.694 lei cu titlu de prejudiciu calculat pentru perioada 2007-2010 precum și obligarea pârâtei la plata unei chirii în sumă de 1.340 lei /lună, pentru stația de reglare măsurare gaze naturale amplasată pe terenul pe care reclamanta îl deține cu Titlu de proprietate nr._.
Din probele administrate în cauză a reieșit că reclamanta este soția supraviețuitoare a defunctului O. I., în favoarea acestuia din urmă fiind emis titlul de proprietate nr._ prin care i s-a constituit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 3 ha de teren situate pe teritoriul satului R., . înscris în CF nr._ nr. top._. Pe acest teren se află amplasat SRM-ul în discuție.
S-a arătat totodată că pârâta, în calitate de operator licențiat al serviciului de distribuție gaze naturale desfășoară un serviciu public de interes național, iar potrivit prevederilor art. 86 lit. „c” din legea nr._, în vigoare la data la data sesizării instanței cu judecarea prezentei cererii, asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiau, în condițiile legii de dreptul de servitute legală de trecere subterană, de suprafață sau aeriană pentru instalarea de rețele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacității și pentru accesul la locul de amplasare a acestora, iar dispozițiile art. 90 alin (1) din același act normativ, actualmente abrogate, prevedeau că “Drepturile de uz și de servitute legală asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal și se exercită pe toată durata de viață a capacității respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacități în funcțiune, reparației, reviziei, lucrărilor de intervenție în caz de avarie”.
Referitor la cererea reclamantei ca pârâta să facă dovada respectării dispozițiilor Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, s-a dispus respingerea având în vedere faptul că potrivit legii menționate, prin expropriere se înțelege transferul efectiv al dreptului de proprietate asupra unui bun din patrimoniul unei persoane fizice sau juridice în patrimoniul expropriatorului, ori în prezentul litigiu, în temeiul Legii nr. 351/2004, pârâta a dobândit un drept real de servitute - dezmembrământ al dreptului de proprietate - asupra terenului aflat în proprietate reclamantei, neoperând un transfer al dreptului de proprietate cu toate atributele conferite acestuia prin lege, din patrimoniul reclamantei în patrimoniul pârâtei, astfel încât nu se poate reține în sarcina acesteia obligația de a respecta prevederile Legii nr. 33/1994.
Referitor la petitul privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri datorate urmare a lipsei de folosință a terenului și calculate pe o perioadă de 3 ani și obligarea pârâtei la plata unei chirii în sumă de 1.340 lei / lună, instanța a reținut că în cauză se fac aplicabile dispozițiile art.90 alin (2) din Legea 351/2004, astfel cum acestea erau în vigoare atât la data nașterii raporturilor juridice dintre părți cât și la data introducerii cererii de chemare în judecată, potrivit cărora „ Exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenței acestora.”.
În cauză s-a făcut aplicarea prevederilor art. 274 Cod de procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta O. Lucreția, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate.
Se arată prin memoriul de recurs că instanța de fond a respins cererea introductivă în considerarea faptului că la data formulării acesteia erau în vigoare prevederile Legii nr. 351/2001, instanța de fond interpretând greșit atât dispozițiile Legii nr. 33/1994 cât și ale Legii nr. 351/2004 .
În ceea ce privește invocarea prevederilor Legii nr. 33/1994, se susține că a fost justificată deoarece recurenta a obținut titlul de proprietate în anul 1995 iar intimata a ocupat terenul obținând la rândul său un atestat al dreptului de proprietate, fără însă a o despăgubii pe recurentă .
În ceea ce privește prevederile art. 90 pct. 2 din Legea nr. 351/2004 ,se susține că reținerea acestora de către instanța de fond nu are temei legal, întrucât modificarea legii gazelor în sensul acordării de despăgubiri este o problemă asupra căreia s-a pronunțat în repetate rânduri Curtea Constituțională arătând caracterul deficitar al acesteia și necesitatea punerii în concordanță a legii cu Constituția României și cu practica CEDO .
Se mai arată că, motivarea instanței de fond privitoare al faptul că recurenta nu poate benefica de prevederile legii gazelor modificată, întrucât cererea fost introdusă anterior abrogării art. 90 alin.2 din lege nu poate fi reținută pentru că atât judecarea cauzei cât și toate actele și probele, inclusiv taxa de timbru au fost discutate și soluționate ulterior abrogării: pe de altă parte, se susține că o excludere pe acest criterii ar crea o situație de discriminare față de alți proprietari care în aceeași situație se bucură de un proces echitabil în funcție de data modificărilor legislative .
În fine, se susține că chiar cauza abrogării art. 90 alin.2 din Legea gazelor rezidă din necesitatea respectării art. 44 din Constituția României .
Prin întâmpinare, intimata E ON G. Distribuție SA a solicitat să se constate nulitatea recursului iar pe fond respingerea recursului ca nefundat .
În ceea ce privește nulitatea recursului, s-au invocat prevederile art. 302 indice 1 lit. b Cod de procedură civilă, întrucât în cauză s-a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 5224/2010 a Judecătoriei Tg. M., sentință ce nu a fost pronunțată în dosarul nr._ .
În ceea ce privește fondul cauzei, se arată că în mod corect s-a reținut de către instanța de fond că cererea dedusă judecății a fost înregistrată anterior abrogării art. 90 alin.2 din Legea nr.351/2004, text de lege care prevedea exercitarea dreptului de uz și servitute cu titlu gratuit, de asemenea în mod corect reținând instanța de fond că regimul speciale al proprietății rețelelor de distribuție gaze naturale derogă de la regimul general al proprietății. În acest context, se susține că reglementarea internă este în acord cu art. 1 din protocolul adițional nr. 1 CEDO, care permite statelor semnatare să impună limitări ale dreptului de proprietate în cazul necesității satisfacerii interesului public .
Se mai susține că reclamanta recurentă în cauză nu poate beneficia de prevederile mai favorabile ale legii gazelor, întrucât cerere se judecă în raport de dispozițiile în vigoare la data înregistrării acțiunii, potrivit art. 15 din Constituție .
În ceea ce privește petitul prin care s-a solicitat obligarea intimatei la plata de despăgubiri, se arată că este un petit lipsit de temei juridic, iar expertiza depusă la dosar este eronată, expertul neluând în considerare prevederile speciale ale Legii gazelor .
La termenul de judecată din data de 28 februarie 2013, tribunalul a respins excepția nulității recursului, reținând că în declarația de recurs există suficiente date de identificare a hotărârii atacate .
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor expuse prin întâmpinare și având în vedere prevederile art. 304 indice 1 Cod de procedură civilă, tribunalul reține următoarele:
În ceea ce privește incidența în cauză a prevederilor art. 90 alin. 2 din Legea nr. 351/2004 din perspectiva abrogării acestui text de act normative după data promovării cererii introductive, tribunalul reține în primul rând că prevederile art. 6 alin. 2 cod civil prevăd că actele și faptele juridice încheiate sau după caz săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor .
Cum situația de fapt dedusă judecății privește fapte juridice anterioare intrării în vigoare legii noi, tribunalul arată că, potrivit prevederilor art. 223 din Legea nr. 71/_ (act normativ care de alte a abrogat art. 90 alin.2 din lege nr. 351/2004) „ procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite „
În consecință, sub acest aspect, tribunalul conchide că în mod corect a avut în vedere instanța de fond prevederile legale în vigoare la data la care s-a produs faptul prejudiciant pentru reclamanta recurentă și de asemenea la data sesizării instanței.
În ceea ce privește susținerile reclamantei recurente referitoare la obligarea pârâtei în cauză a face dovada respectării Legii nr. 33/1994, tribunalul constată ,ca și instanța de fond de altfel, că deși s-a susținut de către reclamantă că pârâta ar fi afirmat un drept propriu rezultând din prevederile acestui act normativ, în fapt, în fața instanței nu s-a dovedit că după emiterea titlului de proprietate în favoarea antecesorului reclamantei cu privire la imobilul în cauză s-ar fi derulat o procedură de expropriere, mai mult, pârâta a invocat un drept de servitute legală și nu de proprietate, drept de servitute care își află izvorul într-un alt act normativ decât Legea nr. 33/1994 .
Referitor al fondul pricinii deduse judecății, tribunalul reține că,. Constituția României, în art. 44 alin. (1) și alin. (2) stabilește că „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular (…)”.
Corelativ dreptului de proprietate, statului îi revine obligația de ocrotire a proprietății indiferent de titularul ei, iar ocrotirea acesteia este una din valorile majore ale unui stat de drept. Pe de altă parte, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci comportă anumite limitări. Constituția reglementează câteva limitări ale dreptului de proprietate. Aceste limitări se pot grupa în două categorii, și anume limitări in rem (referitoare la bunuri) și limitări in personam (referitoare la persoane).
Prezintă importanță, pentru raportul special de față, limitarea prevăzută de dispozițiile art. 44 alin. (5) Constituție potrivit cărora „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității”. Astfel, pentru lucrări de interes general, autoritățile publice au posibilitatea folosirii subsolului oricărei proprietăți imobiliare (terenuri) cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse. Dauna reprezintă atingerea persoanei sau a bunurilor persoanei vătămate, iar prejudiciul constă în lezarea intereselor patrimoniale sau extrapatrimoniale, care sunt urmarea acestei atingeri. În totalitatea sa, prejudiciul cuprinde atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât și lipsa câstigului ori a beneficiului pe care l-ar fi realizat persoana vătămată (lucrum cessans).
Așadar, limitarea exercițiului dreptului de proprietate prin folosirea de către o autoritate publică a subsolului unei proprietăți trebuie să fie justificată de un interes general și trebuie însoțită, obligatoriu și de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul produs proprietarului. Cuantumul acestor despăgubiri se calculează proporțional cu paguba produsă și se stabilește de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, de către instanța de judecată, conform art. 44 alin. (6) din Constituție.
Observăm că, obligația autorității publice de a-l despăgubi pe proprietar se referă la daunele provocate solului, plantațiilor sau construcțiilor, dar și la alte daune imputabile, sintagmă care poate include imposibilitatea proprietarului de a realiza construcții pe terenul afectat, scăderea valorii de circulație a terenului sau construcțiilor pe piața liberă.
Observăm că, obligația despăgubirii proprietarului pentru restrângerea prerogativelor dreptului său de proprietate nu este reglementată în mod corespunzător la nivelul acestor legi speciale, nu numai prin raportare la prevederile constituționale, cât și față de cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Astfel, potrivit art. 1 Protocolul 1 al C.E.D.O., orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, jurisprudența Curții Europene fiind foarte bogată în materia limitării exercitării dreptului de proprietate. n cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei, Curtea a reținut că nu a operat o expropriere de fapt a proprietarilor, cât timp aceștia puteau să-și folosească bunurile, să le vândă, să le lase moștenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Cu toate acestea, interdicțiile de construire, pierderea posibilității de a vinde imobilele în condiții normale de piață, deși lasă intact, din punct de vedere juridic, dreptul celor interesați de a dispune de bunurile lor și de a le folosi, sunt totuși în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora de a-l exercita. În consecință, dreptul de proprietate devine precar, fiind afectat în însăși substanța sa, așa încât interdicțiile arătate se constituie într-o povară specială și excesivă pe care ar putea-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei interdicției sau aceea de a cere reparații.
În cauza Mellacher și alții contra Austriei sau în cauza James și alții contra Marii Britanii, Curtea recunoaște competența statului de a reglementa folosința unor bunuri proprietate privată atunci când se urmărește un scop de interes general dar, în aceeași măsură, nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual iar păstrarea raportului de proporționalitate implică acordarea unei despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul arată că în principiu, chiar dacă textul abrogatului art. 90 alin.2 din Lege nr. 351/2004 stabilea un drept de servitute gratuit, din perspectiva jurisprudenței CEDO este justificată acordarea unei despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu cauzat de limitarea exercitării dreptului de proprietate .
În acest sens, tribunalul reține că limitarea exercitării dreptului de proprietate chiar dacă este de natură a prejudicia titularul dreptului de proprietate, acest prejudiciul nu este implicit, ci se impune fi dovedit .
În cauză, reclamanta a cuantificat prejudiciul ce a susținut că i-ar fi fost produs prin raportare la o producție agricolă medie de cereale, fără a se indica ce categorie de cereale ar fi fost cultivate pe terenul pentru care antecesorului reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate .
În expertiza de specialitate depusă în probațiune ( filele 20-23), se face referire la faptul că, având în vedere suprafața redusă a terenului, acesta se pretează numai la cultivarea porumbului, fără însă a se indica dacă chiar există pe teren o astfel de cultură. Pe de altă parte, în evaluarea prejudiciului s-a avut în vedere întreaga suprafață a parcelei, nu doar cea afectată de stația de reglare măsurare gaze, ori nu reiese că prin amplasarea acestei stații pe terenul reclamantei aceasta nu a avut posibilitatea de a cultiva deloc respectiva parcelă.
Mai mult, din plansa fotografică depusă la dosarul cauzei de fond (fila 117), reiese că în fapt pe terenul aferent stației de reglare măsurare gaz nu există nici un fel de cultură de porumb, fără ca reclamanta să fi combătut starea de fapt ce reiese din această planșă fotografică și fără a fi dovedit că ar fi cultivat vreodată cereale (respectiv porumb) pe acest teren sau că, după cum mai sus s-a arătat, nu ar fi avut posibilitatea să cultive deloc . stației .
În consecință, tribunalul subliniază din nou că prejudiciul cauzat de o limitarea a exercitării dreptului de proprietate nu poate fi apreciat în abstract, ci se impune fi dovedit or în cauză reclamanta nu a dovedit producerea unui astfel de prejudiciu .
În consecință, chiar dacă tribunalul nu își însușește considerentele reținute de către instanța de fond în ceea ce privește soluționarea cauzei strict prin raportare la prevederile art.90 alin.2 din Legea nr. 351/2004, în fapt în lipsa existenței unui prejudiciu cert, soluția față de acțiunea dedusă judecății este tot de respingere a acesteia .
Pentru considerentele mai sus arătate, apreciind ca nefondat recursul dedus judecății, în temeiul prevederilor art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, tribunalul urmează a respinge ca nefondat recursul dedus judecății .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta O. Lucreția cu domiciliul în ., ., jud.M., împotriva sentinței civile nr.5224/27 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria Tg.M. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07 Martie 2013.
Președinte, M. M. | Judecător, C. S. | Judecător, A. A.-B. |
Grefier, A. A. |
Red.tehnored.M.M./05.04.2013
Listat A.A./08.04.2013/2 ex
Jud. fond M. M. G.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 454/2013.... | Grăniţuire. Decizia nr. 611/2013. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
