Pretenţii. Decizia nr. 153/2016. Tribunalul OLT
| Comentarii |
|
Decizia nr. 153/2016 pronunțată de Tribunalul OLT la data de 11-02-2016 în dosarul nr. 153/2016
Cod ECLI ECLI:RO:TBOLT:2016:020._
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL O.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 153/2016
Ședința publică de la 11 Februarie 2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. V.
Judecător S. O.
Grefier A. D.
Pe rol, soluționarea apelurilor civile declarate de apelantele reclamante C. F., domiciliată în ., și C. M., domiciliată în ., și de apelantul pârât T. C. (C.), domiciliat în ., împotriva sentinței civile nr. 1600 din 3 iulie 2015 pronunțată de Judecătoria Caracal în dosarul civil nr._ ,având ca obiect pretenții.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 04.02.2016 și consemnate în încheierea de ședință din acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Tribunalul a amânat pronunțarea la data de 11.02.2016, la cererea domnului avocat R. I. apărător ales al apelantelor reclamante C. F. și C. M. pentru a depune la dosar concluzii scrise.
La data de 11.02.2016, instanța deliberând în secret a pronunțat următoarea soluție.
INSTANȚA,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1600/03.07.2015, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Caracal a admis în parte cererea așa cum a fost formulată și precizată de reclamantele C. F. și C. M., în contradictoriu cu pârâtul T. C. (C.), a obligat pârâtul să predea reclamantelor cantitatea de 9445 kg de grâu pentru perioada anului agricol 2013 (anul agricol 2012-2013), sau contravaloarea acestora în cuantum de 8028 lei, și a admis în parte capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, obligând pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată inițial la data de 5.05.2014, sub nr._, reclamantele C. F. și C. M. au chemat în judecată pe pârâtul T. C. (C.), solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la predarea cantității de 28 tone grâu, sau să achite în lei contravaloarea acestuia și dobânda aferentă la data executării, cantitate ce reprezintă arenda în grâu, pe ultimii 3 ani, aferentă suprafeței de 9,4451 ha, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că sunt mătușa și respectiv vara primară a pârâtului, fiind proprietare asupra terenului astfel: reclamanta C. F., conform certificatului de moștenitor nr. 278/30 07 1998 este proprietara suprafeței de 2,00 ha teren arabil, iar reclamanta C. M. conform titlului de proprietate nr. 0802/14 și a sentinței civile nr. 75 /13 01 2005 este proprietara suprafeței de 7,4451 ha teren arabil extravilan.
Reclamantele au precizat că suprafața de 9,4451 ha teren au lăsat-o în arendă pârâtului, în baza unei convenții verbale încheiată cu acesta în anul 2000, fără însă a încheia vreun act în acest sens, deoarece pârâtul le este rudă apropiată, (nepot de frate, respectiv văr primar) și au considerat că nu este necesar să încheie un înscris în acest sens.
Au arătat că, între anii 2000-2006, pârâtul le-a predat cantitatea de grâu stabilită prin convenție, respectiv 1000 kg./ha dar din anul 2006, pârâtul nu le-a mai dat cantitatea de grâu pe care o datora, profitând de faptul că reclamanta C. M. era plecată în străinătate.
Au susținut că au solicitat pârâtului să le lase terenul liber, pentru a-l putea da în arendă altei persoane, care dar acesta a continuat să lucreze pământul fără însă a mai da vreun produs, iar în toata această perioadă de timp pârâtul a ridicat subvenția de la stat, care era de aproximativ 600 lei/ha. Deci, pentru munca acestui teren pârâtul nu a făcut nici un fel de cheltuială, dar nici nu le-a dat nimic din producția obținută.
Reclamantele mai arată că l-au notificat pe pârât pentru stingerea litigiului, dar acesta nu a luat legătura cu ele pentru stingerea litigiului
În drept, se invocă prevederile art. 1166, 1170,1178, 1179 și urm. noul cod civil și art. 192-196 cod pr. civ.
In dovedire, se solicită probele cu înscrisuri, testimonială și interogatoriul pârâtului.
La data de 7.07.2014, reclamantele au depus o precizare a acțiunii introductive prin care solicită obligarea pârâtului la predarea cantității de 28 tone grâu în natură sau să le achite în lei contravaloarea acestuia și dobânda aferentă la data executării, contravaloarea pe care o apreciază la suma de 22.400 lei, respectiv 0,80 lei Kg/grâu, urmând a achita diferența de taxa judiciară de timbru, în acest sens depunând la dosar în ședința din 8.07.2014 taxă de timbru în cuantum de 400 lei, achitată cu chitanța nr._/8.07.2014 și 25 lei achitată cu chitanța nr._/8.07.2014 (f.39-40).
Pârâtul, deși i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată, nu a depus întâmpinare și nici nu s-a prezentat la instanță.
La termenul din data de 7.10.2014,( primul stadiu procesual) reclamantele au învederat instanței faptul că, având în vedere contravaloarea cantității de 28 tone de grâu pe care o solicită de la pârât, contravaloare rezultată din expertiză, înțeleg să-și mărească cuantumul contravalorii obiectului cererii la 24.600 lei.
Prin sentința civilă nr. 2651/07.10.2014 pronunțată de Judecătoria Caracal, în dosarul nr._, s-a admis cererea așa cum a fost formulată și precizată de reclamantele și a fost obligat pârâtul să predea reclamantelor cantitatea de 28 tone de grâu pentru perioada anilor agricoli 2011, 2012, 2013 sau contravaloarea acestora în cuantum de 24.600 lei. Totodată a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4980 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 133/16.02.2015 pronunțată de Tribunalul O., în dosarul nr._, s-a admis apelul declarat de apelantul pârât T. C. (C.) împotriva sentinței civile nr. 2651/07.10.2014, s-a anulat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
În consecință, cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Caracal la data de 15.04.2015, sub nr._ .
La rejudecare, instanța de fond a reținut că, potrivit certificatului de moștenitor nr. 278 emis la data de 30.07.1998, de Biroul Notarilor Publici Caracal-O., reclamanta C. F. este proprietara suprafeței de 2 ha teren arabil, situat în extravilanul comunei Mihăiești, jud. O..
Reclamanta C. M. este proprietara suprafeței de 7,4451 ha, teren arabil situat în extravilanul ., așa cum rezultă din sentința civilă nr. 75/13.01.2005 pronunțată de Judecătoria Caracal, în dosarul nr. 5499/2004.
În anul 2000, între reclamantele C. F., C. M. și pârâtul T. C. (C.) s-a încheiat o convenție verbală conform căreia reclamantele îi dau pârâtului să muncească suprafața lor de teren de 9,4451 ha, urmând ca acesta să le dea în fiecare an cantitatea de 1000 kg. grâu/ha, astfel cum rezultă din interogatoriu pârâtului (răspuns la întrebarea nr. 1) coroborate cu susținerile reclamantelor.
Instanța de fond a constatat că acordul verbal dintre părți s-a încheiat în anul 2000 (anterior intrării în vigoare a noului C.civ.), motiv pentru care în cauză, potrivit art. 103 din Legea 71/2011, sunt aplicabile dispozițiile vechiului cod civil, respectiv disp. art. 969 și 970.
Potrivit art. 969 din vechiul C. civ. „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, iar potrivit disp. art. 970 din același cod „convențiile trebuie executate cu bună-credință”.
În ceea ce privește anul agricol 2012-2013, pârâtul (potrivit răspunsului la interogatoriu numărul 4, coroborat cu motivele din apel) recunoaște că nu a plătit arenda către reclamante, pentru suprafeței de 9,4451 ha.
Potrivit art. 249 C.p.civ. cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.
Instanța de fond nu a avut în vedere declarațiile martorilor B. Doinița, B. M., I. I., în ceea ce privește plata arendei către reclamante, întrucât depozițiile martorilor se bazează pe relatările părților, care sunt subiective.
Declarațiile martorilor C. A. ( f. 95) și B. T. D. (f.56), au fost înlăturate de instanța de fond, întrucât sunt contradictorii ( marttorii arată că reclamante nu au primit nicio arendă de când au terenul în arendă, respectiv anul 2000, pe când reclamatele în acțiune arată că începând cu anul 2006 nu a mai fost plătită arenda de pârât; martorul B. Traiona D. susține că pe teren a fost plantat grâu, iar martorul C. A. relatează că fost plantat, grâu, floarea soarelui).
Din raportul de expertiză tehnică efectuat de expert D. M., specialitatea agricolă, și necontestat de părți, rezultă că valoarea a 1000 kg. grâu, în anul 2011 pentru anul agricol 2010-2011 este de 880 lei, pentru anul 2012, anul agricol 2011-2012 este de 910 lei iar pentru anul 2013, anul agricol 2012-2013 este de 850 lei.
Potrivit răspunsului nr. 7 din interogatoriu administrat pârâtului, coroborat cu adresa nr._ din data de 28.04.2015 emisă de APIA O., rezultă că pentru suprafața de 7,4451 ha, pârâtul a încasat subvenția de la stat pentru campania 2011-2013.
Având în vedere că reclamantele nu au făcut dovada neplății arendei de pârât, pe anii 2011, 2012, instanța de fond a admis în parte cererea și l-a obligat pe pârât să predea reclamantelor cantitatea de 9445 kg de grâu pentru perioada anului 2013 (anul agricol 2012-2013) sau contravaloarea acestora în cuantum de 8028 lei.
De asemenea, în baza art. 453 al. 1 din C.p.civ., având în vedere că s-a admis în parte acțiunea, pârâtul a fost obligat la plata către reclamante a sumei de 2300 lei reprezentând taxă de timbru, onorariu expert și onorariu avocat.
Împotriva sentinței, în termen legal, au declarat apel reclamantele C. F. și C. M. și pârâtul T. C. (C.).
Reclamantele C. F. și C. M. consideră sentința instanței de fond ca fiind nelegală și netemeinică și solicită admiterea apelului, anularea în totalitate a sentinței apelate și, rejudecând cauza, să se admită acțiunea, urmând ca pârâtul să fie obligat să le predea întreaga cantitate de grâu datorată pe ultimii 3 ani, respectiv 2010-2013, precum și la cheltuieli de judecată.
Au arătat că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a înlăturat depozițiile martorilor audiați în cauză și le-a considerat contradictorii, deoarece martorii chiar au spus ceea ce cunoșteau și au arătat că ei cunosc că reclamantele nu au primit cantitatea de grâu datorată, deoarece au văzut personal că nu au adus acasă în ultimii 3 ani niciun bob de grâu.
Ori acest fapt coroborat cu declarația pârâtului duce la concluzia că cererea lor este întemeiată.
Mai arată că instanța de fond trebuia să coroboreze probatoriul scris cu cel testimonial, adică trebuia să aibă în vedere înscrisurile de la dosar din care rezultă că pârâtul a fost cel care a luat subvenția în bani acordată de stat pentru cultura de grâu.
Susțin că instanța în mod nelegal a diminuat cheltuielile de judecată la 1/3 din totalul lor. Dacă taxa judiciară de timbru putea fi diminuată, nu același lucru se poate accepta și pentru onorariul expertului și cel al avocatului, care au depus aceeași muncă, fie că este vorba de cultura pentru un an sau pentru trei ani.
În drept, s-au invocat dispozițiile art.466-482 N.C.pr.civ. și art. 192-196 C.pr.civ.
În apelul său, pârâtul T. C. (C.) consideră sentința instanței de fond ca fiind neîntemeiată și solicită admiterea apelului și schimbarea în parte a hotărârii apelate, conform dispoz. art. 480 alin. 2 C.pr.civ.
În motivare pârâtul arată că, în urma probelor administrate în cauză, s-a dovedit faptul că într-adevăr a avut o convenție cu reclamantele cu privire la cultivarea acestei suprafețe de teren, însă așa cum a dovedit, în fiecare an s-a achitat de obligațiile către acestea, predându-le fi cantitatea de grâu convenită, fie contravaloarea în lei a acesteia.
Precizează că așa cum a dovedit în urma administrării testimoniale, convenția a constat în predarea unei cantități de grâu reclamantelor egală cu cantitatea pe care alte societăți agricole din zonă, care se ocupau cu arendarea terenurilor, o predau către persoanele ce le lăsau teren în arendă.
Astfel, în anii precedenți anului agricol 2013 a predat în jur de 800 kg/ha. reclamantelor sau contravaloarea acestei cantități, așa cum au procedat și societățile agricole din zonă, însă în anul agricol 2013 din cauza producției scăzute la hectar, le-a solicitat reclamantelor să primească o cantitate mai mică de grâu, aproximativ 400 kg/ha. motivat de producția foarte scăzută realizată în acel an și ținând cont și de scăderea cantității predate către celelalte persoane din zonă, de societățile agricole cu același obiect de activitate.
Susține că instanța de fond nu a ținut cont de condițiile stabilite în convenția verbală pe care a avut-o cu reclamantele, convenție confirmată de declarația celor doi martori pe care i-a propus în apărare.
De asemenea, arată că echivalentul în lei al cantității de grâu pe care instanța l-a obligat să-l predea reclamantelor este calculat greșit, în condițiile în care a fost stabilit un preț pe kg. de grâu în cuantum de 0,8 lei, iar cantitatea totală însumează 9.945 kg.
Solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a soluției instanței de fond, în sensul reducerii cantității de grâu, pe care să le-o predea reclamantelor până la limita oferită în anul 2013, respectiv 400 kg./ha sau echivalentul în lei al acestei cantități.
De asemenea, apreciază pârâtul că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este de asemenea neîntemeiată având în vedere faptul că a recunoscut faptul că pentru ultimul an cât a cultivat terenul reclamantelor, le-a oferit acestora cantitatea de grâu convenită, însă a fost refuzată primirea din partea lor.
În drept, s-au invocat dispoz. art. 480 alin. 2 C.pr.civ.
Reclamantele C. F. și C. M. la data de 21.09.2015 au depus întâmpinare prin care solicită respingerea apelului declarat de pârât ca nefondat, cu obligarea acestuia la cheltuieli de judecată.
În motivare, arată că motivele invocate de apelantul pârât nu sunt reale iar apelul a fost declarat numai ca să fie contracarat apelul lor și ca instanța să decidă să se respingă ambele apeluri.
Menționează că pârâtul prin primele motive de apel iar apoi în rejudecare a recunoscut că au avut o înțelegere verbală și că terenul a fost preluat de el în arendă dar nu recunoaște că, de fapt din anul 2006 nu le-a mai dat nici un produs. În rejudecare a recunoscut că numai în ultimul an nu le-a dat produsele, iar acum în apel spune că trebuie să le dea doar 400 kg. la hectar.
Precizează că apărarea apelantului pârât cum că nu a luat nici un ban de la APIA, nu este adevărată deoarece există înscrisuri în acest sens. Susțin că acesta nu vroia să încheie un contract de arendă „în scris” pentru că nu vroia să declare la fisc întreaga cantitate de produse pe care o recolta pentru a nu fi impus conform veniturilor realizate.
De asemenea, arată că nu înțeleg de ce se raportează pârâtul la celelalte societăți agricole și la ce au făcut acele societăți cu persoanele al căror teren îl aveau în arendă.
In drept, s-au invocat dispoz. art. 205 N.C.pr.civ. și art.466-482 N.C.pr.civ.
Prin notele de ședință din data de 17.12.2015, apelantele au dezvoltat motivele de apel, susținând că hotărârea nu respectă cerințele impuse de art. 425 lit. b C.proc.civ., referitoare la motivare.
Se mai relevă că reclamantele nu puteau fi obligate să facă dovada negativă a unui fapt juridic inexistent, respectiv neplata datoriei, întrucât nu se poate face dovada unui fapt juridic negativ, iar sarcina pozitivă a probei se transferă, dar și pentru că dovada plății trebuia făcută de fiecare dată de către persoana obligată și nu de către creditor.
Arată că pârâtul a beneficiat de ajutor și înțelegere din partea instanței de judecată, în contradicție cu dispozițiile obligatorii ale 205-208 C.proc.civ..
Analizând sentința prin prisma motivelor de apel, în considerarea dispozițiilor legale incidente în cauză și prin raportare la probele de la dosar, tribunalul constată că apelul declarat de apelantele reclamante este nefondat, iar apelul declarat de apelantul pârât este fondat, având în vedere următoarele considerente comune:
Prealabil, se impun următoarele precizări.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 16/1994, în vigoare la momentul la care reclamantele susțin că s-a încheiat convenția părților, „Contractul de arendare se întocmește în scris, câte un exemplar pentru fiecare parte și un exemplar care se depune la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate, în termen de 15 zile de la data încheierii. Acesta se înregistrează într-un registru special, ținut de secretarul consiliului local. (…)Sunt valabile și opozabile numai contractele de arendare încheiate în scris și înregistrate la consiliul local, în condițiile prezentei legi.”
În chiar cuprinsul cererii introductive, în argumentarea demersului judiciar, reclamantele relevă că au lăsat pârâtului în arendă terenul în litigiu, fără a întocmi și contractul în forma scrisă, întrucât au considerat că, dată fiind relația de rudenie dintre părți, această formalitate nu este necesară.
Ori, potrivit textelor de lege sus-menționate, „sunt valabile și opozabile” numai contractele de arendare încheiate în scris și înregistrate în termen de 15 zile de la încheiere la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile arendate.
Rezultă că, prin derogare de la principiul consensualismului actului juridic civil, legiuitorul a prevăzut forma scrisă și înregistrarea actului, alături de condițiile prevăzute de art. 948 din Codul civil, ca fiind condiții de validitate ale contractului de arendare și, ca atare, sancțiunea nerespectării acestor condiții la încheierea contractului este nulitatea absolută. Includerea acestor condiții de validitate la încheierea contractului de arendare determină natura juridică a acestuia ca fiind un contract solemn, și nu unul consensual, voința părților contractante trebuind să se supună dispozițiilor legale. În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 740/26.10.2006, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. 1 și 4 din Legea arendării nr. 16/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 8/05.01.2007.
De aceea, reclamantele nu se pot prevala de pretinsul „contract de arendă”, drept cauză juridică a acțiunii pendinte, atât timp cât acesta este lipsit de una din condițiile de validitate prevăzute de legea specială, aplicabilă la momentul încheierii lui.
De altfel, prin răspunsul la întrebarea nr. 1 din interogatoriul administrat la rejudecare, pârâtul a invocat inexistența contractului de arendă, recunoscând că între părți a existat doar o convenție verbală.
Din această perspectivă, este lipsită de relevanță critica apelantelor reclamante referitoare la modalitatea de apreciere a probelor ori la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de instanța de fond, atât timp cât în speță nu se poate pune problema răspunderii contractuale pentru nerespectarea unei obligații asumate printr-un contract pentru simplul motiv că acel act juridic invocat, nefiind valabil, nu poate produce efecte („quod nullum est, nullum producit effectum”).
În speță, nu se poate reține existența niciunui dintre cazurile care înlătură principiul menționat anterior, întrucât nu se pune problema conversiunii actului juridic, ori a principiului „error communis facit jus “ sau a principiului răspunderii civile delictuale.
Astfel fiind, chiar dacă instanța de fond s-a conformat dispozițiilor instanței de anulare, instanță care a avut în vedere calitatea de arendaș a pârâtului, și a analizat cererea reclamantelor din perspectiva art. 969 din vechiul Cod civil, care consacră principiul forței obligatorii a convențiilor civile ("pacta sunt servanda"), o asemenea soluție nu poate fi menținută în prezenta cale de atac, pentru că doar o convenție valabil încheiată se impune părților întocmai ca și legea, având caracter obligatoriu, nu și o convenție nulă.
Tribunalul nu poate schimba cauza juridică – temeiul de drept invocat de reclamante în justificarea pretențiilor formulate, chiar dacă ar constata că o cu totul altă normă de drept material este incidentă în speță, întrucât se opune art. 478 alin. 3 C.proc.civ. coroborat cu art. 9 C.proc.civ..
D. urmare, reținând nevalabilitatea contractului evocat de reclamante, pretențiile formulate în baza acestuia nu pot fi primite, nemaifiind necesar a se verifica toate argumentele aduse prin apel, referitoare la stabilirea situației de fapt și acordarea cheltuielilor de judecată.
Tribunalul nu va mai analiza nici susținerile apelantelor reclamante din scriptul denumit „dezvoltarea motivelor de apel”, depus la dosar la termenul din data de 17.12.2015, pentru că se opune sancțiunea decăderii, prevăzută expres de art. 470 alin. 3 C.proc.civ..
Însă, în condițiile în care pârâtul a atacat cu apel numai întinderea cantității de grâu la care a fost obligat, fiind de acord să remită cantitatea de 400 kg/ha sau echivalent în lei, în considerarea principiului „tantum devolutum quantum apellatum”, consacrat legislativ de art. 477 C.proc.civ., procedând la o nouă judecată în limitele criticii formulate de apelant, tribunalul nu va respinge în totalitate acțiunea formulată de reclamante, precizată ulterior.
Cât privește nemulțumirea apelantului pârât referitoare la prețul de 0,85 lei pentru 1 Kg de grâu, tribunalul constată că acesta nu a formulat obiecțiuni cu privire la concluziile raportului de expertiză întocmit la prima judecată în fond.
În aceste condiții, în raport de dispozițiile art. 338 alin. 2 C.proc.civ., cum expertiza contrarie trebuia solicitată la termenul din data de 09.09.2014, termen pe care pârâtul l-a lăsat să treacă fără a se folosi de posibilitatea legală de a contesta concluziile expertului, la momentul actual este decăzut din dreptul de a mai invoca asemenea nemulțumiri, potrivit art. 185 C.proc.civ.
Nici critica apelantului pârât referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de instanța de fond nu este întemeiată.
Astfel, potrivit art. 454 C.proc.civ., „Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile.”.
Atitudinea apelantului pârât în fața primei instanțe de fond, până la data de 01.07.2014 (primul termen de judecată la prima judecată în fond), nu a fost una de recunoaștere parțială a pretențiilor reclamantelor, cum în mod nejustificat se susține prin cererea de apel, în condițiile în care nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat pentru a achiesa la pretenții.
Prin urmare, tribunalul constată că în raport de atitudinea culpabilă a apelantului pârât, în mod justificat instanța de fond a admis cererea privind plata cheltuielilor de judecată.
Pentru ansamblul considerentelor de mai sus, în temeiul art. 480 C.proc.civ., tribunalul va respinge ca nefondat apelul declarat de apelantele reclamante, va admite apelul declarat de apelantul pârât T. C. (C.), va schimba în parte sentința în sensul că va obliga pe pârât să predea reclamantelor cantitatea de 400 Kg/ha pentru suprafața totală de 7,4451 ha, sau echivalentul în lei, păstrând restul mențiunilor din sentință.
În temeiul art. 453 C.proc.civ. coroborat cu art. 452 C.proc.civ., tribunalul va obliga pe apelantele reclamante în solidar să plătească apelantului pârât suma de 613 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantele reclamante C. F., domiciliată în ., și C. M., domiciliată în ., împotriva sentinței civile nr. 1600 din 3 iulie 2015 pronunțată de Judecătoria Caracal în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât T. C. (C.), domiciliat în ..
Admite apelul declarat de apelantul pârât T. C. (C.) împotriva sentinței civile nr. 1600 din 3 iulie 2015 pronunțată de Judecătoria Caracal în dosarul civil nr._, schimbă în parte sentința în sensul că obligă pe pârât să predea reclamantelor cantitatea de 400 Kg/ha sau echivalentul în lei.
Păstrează restul mențiunilor din sentință.
Obligă pe apelantele reclamante în solidar să plătească apelantului pârât suma de 613 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 Februarie 2016.
Președinte, V. V. | Judecător, S. O. | |
Grefier, A. D. |
Red.S.O.
Tehnored.S.O./I.M.
Jf.: C.C. M.
Ex.5/03.03.2016
| ← Pretenţii. Decizia nr. 151/2016. Tribunalul OLT | Anulare act. Decizia nr. 165/2016. Tribunalul OLT → |
|---|
