Anulare act. Decizia nr. 262/2013. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 262/2013 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 26-04-2013 în dosarul nr. 262/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA - SECTIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.262
Ședința publică din data de 26 Aprilie 2013
PREȘEDINTE - R. C.
JUDECĂTORI - D. L. C.
- L. A. M.
GREFIER - V. R.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelantul – reclamant B. S. S., cu domiciliul ales la cabinet avocat L. G., cu sediul în Ploiești, . jud. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 2973/24.10.2012 pronunțată de Judecătoria Câmpina, în contradictoriu cu intimatele - pârâte B. I. și D. I. M., ambele domiciliate în mun. Câmpina, ..8 jud. Prahova.
Dezbaterile au avut loc in ședința publica din data de 19.04.2013, susținerile parților fiind consemnate în încheierea de ședința de la acea data ce face parte integranta din prezenta când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 26.04.2013, când a pronunțat următoarea decizie:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:
P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr._, reclamantul B. S. S. a chemat în judecată civilă pe pârâtele B. I. I. și D. I. M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună anularea contractului de vânzare cumpărare aut. nr.2041/25.05.2010.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că solicită anularea contractului sus-menționat, deoarece contractul nu s-ar fi putut încheia dacă soția lui nu s-ar fi folosit de mijloace viclene pentru a-l convinge să-i dea procura pentru vânzarea casei și în consecință solicită să se constate nulitatea absolută a procurii speciale aut. sub nr. 2850/2668 din 21.05.2010 și de asemenea să se dispună anularea contractului de vânzare cumpărare aut. sub nr. 2041 din 25.05.2010 pentru preț neserios deoarece contractul este în realitate o donație întrucât prețul vânzării nu a fost plătit efectiv de cumpărătoare și acest preț reprezentând ½ din suma primită duce la concluzia că prețul vânzării este de 60.000 euro.
A mai arătat reclamantul că prin contractul de vânzare cumpărare aut. sub nr. 4141/2004, a cumpărat împreună cu pârâta casa părinților săi din Câmpina, pentru suma de_ lei rol, sumă de bani ce a fost efectiv plătită, iar ulterior a convenit cu pârâta și mama acesteia să vândă casa dar nu mai puțin de 120.000 euro, bani cu care urma să cumpere o casă în Austria în care să poată locui soacra sa iar diferența de bani să fie investită.
Reclamantul a precizat că pe fondul acestor înțelegeri, prin procura specială aut. sub nr. 2850/2668, a împuternicit-o pe pârâtă ca să îl reprezinte în vederea vânzării imobilului.
Reclamantul a arătat că, în realitate, contractul de vânzare cumpărare reprezintă o donație deoarece mama soției sale nu a avut niciodată posibilitatea de a economisi cei 30.000 euro ce reprezintă prețul imobilului și acesta reprezintă banii lor comuni.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 1303, art. 948, 960 art. 966 din codul civil și art. 1540 din codul civil.
În dovedirea acțiunii reclamantul a depus în copie la dosar contractul de vânzare cumpărare aut. sub nr. 2041/2010, procura specială, declarație notarială și a solicita probe cu înscrisuri, interogatoriu, martori.
P. întâmpinarea depusă la dosar, pârâtele au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și au arătat că reclamantul a fost acela care a insistat în vânzarea imobilului care era grevat de dreptul de uzufruct și era puțin probabil ca persoane străine să accepte dobândirea unui imobil fără a se bucura de folosința acestuia.
P. aceeași întâmpinare s-a arătat că mama pârâtei nu a fost de acord cu mutarea dar și-a oferit disponibilitatea de a cumpăra imobilul, spunându-le de la început suma de bani de care dispune, preț cu care reclamantul a fost de acord.
Cu privire la prețul înscris în act, pârâtele au arătat că a fost cel real, convenit de părți, a fost serios și verificat de notar în raport de datele tehnice ale imobilului, zona de amplasare și prețul de piață aplicabil.
În dovedirea susținerilor pârâtele au solicitat probe cu înscrisuri, interogatorii, martori și expertiză.
P. cererea modificatoare depusă la dosar, reclamantul și-a modificat primul capăt de cerere din acțiunea principală în sensul că solicită anularea procurii speciale aut. sub nr. 2850/21.05.2010, împuternicire pe care nu ar fi dat-o dacă fosta soție nu s-ar fi folosit de mijloace dolosive și frauduloase pentru a-i câștiga încrederea pentru a-i da procura .
La termenul de judecată din 18.01.2012 reclamantul a depus o cerere precizatoare și completatoare în sensul că solicită rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare aut. sub nr. 2041/2010 pentru neplata prețului, preț care a fost stabilit fictiv la suma de_ de euro și repunerea părților în situația anterioară.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 1365, art. 1020-1021 din codul civil .
În ședința publică din 18.01.2012 reclamantul a arătat că nu înțelege să invoce simularea contractului, ci acțiunea are ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare.
P. întâmpinarea formulată de pârâte în raport de acțiunea modificată, precizată și completată a reclamantului, s-a arătat că sunt menținute în totalitate precizările detaliate din întâmpinarea inițială referitoare la condițiile încheierii contractului de mandat și încheierea împuternicirii date, împrejurările în care s-a hotărât de comun acord cu vânzarea imobilului, cuantumul real al prețului, posibilitățile materiale ale cumpărătoarei.
În cauză au fost încuviințate și administrate proba cu înscrisuri, interogatorii și martori.
La solicitarea reclamantului au fost audiat martorul P. M., iar la cererea pârâtelor au fost audiați martorii D. M. și T. F. și a fost luat interogatoriul pârâtei D. M..
P. sentința civilă nr.2973/24.10.2012 Judecătoria Câmpina a respins acțiunea modificată, precizată și completată formulată de reclamant ca neîntemeiată și a obligat reclamantul să plătească pârâtelor suma de 1200 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că potrivit procurii speciale aut. sub nr. 2850 din 21.05.2010, reclamantul a împuternicit-o pe pârâta B. I. să îl reprezinte în fața autorităților române competente în vederea vânzării sau ipotecării imobilului comun situat în Câmpina, . nr. 8A, jud. Prahova, procură în cuprinsul căreia nu s-au făcut mențiuni exprese cu privire la suma cu care trebuia vândut imobilul respectiv suma de_ de euro.
A arătat instanța de fond că, prin contractul de vânzare cumpărare aut. sub nr. 2041 din 25.05.2010, pârâta B. I. a înstrăinat pârâtei D. I. M., nuda proprietate asupra imobilului situat în Câmpina, . nr. 8A, jud. Prahova, compus din teren în suprafață de 451 m.p. și asupra locuinței C1, cu prețul de 30.000 de euro pe care vânzătorii l-au primit în întregime de la cumpărătoare, sumă transmisă de către pârâtă reclamantului, reprezentând, conform declarației bancare, cota de ½ din imobilul înstrăinat, iar prin declarația notarială aut. sub nr. 1988/2220 din 30.03.2011, reclamantul a revocat mandatul acordat pârâtei.
A susținut prima instanță că martorul P. M. audiat la cererea reclamantului a declarat că în anul 2004 reclamantul i-a trimis pârâtei D. M. suma de 10.000 de euro pentru a-l despăgubi pe fostul soț al pârâtei și a asistat la o discuție între pârâte înțelegând că pârâta B. I. dorește să divorțeze de reclamant, că în urmă cu circa 2 ani a fost la Viena pentru a renova o locuință cumpărată de reclamant și pârâtă cu un împrumut de la bancă și în acea perioadă soția reclamantului nu avea venituri iar pârâta D. avea pensie și fiii acesteia lucrau în străinătate.
S-a mai susținut de către prima instanță că, audiată la cererea pârâtelor, martora D. M. a arătat că imobilul în litigiu a aparținut pârâtei D. și aceasta a înstrăinat-o reclamantului și pârâtei, fiind întocmită o chitanță de mână, pârâta rămânând să locuiască în casă, iar în anul 2010, reclamantul i-a spus că are o afacere în Austria și are nevoie de bani, înțelegând de la pârâtă că reclamantul a fost de acord cu suma de 30.000 de euro, că reclamantul a venit în vizită la domiciliul său și i-a spus că dorește să vândă casa, fără a indica o anumită persoană.
Totodată, instanța de fond a arătat că, la interogatoriul formulat de reclamant, pârâta D. M. nu a recunoscut faptul că nu a comunicat reclamantului că dorește să cumpere locuința deoarece acesta a știut și s-au înțeles la prețul de 30.000 de euro, că martora T. F. a declarat că știe de la pârâta D. M. că reclamantul dorea să vândă casa pe motivul că are niște afaceri și nu se ajunge cu banii și a vorbit cu fiica sa să nu vândă casa la o persoană străină pentru a o cumpăra pârâta și aceasta i-a spus că are strânsă suma de 30.000 euro, discuții pe timpul cărora reclamantul și soția sa locuiau în străinătate.
A precizat prima instanță că potrivit extrasului de cont din 23.08.2012 pentru perioada 04.02._10, la data de 04.02.2010 a fost deschis un cont depozit pe numele pârâtei B. I. pentru suma de 31.435 euro, cont ce a fost închis la data de 25.05.2010, iar în data de 26.05.2010 a fost transmisă reclamantului suma de 30.000 euro.
S-a mai motivat de către prima instanță că, astfel, din probele administrate nu rezultă că suma de 30.000 de euro i-ar aparține lui și pârâtei B., că ar fi fost dobândită de aceștia în timpul căsătoriei, precum și că acest preț ar fi fost stabilit fictiv în condițiile în care a fost înstrăinată doar nuda proprietate asupra imobilului, întrucât pârâta D. M. deținea dreptul de uzufruct viager, iar cumpărătoarea D. M. este mama pârâtei B. I. și nici nu se poate considera neplata prețului de 30.000 euro întrucât suma a fost trimisă reclamantului potrivit declarației bancare nefăcându-se dovada că ar fi fost plătită o altă sumă cu titlu de preț astfel că nu se impune rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.
Referitor la anularea contractului de vânzare-cumpărare, instanța de fond a reținut că, în cauză, nu s-a dovedit dolul ca viciu de consimțământ, respectiv nu s-au dovedit mijloacele viclene întrebuințate de pârâte pentru a-l induce în eroare pe reclamant în vederea încheierii procurii nr. 2850/2268/21.05.2010 având în vedere declarația martorului P. M., declarație din care nu rezultă susținerile reclamantului în sensul că s-ar fi înțeles cu pârâtele să vândă casa cu un preț care să nu fie mai mic de 120.000 euro și cu acești bani să cumpere altă locuință în Austria, iar diferența să o investească, astfel că este neîntemeiat și capătul principal al acțiunii referitor la anularea procurii susmenționate, neexistând dovezi privind manevrele dolosive ale pârâtelor.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie susținând în esență că instanța a motivat sentința în mod contradictoriu superficial și lapidar, situație care echivalează cu o nemotivare în condițiile în care la data de 30.11.2011 a modificat primul capăt de cerere în sensul anulării procurii speciale autentificate, iar la data de 18.01.2012 a completat și precizat al doilea capăt de cerere în sensul că a solicitat, pe lângă anularea contractului, și rezoluțiunea acestuia pentru neplata prețului, capete de cerere respinse de instanță făcând abstracție de probele administrate.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la anularea contractului de vânzare – cumpărare deși a fost investită cu acest capăt de cerere, iar la dosar există suficiente probe din care rezultă că intenția pârâtelor la încheierea actului de vânzare-cumpărare a fost aceea de a scoate din masa bunurilor comune imobilul în litigiu, ceea ce corespunde unui scop imoral sancționat de lege cu nulitatea actului, urmărindu-se deposedarea sa în mod fraudulos de bun prin stabilirea unui preț fictiv și care nu a fost prevăzut în scopul de a fi plătit.
A precizat apelantul că, o dovadă în acest sens constă în procura specială nr. 2859/2668/21.05.2010 pe care a încheiat-o cu bună credință în considerarea raporturilor de familie avute cu pârâtele, procură în baza căreia pârâta B. I. a profitat de încrederea sa susținând că acționează în interesul familiei prin ipotecarea sau vânzarea imobilului la prețul real, însă nici un moment el nu a consimțit ca imobilul să fie vândut către soacra sa la un preț modic, neexistând nici o înțelegere în acest sens cu pârâtele, mai ales că imobilul a fost vândut la data de 25.05.2010 fără a se încerca ipotecarea acestuia și fără să i se aducă la cunoștință vânzarea despre care a cunoscut abia în iunie 2011, cu ocazia divorțului.
A mai arătat apelantul că pârâta D. M. se aflat în imposibilitate obiectivă de a achita prețul de 30.000 euro în condițiile în care avea o pensie de circa 300 lei lunar, iar economiile pe care pretinde că le avea nu au fost consemnate în vreun document, dovadă fiind faptul că în anul 2004 nu a putut achita către fostul soț jumătate din valoarea casei și tocmai pentru a-i restitui fostului soț partea ce i se cuvenea le-a vândut lor casa.
S-a precizat totodată de către apelant că, instanța nu a avut în vedere că susținerile pârâtelor conform cărora economiile proveneau din activități desfășurate la terțe persoane și din pensia cuvenită, din vânzarea unui teren nu au fost dovedite, mai ales că se susține că pârâta D. era ajutată în mod constant cu alimente și sume de bani pentru nevoile zilnice, ceea ce înseamnă că în realitate asemenea economii nu existau din moment ce pârâta D. avea nevoie de ajutorul altor persoane.
A mai arătat apelantul că în acest sens la data de 30.11.2009 pârâta D. a deschis la BCR un cont pe numele său în care a depus o sumă mică de bani, de 150 lei, astfel încât este greu de crezut că la data de 4.02.2010 ar fi avut suma de 30.000 euro reprezentând economii pe care fiica sa le-a depus la bancă pe motiv că mama sa era bolnavă, în vârstă și nefiind capabilă să se descurce cu operațiuni bancare, ceea ce atestă inducerea în eroare a instanței de judecată, dovadă în acest sens fiind și faptul că, deși a deschis un cont la BCR, pârâta D. a pretins că a păstrat în casă o sumă importantă de bani despre care a spus atât vecinilor cât și altor persoane și a plecat pe data de 15.12.2009 la Viena pentru câteva săptămâni, lăsând cheia casei vecinei sale D..
Totodată, apelantul a susținut că pârâta nu avea posibilitatea obiectivă să economisească suma de 30.000 euro în condițiile în care primea sume mici de bani de la prietena sa E., iar martorul P. M. a arătat că pârâta era ajutată constant chiar de către reclamant pentru asigurarea condițiilor de trai.
A învederat apelantul că, plata prețului s-a făcut din contul BCR al cărui titular a fost pârâta B. I. și în care au fost depozitați banii familiei constituind bun comun, document bancar de plată ce a fost semnat tot de aceasta pentru suma de 30.000 euro și pe care s-a specificat că această sumă reprezintă doar jumătate din suma primită, cealaltă jumătate urmând a rămâne la soție, mențiune care dovedește în mod evident intenția pârâtei de a divorța, precum și faptul că prețul stabilit în contract era fictiv, rezultând ca preț al vânzării suma de 60.000 euro.
O altă critică a apelantului vizează faptul că în mod eronat instanța de fond a reținut că din probele administrate nu a rezultat că această sumă de bani le-ar aparține, întrucât prezumția de comunitate de bunuri are caracter relativ putând fi răsturnată cu orice mijloc de probă, astfel că nu reclamantul era cel care trebuia să dovedească faptul că suma de bani aflată în contul pârâtei B. I. reprezintă bun comun, întrucât prin efectul legii aceasta face parte din categoria bunurilor comune, ci pârâta B. avea obligația să facă dovada că acești bani reprezintă bun propriu, caz în care, cât timp instanța nu a fost investită printr-o cerere reconvențională de către pârâta B. cu privire la constatarea calității de bun propriu a acestei sume de bani, înseamnă că instanța avea obligația să considere că suma de bani era bun comun, neputând trece peste cadrul procesual fixat de părțile în proces.
A mai arătat apelantul că, instanța de fond și-a întemeiat soluția în mod eronat pe depozițiile a doi martori ale căror susțineri s-au bazat exclusiv pe cele spuse de pârâta D., pe două mărturii indirecte cărora instanța le-a acordat forță probantă exclusivă, făcând abstracție de înscrisurile depuse, ceea ce este inadmisibil, nu se indică motivele pentru care instanța nu a cercetat capătul de cerere vizând anularea contractului de vânzare – cumpărare pe motiv că prețul nu era real, iar respingerea rezoluțiunii contractului pentru neplata prețului fac trimitere la texte de lege care nu reglementează această instituție de drept.
S-a precizat de către apelant că, motivarea instanței vizând neplata prețului este confuză și contradictorie, nu arată la ce probe face referire atunci când susține că nu s-a făcut dovada privind neplata prețului, în condițiile în care documentul bancar prin care au fost achitați cei 30.000 euro atestă faptul că nu a existat o plată a prețului făcută de cumpărătoare, întrucât contul din care s-a realizat transferul sumei era contul pârâtei B., astfel că suma constituia bun comun, pârâta – vânzătoare neavând niciodată intenția de a percepe prețul de la mama sa, simulând numai că pârâta D. ar fi plătit prețul imobilului cumpărat.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată la nr._ la data de 14.12.2012.
La data de 14.02.2013 intimatele B. I. și D. M. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat, arătând în esență că instanța de fond și-a exercitat rolul activ în stabilirea obiectului cauzei pentru capătul doi al acțiunii modificate, neputându-se susține că instanța ar fi rămas investită și cu o cerere de anulare a actului în litigiu și că nu s-ar fi pronunțat sub acest aspect, precum și faptul că instanța de fond a făcut o amplă și corectă analiză a probelor administrate.
Tribunalul examinând sentința apelată în raport de situația de fapt reținută, de criticile formulate, de textele de lege aplicabile constată că apelul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Conform procurii judiciare autentificată la nr. 2850/2668/21.05.2010, reclamantul B. S. S. a împuternicit-o pe soția sa, pârâta B. I., ca în numele său și pentru el, să-l reprezinte în fața autorităților române competente (notar public sau bancă) în vederea vânzării sau ipotecării imobilului comun situat în Câmpina, ., nr. 8A, jud. Prahova, urmând ca pentru aducerea la îndeplinire a acestei împuterniciri mandatarul său să semneze în numele să și pentru el oriunde va fi necesar, semnătura fiindu-i opozabilă.
În baza acestei procuri, pârâta B. I., personal și în calitate de mandatar pentru soțul său a vândut mamei, respectiv soacrei D. I. M. nuda proprietate asupra terenului curți – construcții în suprafață de 451 mp, situat la adresa susmenționată, precum și asupra locuinței C1, prețul vânzări fiind de 30.000 euro pe care vânzătorii l-au primit în întregime de la cumpărătoare la data încheierii contractului.
În cuprinsul contractului se menționează și faptul că pârâta D. M. în calitate de cumpărătoare intră de drept și de fapt în stăpânirea imobilului vândut începând cu data autentificării contractului, vânzarea având loc în scopul întregirii proprietății cumpărătoarei care este deținătoarea dreptului de uzufruct viager rezervat în baza contractului de vânzare – cumpărare aut. Nr. 4141/4.08.2004.
Conform extrasului de cont din data de 23.08.2012, la data de 4.02.2010 pârâta B. I. a deschis la BCR un cont pe numele său pentru suma de 31.435 euro, depozit închis la data de 25.05.2010 în urma retragerii sumei de bani, iar la data de 26.05.2010 s-a transmis reclamantului suma de 30.000 euro, astfel cum se menționează în mod expres în același extras de cont.
În cuprinsul documentului prin care suma de 30.000 euro a fost transmisă reclamantului se menționează faptul că această sumă de bani rezultată din vânzarea casei din Câmpina, reprezintă ½ din suma primită, restul de ½ rămâne la soție.
Martorul P. M. propus de reclamant a arătat că în anul 2004 a lucrat la imobilul în litigiu, reclamantul trimițând pârâtei D. suma de 10.000 euro pentru a-l despăgubi pe soțul acesteia cu titlu de sultă, iar la cirac doi ani de zile s-a dus la Viena pentru a renova o locuință cumpărată de reclamant și soția acestuia prin împrumut la bancă, perioadă în care soția reclamantului nu avea venituri, iar pârâta D. avea pensie, ceilalți doi copii ai acesteia lucrând în străinătate, însă nu–și ajutau mama cu sume de bani, pentru lucrările efectuate fiind plătit de reclamant.
Martorele D. I. și T. F. propuse de pârâte au arătat că, inițial, locuința în litigiu a aparținut pârâtei D., locuință pe care a înstrăinat-o fiicei sale și soțului acesteia pentru a-l putea despăgubi pe soțul său, rămânând însă în continuare să locuiască în casă, că în anul 2010 reclamantul a afirmat că are nevoie de bani pentru o afacere, motiv pentru care s-a înțeles cu pârâtele să vândă casa pentru suma de 30.000 euro, dând și o procură în acest sens, preț pe care pârâta D. a fost de acord să-l plătească, arătând că a strâns acești bani din economii, și pe care le ține în casă.
Au mai arătat martorele că pârâta D. era ajutată cu bani de o prietenă a sa din București pe nume E., că pârâta a lucrat și în străinătate pentru alte persoane pentru a strânge bani, că a vândut și niște terenuri împreună cu soțul său, iar banii îi punea deoparte, că nu au văzut economiile despre care pârâta D. le-a spus că le-ar fi avut, că pârâta are o pensie de circa 300 lei.
Conform art. 1020 - 1021 c.civ. nemodificat, rezoluțiunea contractului reprezintă o sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a acestuia, constând în desființarea retroactivă a actului și repunerea părților în situația anterioară, astfel încât condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi admisibilă rezoluțiunea sunt acelea ca una dintre părți să nu-și fi executat obligațiile ce-i revin, neexecutarea să fi fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația, iar debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere.
Așadar, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, reiese că reclamantul a împuternicit-o, prin procura nr. 2850/2668/21.05.2010, pe fosta sa soție, B. I., să-l reprezinte în fața autorităților române competente în scopul vânzării sau ipotecării imobilului bun comun situat în Câmpina, ., nr. 8, jud. Prahova, procură în baza căreia pârâta B., personal și în calitate de mandatar al soțului său a vândut acest imobil mamei și respectiv soacrei D. M. pentru prețul de 30.000 euro, imobil asupra căruia cumpărătoarea își păstrase un drept de uzufruct viager în baza contractului de vânzare – cumpărare aut. nr. 4141/4.08.2004 cu ocazia înstrăinării aceluiași imobil fiicei sale și soțului acestuia, dată la care prețul imobilului a fost achitat de către reclamant, fiind singurul care realiza venituri la acel moment, preț din care cumpărătoarea D. a achitat fostului soț al acesteia sulta cuvenită, în sumă de 10.000 euro.
Reiese totodată că, la data de 4.02.2010 pârâta B. I. a deschis un cont depozit pe numele său pentru suma de 31.435 euro, cont pe care l-a închis la data de 25.05.2010 cu ocazia încheierii contractului de vânzare – cumpărare aut nr. 2041/25.05.2010, prin retragerea sumei de bani, transmițând suma de 30.000 euro reclamantului la data de 26.05.2010, menționându-se în cuprinsul declarației bancare că reprezintă jumătate din suma primită din vânzarea casei.
Ca atare, atât timp cât achitarea prețului de 30.000 euro reprezentând prețul imobilului în litigiu s-a făcut din contul personal al pârâtei B. I. deschis la BCR la data de 4.02.2010, înseamnă că, în realitate, aceasta a fost cea care a achitat efectiv prețul imobilului și nicidecum cumpărătoarea D. M. astfel cum se specifică în cuprinsul contractului, cumpărătoare care nu și-a îndeplinit, în aceste condiții, obligația principală instituită în sarcina sa prin contract, respectiv aceea de a plăti prețul imobilului.
Susținerile pârâtelor conform cărora suma de 30.000 euro, deși a fost depusă în contul personal al pârâtei B., în realitate a aparținut cumpărătoarei D. M., reprezentând economiile acesteia strânse de-a lungul timpului, invocându-se în acest sens declarațiile martorelor D. M. și T. F., nu pot fi avute în vedere în condițiile în care niciuna din aceste martore nu a perceput personal o asemenea situație, nu a văzut suma de bani pretins deținută de pârâta D. cu titlu de economii, relatând aspecte ce le-au fost comunicate de către aceasta din urmă, caz în care asemenea declarații, nesusținute de alte probe, nu pot constitui dovezi certe privind deținerea de către pârâta D. a vreunei sume de bani, implicit a sumei de 30.000 euro pe care ar fi achitat-o cu titlu de preț.
Faptul că pârâta D. ar fi fost ajutată de prietena sa, numita E., cu diverse sume de bani, că aceasta i-ar fi dat înainte de deces suma de 5.000 euro, că pârâta ar fi lucrat în străinătate pentru alte persoane și ar fi economisit banii cu care a fost plătită pentru aceste servicii, nu înseamnă în mod automat că în anul 2010 pârâta D. deținea suma de 30.000 euro în condițiile în care avea o pensie lunară de doar circa 300 lei, astfel încât este greu de crezut că sumele primite sporadic de la prietena sa și care erau de asemenea modice, 300-400 lei, le-ar fi economisit și nu le-ar fi folosit pentru a se putea întreține, mai ales că nu există nici o dovadă la dosar privind sumele pretins economisite cu ocazia prestării unor servicii în străinătate, nu rezultă cât timp a prestat aceste servicii, care era cuantumul sumelor primite, dacă acestea erau de natură să-i permită să economisească o sumă importantă de bani, respectiv 30.000 de euro.
Mai mult chiar, dacă ar fi deținut în casă echivalentul în lei al sumei de 30.000 euro astfel cum pretinde, ar fi însemnat ca acesta să depună la dosar dovada transferului bancar din lei în euro, act care nu există la dosar, fiind depusă de către pârâta B. în contul său personal, direct suma de 30.000 euro.
O altă dovadă în sensul că pârâta D. nu deținea această sumă de bani constă în faptul că, deși susține că avea asemenea economii, a deschis un cont în noiembrie 2009 în care a depus doar suma de 150 lei or, este greu de crezut că dacă ar fi avut echivalentul în lei a sumei de 30.000 euro la acea dată nu i-ar fi depus în bancă și, mai mult chiar, cât timp pârâta D. avea cont deschis, în situația în care ar fi deținut economiile pretinse, ar fi însemnat ca fiica sa să le vireze în acest cont și nicidecum să deschidă un alt cont pe numele său, mai ales că nu există nicio dovadă la dosar că pârâta D. se afla în imposibilitate de a se deplasa la bancă pentru a semna actele necesare și că, astfel, fiica sa ar fi fost nevoită să deschidă un cont pe numele său.
Astfel, în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare întrucât din probele administrate reiese că pârâta D. nu și-a îndeplinit obligația principală rezultată din contract constând în plata prețului de 30.000 euro, prin suportare din veniturile sale exclusive, probele administrate demonstrând faptul că nu deținea această sumă de bani, nu avea posibilități ca de-a lungul timpului să economisească o asemenea sumă de bani, fiind astfel întrunite cerințele art. 1020 cod civil pentru a se dispune rezoluțiunea contractului de vânzare – cumpărare aut. nr. 2041/25.05.2010 pentru neplata prețului.
Critica apelantului în sensul că, instanța nu s-ar fi pronunțat cu privire la anularea contractului de vânzare – cumpărare deși a fost investită cu acest capăt de cerere, este neîntemeiată întrucât instanța, respingând în totalitate acțiunea modificată, precizată și completată, înseamnă implicit că s-a pronunțat cu privire la toate capetele acțiunii astfel cum a fost modificată, completată și precizată, inclusiv cu privire la capătul de cerere privind anularea contractului de vânzare – cumpărare.
Susținerile apelantului conform cărora, la dosar ar exista suficiente probe din care rezultă că intenția pârâtelor la încheierea actului de vânzare-cumpărare a fost aceea de a scoate din masa bunurilor comune imobilul în litigiu, ceea ce corespunde unui scop imoral sancționat de lege cu nulitatea actului, urmărindu-se deposedarea sa în mod fraudulos de bun prin stabilirea unui preț fictiv și care nu a fost prevăzut în scopul de a fi plătit, nu pot fi avute în vedere întrucât reclamantul nu a dovedit cu nici o probă administrată intenția frauduloasă a pârâtelor, scopul acestora de a scoate imobilul de la masa de partaj prin stabilirea unui preț fictiv, folosirea manoperelor dolosive în scopul de a-l deposeda de imobil, astfel încât, cât timp nu s-a dovedit nerespectarea condițiilor de validitate ale contractului vizând stabilirea unui preț real, sincer și serios, precum și încheierea contractului prin folosirea unor manopere dolosive pentru fraudarea intereselor reclamantului, înseamnă că nu se poate aplica sancțiunea nulității contractului de vânzare – cumpărare.
Pretențiile apelantului conform cărora, o dovadă în sensul fraudării intereselor sale constă în aceea că, deși a încheiat o procură specială cu bună credință prin care a mandatat-o pe pârâtă să vândă sau să ipotecheze imobilul la prețul real, aceasta profitând de încrederea sa, a vândut imobilul mamei sale la un preț modic, deși nu a existat o înțelegere în acest sens, nu pot fi reținute de instanță întrucât pe de o parte, nu rezultă mașinațiunile, manoperele dolosive, viclene pe care le-ar fi folosit pârâta B. pentru ca reclamantul să încheie această procură și, implicit, contractul de vânzare-cumpărare, iar pe de altă parte, în cuprinsul procurii nu se menționează vreo sumă de bani reprezentând prețul cu care părțile ar fi convenit să vândă imobilul, mai ales că la instanța de fond reclamantul nu a solicitat efectuarea vreunei expertize pentru a dovedi că, la acel moment, prețul imobilului astfel cum a fost stabilit, ar fi fost mai mic decât cel cu care se vindeau efectiv imobile similare în zona respectivă și că, în aceste condiții, prețul plătit ar fi nereal și neserios.
Aspectele invocate de către apelant, în sensul că pârâta D. M. s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a achita prețul de 30.000 euro în condițiile în care avea o pensie de circa 300 lei lunar, iar economiile pe care pretinde că le avea nu au fost consemnate în vreun document, dovadă fiind faptul că în anul 2004 nu a putut achita către fostul soț jumătate din valoarea casei și tocmai pentru a-i restitui fostului soț partea ce i se cuvenea, le-a vândut lor casa, sunt justificate întrucât, într-adevăr, pârâtele nu au administrat dovezi certe din care să rezulte că pârâta D. deținea în luna mai 2010 suma de 30.000 euro, martorele propuse de către pârâta nepercepând personal o asemenea situație, neputând transmite astfel instanței o situație de care să fi luat cunoștință în mod direct, prin propria percepție, ci din spusele pârâtei D., caz în care, pensia modică încasată de aceasta de-a lungul timpului nu i-ar fi permis să economisească o sumă importantă de bani.
Împrejurările invocate de către apelant conform cărora activitățile desfășurate la terțe persoane, vânzarea unor terenuri nu au fost dovedite de către pârâte și nu s-ar fi justificat ajutorul dat pârâtei D. de alte persoane cu bani, alimente în cazul în care pârâta ar fi avut bani suficienți astfel încât să ducă și un trai decent și să și economisească bani, au relevanță în cauză întrucât, într-adevăr, din probele administrate nu rezultă fără îndoială că pârâta D. a prestat servicii pentru alte persoane în străinătate, pe ce perioadă, sumele de bani cu care ar fi fost plătită pentru aceste servicii, nu rezultă dacă a vândut vreun teren și cu ce sumă de bani l-ar fi vândut, care a fost destinația acestor bani, la dosar existând doar o procură dată fostului soț în scopul vânzării unui teren, și nicidecum și contractul de vânzare-cumpărare încheiat efectiv.
Pe de altă parte, este greu de crezut că, dacă pârâta D. și-ar fi permis să se întrețină singură și să economisească bani, ar mai avut nevoie de ajutorul în bani al altor persoane, inclusiv al prietenei sale E., care la rândul său îi dădea sume modice de bani, în mod sporadic, sume care ar fi fost imposibil să o ajute pe pârâtă să economisească suma de 30.000 euro.
Apărările apelantului că în condițiile în care la data de 30.11.2009 pârâta D. a deschis la BCR un cont pe numele său în care a depus o sumă mică de bani de 150 lei, este greu de crezut că la data de 4.02.2010 ar fi avut suma de 30.000 euro pe care ar fi păstrat-o în casă, au de asemenea relevanță în cauză, deoarece pe de o parte, dacă la data de 30.11.2009 ar fi avut echivalentul în lei al sumei de 30.000 euro ar fi însemnat să depună toată suma de bani la bancă și nu doar suma de 150 lei, iar pe de altă parte nu există la dosar niciun document de transfer bancar care să ateste cumpărarea sumei de 30.000 euro din echivalentul în lei pretins deținut de pârâta D., fiica sa depunând la bancă în contul deschis pe numele său direct suma de 30.000 euro, în condițiile în care mama sa avea deja deschis un cont bancar, ceea ce reprezintă o dovadă că, în realitate, suma de bani a fost depusă de către pârâta B. și plătită ca și preț al imobilului de către aceasta și nicidecum de mama sa, care nu avea posibilitățile financiare de natură să-i permită să economisească o sumă atât de importantă de bani.
Susținerile apelantului că, plata prețului s-a făcut din contul BCR al cărui titular a fost pârâta B. I. și în care au fost depozitați banii familiei constituind bun comun, document bancar de plată ce a fost semnat tot de aceasta pentru suma de 30.000 euro și pe care s-a specificat că această sumă reprezintă doar jumătate din suma primită, cealaltă jumătate urmând a rămâne la soție, mențiune care dovedește în mod evident intenția pârâtei de a divorța, precum și faptul că prețul stabilit în contract era fictiv, nu pot fi avute în vedere întrucât exced obiectului cauzei în cadrul căreia se analizează dacă pârâta D. a achitat sau nu prețul imobilului din propriile venituri și nicidecum regimul juridic al sumei de bani plătită cu titlu de preț, respectiv dacă reprezintă bun comun al soților sau bun propriu al pârâtei B., aspecte care pot face obiectul analizei în cadrul unui eventual proces de partaj bunuri comune, instanța de fond nefiind investită cu o asemenea cerere de stabilire a regimului juridic al acestei sume de bani.
Criticile apelantului, în sensul că instanța de fond și-a întemeiat soluția în mod eronat pe depozițiile a doi martori ale căror susțineri s-au bazat exclusiv pe cele spuse de pârâta D., pe două mărturii indirecte cărora instanța le-a acordat forță probantă exclusivă, făcând abstracție de înscrisurile depuse ceea ce este inadmisibil, sunt întemeiate cât timp depozițiile martorelor audiate sunt contrazise de celelalte probe administrate, probe care demonstrează că în realitate pârâta D. nu a achitat prețul imobilului, nedispunând de suma menționată cu titlu de preț în cuprinsul contractului, mai ales că ajutoarele în bani și alimente primite de aceasta de la alte persoane atestă tocmai faptul că nu dispunea de mijloace materiale, financiare, necesare nu numai unui trai decent dar și care să-i permită să economisească bani și nicidecum nu reprezintă o dovadă în sensul că aceste ajutoare i-ar fi permis pârâtei D. să economisească o sumă importantă de bani.
Susținerile apelantului conform cărora pentru respingerea rezoluțiunii contractului pentru neplata prețului instanța face trimitere la texte de lege care nu reglementează această instituție de drept, sunt justificate întrucât instanța de fond a analizat cererea vizând rezoluțiunea contractului pentru neplata prețului în raport de îndeplinirea sau nu a condițiilor prev. de art. 948, art. 1303 Cod Civil și nicidecum în raport de disp. art. 1020 cod Civil în condițiile în care reclamantul a solicitat rezoluțiunea contractului pentru neplata prețului, celelalte susțineri ale acestuia vizând pretinsa stabilire a unui preț fictiv, nereal, neserios, făcând obiectul analizei capătului de cerere referitor la anularea contractului de vânzare – cumpărare și nu la rezoluțiunea acestuia.
Motivul de apel invocat de către apelant în sensul că, motivarea instanței vizând neplata prețului este confuză și contradictorie, nu arată la ce probe face referire atunci când susține că nu s-a făcut dovada privind neplata prețului, în condițiile în care documentul bancar prin care au fost achitați cei 30.000 euro atestă faptul că nu a existat o plată a prețului făcută de cumpărătoare, întrucât contul din care s-a realizat transferul sumei era contul pârâtei B., astfel că suma constituia bun comun, pârâta – vânzătoare neavând niciodată intenția de a percepe prețul de la mama sa, simulând numai că pârâta D. ar fi plătit prețul imobilului cumpărat, este fondat deoarece instanța de fond nu analizează capătul de cerere vizând rezoluțiunea contractului și prin prisma documentelor bancare existente la dosar, întemeindu-și strict soluția doar pe declarațiile martorelor propuse de pârâtă, martore care nu au perceput personal existența vreunei sume de bani în casa pârâtei D., ci doar din spusele acesteia, extrasele de cont, coroborate cu toate celelalte probe administrate demonstrând cu certitudine că era imposibil ca suma de 31.000 euro depusă de pârâta B. în contul său personal deschis la BCR să aparțină pârâtei D. M..
De altfel, neplata prețului invocată de reclamant a avut în vedere faptul că pârâta cumpărătoare nu a achitat prețul în sensul că nu avea banii necesari în acest scop și nicidecum că nu s-ar fi transmis suma de 30.000 de euro reclamantului, astfel cum a motivat prima instanță.
P. urmare tribunalul în raport de aceste considerente, constatând că în cauză s-a făcut dovada neexecutării contractului de vânzare – cumpărare din culpa pârâtei D. M. în sensul că nu aceasta a fost cea care a achitat prețul de 30.000 euro stipulat în cuprinsul contractului, în baza art. 296 Cod de Procedură Civilă va admite apelul și va schimba în parte sentința apelată în sensul că va admite în parte acțiunea modificată, precizată și completată, sens în care va dispune rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare aut. nr. 2041/25.05.2010 de BNP V. S. și repunerea părților în situația anterioară.
Totodată, instanța va menține restul dispozițiilor sentinței vizând respingerea capetelor acțiunii modificată, precizată și completată privind anularea procurii speciale aut. nr. 2850/21.05.2010 la Ambasada României în Viena și anularea contractului de vânzare cumpărare aut. nr. 2041/25.05.2010 și va înlătura obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâte.
În baza art. 274 Cod de Procedură Civilă instanța va obliga în solidar pe intimate la 34.516 lei cheltuieli de judecată către apelant reprezentând taxe de timbru, timbru judiciar, onorarii avocat fond și apel.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
Admite apelul declarat de recurentul – reclamant B. S. S., cu domiciliul ales la cabinet avocat L. G., cu sediul în Ploiești, . jud. Prahova, împotriva sentinței civile nr. 2973/24.10.2012 pronunțată de Judecătoria Câmpina, în contradictoriu cu intimatele - pârâte B. I. si D. I. M., ambele domiciliate în Câmpina, ..8 jud. Prahova și, în consecință:
Schimbă în parte sentința atacată în sensul că admite în parte acțiunea modificată, precizată și completată.
Dispune rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare aut. nr. 2041/25.05.2010 de BNP V. S. și repunerea părților în situația anterioară.
Menține restul dispozițiilor sentinței vizând respingerea capetelor acțiunii modificată, precizată și completată privind anularea procurii speciale aut. nr. 2850/21.05.2010 la Ambasada României în Viena și anularea contractului de vânzare cumpărare aut.tut.nr.2041/25.05.2010.
Înlătură obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către pârâte.
Obligă în solidar pe intimate la 34.516 lei cheltuieli de judecată către apelant reprezentând taxe de timbru, timbru judiciar, onorarii avocat fond și apel.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
R. C. L. A. M.
GREFIER
R. V.
Fiind plecată la altă instanță,
semnează P. grefier,
Operator de date cu caracter personal nr. 5595
Red.RC/Tehnored.BA
5 ex./30.05.2013
D.f._ – Judec. Câmpina
J.f. – C. M.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 853/2013. Tribunalul PRAHOVA | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 809/2013.... → |
|---|
