Fond funciar. Decizia nr. 1371/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1371/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 10-11-2014 în dosarul nr. 1371/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL P.-SECTIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1371
Ședința publică din data de 10.11.2014
PREȘEDINTE – M. G.
JUDECĂTOR – G. D.
JUDECĂTOR – E. C. D.
GREFIER – A. C.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă MĂNĂSTIREA C., cu sediul ales în București, .. 9, ., sector 5, cu sediul ales la SCA P. și Asociații, cu sediul în București, .. 9, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 2388/20.02.2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. J. DE A. A L. F. F. P., cu sediul în Ploiești, ., județ P., C. L. DE A. A L. F. F. I., cu sediul în . și R. NAȚIONALĂ A P. - DIRECȚIA S. P., cu sediul în Ploiești, .. 3, județ P..
Cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns recurenta – reclamantă reprezentată de avocat și intimata Direcția S. P. reprezentată de consilier juridic U. C., lipsă fiind intimatele Comisii.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că au fost depuse la dosar, prin intermediul compartimentului registratură, înscrisurile solicitate Comisiei Județene de Fond F. Tulcea, după care,
Părțile, prin apărători, învederează că nu mai au alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, tribunalul constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul recurentei-reclamante, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii formulate și precizate; obligarea intimatei C. Locală I. la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren pădure de 370 ha, situat pe raza localității I., pe vechiul amplasament, urmând a se avea în vedere relațiile depuse de C. Județeană de Fond F. Tulcea.
Învederează că sentința pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală, instanța trebuie să aibă în vedere decizia nr. 983/2012 a Curții Constituționale, terenul fiind atribuit cu caracter perpetuu.
Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Reprezentantul intimatei Direcția S. P., reiterează concluziile puse la termenul de judecată anterior, în sensul că solicită respingerea recursului, menținerea sentinței civile pronunțate de instanța de fond, ca fiind temeinică și legală, menționând că în cauză nu este vorba de reconstituirea dreptului de proprietate, în cererea reclamantei neexistând textul de lege.
Solicită să se aibă în vedere faptul că reclamanta nu a avut niciodată în proprietate terenul în cauză, iar Legea nr. 46/2008 este o lege organică și este interzisă de lege constituirea dreptului de proprietate asupra terenului categoria de folosință forestier.
Arată că instanța de fond a apreciat în mod corect normele de aplicare a Legii nr. 1/2001 reactualizată, menționând că reclamanta a solicitat constituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 30 ha teren pădure și pretinde reconstituirea dreptului de proprietate.
Arată că este vorba de constituirea dreptului de proprietate, iar nu de reconstituirea dreptului de proprietate.
Solicită să se aibă în vedere Codul silvic din care rezultă faptul că fondul forestier nu face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate.
Arată că recursul este nelegal și neîntemeiat.
Fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub numărul_, reclamanta Mănăstirea C. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții C. Județeană P. de A. a L. F. F. și C. L. I. de Fond F., să dispună prin hotărârea ce va fi pronunțata în cauza reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 370 ha pădure teren care este situat pe raza comunei I. pe vechiul amplasament sau unul similar aflat la dispoziția comunei sau a județului.
În motivarea acțiunii, s-a învederat că la nivelul anului 1938 reclamanta a fost înzestrată cu teren în suprafața de 400 ha categorie de folosința păduri in temeiul Legii nr. 61/1937 predarea realizându-se prin procesul verbal nr._/11.10.1938 emis la acea data de către Ministerul Agriculturii si Domeniilor – Casa P. statului suprafața care se regăsea in patrimoniul Mănăstirii si a fost consemnata cu ocazia Recensământului agricol al populației din 1948 așa cum rezulta (după cum afirma reclamanta) si din Extrasul după Borderoul proprietăților.
De asemenea, reclamanta a arătat că s-a dovedit calitatea de persoana îndreptățita la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 370 ha pădure, situata pe raza comunei I., raportat la prevederile disp. art. 29 din Legea nr. 1/2000 cu modificările si completările ulterioare, iar pârâtele și-au încălcat abuziv atribuțiile și obligațiile imperative prevăzute de lege prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate. S-a invocat de asemenea în susținerea argumentelor doctrina CEDO referitoare la noțiunea de bun actual. In concluzie solicita reclamanta ca prin hotărârea ce se va dispune în cauza sa fie admisă acțiunea și pe cale de consecință să se dispună reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 370 ha.
În anexa la acțiune a fost înaintat cererea de reconstituire formulata in anul 2009 (f.7 dosar), adresa emisa de către Casa pădurilor Statului (f.9 dosar), înscris ce emana de la Arhivele Statului(f.10 dosar).
La termenul din data de 16.03.2011, în ședința publica, instanța de fond a dispus emiterea unei adrese către Comisa L. I. pentru a înainta la dosar documentația aferenta cererii de reconstituire a dreptului de proprietate de către reclamanta, în acest sens fiind înaintate adresele (atașate la f.22 si 23 dosar).
Prin cererea atașată la f.47 dosar. s-a solicitat introducerea în cauză a Regiei Naționale a P. Direcția S..
În ședința din data de 18.10.2011, instanța de fond, raportat la cererea formulata a dispus introducerea în cauză a acestei instituții în calitate de pârâtă.
Fiind legal citată, pârâta R. Națională a P. a invocat excepția prematurității și a inadmisibilității cererii, instanța de fond pronunțând-se în sensul respingerii celor doua excepții potrivit motivelor invocate în încheierea din data de 03.04.2012 (f.69 dosar).
În ședința din data de 19.02.2013 instanța de fond, în temeiul disp. art. 167 C.pr.civ a încuviința în cauză efectuarea unei expertize topo cu obiectivele ce au fost expuse in încheierea de la acesta data(f.98 dosar)- raportul fiind atașată la f.131-140 dosar.
Prin Sentința civilă nr. 2388/20.02.2014, Judecătoria Ploiești a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamanta Mănăstirea C., având ca obiect fond funciar, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin procesul verbal nr._/11.10.1938 emis la acea dată de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor – Casa P. statului, patrimoniul Mănăstirii C. a fost înzestrat cu teren în suprafața de 400 ha categorie de folosința păduri în temeiul Legii nr. 61/1937, calitatea de dobânditor reieșind din înscrisurile ce au fost atașate în cauza.
Din înscrisul înaintat la f.28 dosar rezultă că reclamanta a solicitat a-i fi reconstituit dreptul de proprietate astfel că instanța de fond a apreciat asupra excepțiilor ce au fost invocate pe calea întâmpinării formulată de către R. Națională a P. – Direcția P..
Dând eficienta probei cu înscrisuri si interpretând potrivit raționamentului logico juridic atât prin prisma acestora, dar si a dispozițiilor legale, s-a reținut că suprafața de teren de 370 ha teren din categoria pădure ce face parte din suprafața de 1400 ha a fost atribuit prin procesul verbal nr._/11.10.1938 emis de către Ministerul Agriculturii și Domeniilor - Casa Pădurarilor Statului, Mănăstirii C. cu scopul enunțat în Decretul lege 3388/1942 și anume acela de atribuire și perpetua folosință, în scopul utilizării veniturilor acestora în exclusivitate, pentru conservarea și restaurarea monumentelor istorice, întreținerea unor scoli-ateliere, aziluri, etc.
Conform art. 29 al. 3 ind.1 din Legea nr.1/2000, care prevede că: ,,structurile de cult prevăzut la al.2 (din acest text de lege) care au avut in folosința sau in zestre terenurile cu destinație forestiera potrivit leg 61/1937 pentru înzestrarea unor mănăstirii din tara cu întinderi de păduri si alte terenuri dobândesc in proprietate respectivele suprafețe.
Față de mijloacele de proba administrate respectiv înscrisuri, dacă instanța ar interpreta solicitarea reclamantei numai prin prisma dispozițiilor art. 29 al.3 ind.2 din Legea nr. 1/2000 per reductio in absurdum s-ar aprecia că în mod justificat reclamanta poate dobândit un drept de proprietate exclusiv asupra suprafeței de teren de 370 ha.
Rațiunea legiuitorului vizând introducerea acestui text de lege(art. 29 al.3 ind.2) a fost transpusa fără echivoc prin Decizia Curții Constituționale 983/22.11.2009 în acesta statuându-se ca noțiunea de ,,înzestrare” echivalează cu dobândirea unui drept de proprietate ceea ce în consecința îndreptățește structurile de cult sa solicite reconstituirea ,,…care potrivit deciziei Curii Constituționale nr. 1654/15.12.2009 se va realiza în raport cu politica economica a statului și cu finalitatea reparatorie a legii.
per a contrario, se poate deduce ca dreptul la reconstituire nu creează un dubiu, ci problema care se ridica este doar aceea a suprafeței de teren pentru care s-ar putea reconstitui un drept de proprietate.
De altfel, prin corelarea dispozițiile al.3 ind.1 si al.3 ind.2 din art. 29 Legea nr. 1/2000 legiuitorul a voit a evita situația in care s-ar obține titluri de proprietate în mod succesiv. În lumina doctrinei in materie, cât și a dispozițiilor art. 45 și art. 61 al. 2 din HG nr. 890/2005 instanța de fond a reținut că în mod expres s-a prevăzut doar posibilitatea de a fi retrocedat către mănăstiri și alte instituții suprafața maxima de 30 ha.
Este adevărat ca în prezent nu mai exista o astfel de limitare însă acesta vizează doar situația persoanelor fizice sau juridice care au deținut un drept de proprietate asupra terenurilor preluate în mod abuziv de către stat și care astăzi conform acestei înlăturări pot solicita retrocedarea in totalitate a suprafețelor de teren, căci dreptul de proprietate pe care l-au avut în trecut este imperativ necesar a fi dobândit in exclusivitate.
În cauză însa reclamanta nu poate fi considerată ca titular al unei astfel de drept căci în trecut potrivit textelor de lege si deciziei curții constituționale a avut doar un drept de înzestrare adică unul de folosința perpetua cu scopul vădit de a contribui prin folosirea veniturilor exclusive la conservarea și restaurarea monumentelor istorice.
Potrivit raportului de expertiza judiciara întocmit in cauza suprafața de teren de 370 ha este libera căci pe acesta nu au fost identificate terenuri intabulate. Cu toate acestea, pentru rațiunea anterior exprimata instanța apreciază ca în cauza concluzia raportului de expertiza chiar dacă pertinentă, nu este utilă, fiind evident ca acesta suprafața de teren este libera întrucât se afla în proprietatea statului.
Pentru aceste deziderate, instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de către reclamanta Mănăstirea C., luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Mănăstirea C., în temeiul art. 299, art. 304 și 3041 C. Pr. Civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, pentru motivele ce urmează a le învedera.
În motivarea cererii, recurenta - reclamantă a învederat faptul că prin Sentința Civilă nr. 2388/20.02.2014 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect fond funciar, prin care a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtele, reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 370 ha pădure, teren situat pe raza localității I., pe vechiul amplasament sau pe unul similar aflat la dispoziția comunei sau județului.
În continuare, recurenta - reclamantă a susținut că hotărârea recurată este nelegală, un prim motiv de recurs fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.Pr.Civ., respectiv „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau (...) cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii."
Astfel, recurenta - reclamantă a susținut că, deși instanța a menționat că dă eficiență probelor și raționamentului logico juridic, practic a înțeles să enumere textele de lege pe care le-a apreciat incidente în cauză, fără a detalia însă motivele pentru care acestea sunt aplicabile speței deduse judecății.
Or, recurenta - reclamantă a susținut că nemotivarea hotărârii este de natură să aducă prejudicii grave dreptului la un proces echitabil.
În continuare, recurenta - reclamantă a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 6 C.pr.civ., judecătorii au îndatorirea de a se pronunța asupra tuturor cererilor cu care instanța a fost învestită.
Astfel, recurenta - reclamantă a susținut că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al apelantului pârât, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză. (CEDO, Cauza Albina contra România, hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia G. V. contra România, hotărârea din 8 iunie 2006).
În acest sens, recurenta - reclamantă a susținut că dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate, adică examinate de instanța sesizată, iar examinarea acestora să se regăsească în dispozitivul sentinței civile, din care să rezulte în mod clar modalitatea de soluționare a pretențiilor deduse judecății.
Art. 261 alin. 1 pct. 5 c.pr.civ. prevede faptul că hotărârea trebuie să conțină „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților”, iar motivarea în fapt și în drept a hotărârii judecătorești este un element esențial care permite verificarea criteriilor care au format convingerea instanțelor, în sensul admiterii ori respingerii unor pretenții sau apărări.
Or, recurenta - reclamantă a susținut că în primul rând, invocă instanța prevederile art. 29 al. 3 ind. 1 din Legea nr.1/2000, pe care le coroborează cu dispozițiile Deciziei nr. 983/2009 pronunțate de către Curtea Constituțională, unde se reține că „noțiunea de înzestrare echivalează cu dobândirea unui drept de proprietate ceea ce în consecință îndreptățește structurile de cult să solicite reconstituirea, care potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1654/15.12.2009 se va realiza în raport cu politica economică a statului și cu finalitatea reparatorie a legii".
De asemenea, recurenta - reclamantă a susținut că aceasta constată incidente în speță dispozițiile art. 45 și art. 61 al.2 din HG 890/2005 și reține că în mod expres s-a prevăzut doar posibilitatea de a fi retrocedat către mănăstiri și alte instituții suprafața maximă de 30 ha.
Mai mult, recurenta - reclamantă a susținut că, deși reține că în prezent nu ar mai fi valabilă o astfel de limitare (fără a indica temeiul de drept), instanța a considerat că aceasta vizează doar situația persoanelor fizice și juridice care au deținut un drept de proprietate asupra terenurilor preluate abuziv de către stat și care astăzi pot solicita retrocedarea în totalitate a suprafețelor de teren, căci dreptul de proprietate pe care l-au avut în trecut este imperativ necesar a fi dobândit în exclusivitate.
Recurenta - reclamantă a susținut în continuarea că, concluzia instanței este în sensul în care reclamanta nu poate fi considerată ca titular al unui astfel de drept căci în trecut, potrivit textelor de lege și Deciziei Curții Constituționale a avut doar un drept de înzestrare, adică unul de folosință perpetuă cu scopul vădit de a contribui prin folosirea veniturilor exclusive la conservarea și restaurarea monumentelor istorice.
Față de concluzia prezentată, recurenta - reclamantă a susținut că hotărârea este nelegală și prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 9 c.pr.civ. instanța coroborând încălcarea și o greșită aplicare a legii, cu interpretarea greșită a probatoriului.
Astfel, recurenta - reclamantă a susținut că, deși face referire la două Decizii ale Curții constituționale pe care le consideră relevante, instanța trece cu vederea Decizia Curții Constituționale nr.983/22.11.2012, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (31) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997, iar această excepție de neconstituționalitate a fost invocată chiar în prezenta cauză, de către pârâtele din speță.
Fără a relua pe larg considerentele Deciziei nr. 983/22.11.2012, recurenta - reclamantă a susținut faptul că, în lumina jurisprudenței anterioare Curtea Constituțională a reținut următoarele: „Curtea observă că mănăstirile înzestrate dobândeau un drept real de folosință și dreptul de a culege fructele, însă fără ca acestea să fie exercitate cu caracter temporar. Dimpotrivă, Statul atribuia „în deplină și perpetuă folosință" suprafețele de păduri si alte terenuri, „înzestrând" unele mănăstiri ortodoxe, astfel cum sunt nominalizate în anexa la Decretul - Lege nr. 47/1938, care a modificat Legea nr. 61/1937, intitulată „Tablou al mănăstirilor înzestrate și al suprafețelor de pădure atribuite fiecăreia" (anexă în care figurează și pârâta din prezenta cauză). Așadar, Curtea constată că intenția legiuitorului care a edictat Legea nr. 61/1937 a fost de atribuire în proprietate a unor suprafețe de păduri si alte terenuri, întrucât doar dreptul de proprietate este perpetuu. Pe de altă parte. Curtea constată că, în concepția legiuitorului primar din anul 2008, dată la care a fost adoptată legea de modificare a Legii nr. 1/2000. noțiunea juridică de „înzestrare" echivala cu dobândirea unui drept de proprietate, ceea ce, în consecință îndreptățește structurile de cult să solicite reconstituirea acestuia."
Recurenta - reclamantă a susținut în continuare că soluția instanței este dată și cu încălcarea art. 147 din Constituția României, care prevede că: „ (4) Deciziile Curții Constituționale (...)de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor."
Or, recurenta - reclamantă a susținut că, Deși Curtea Constituțională statuează prin practica sa constantă și reiterează prin Decizia nr. 983/22.11.2012, faptul că structurile de cult au dobândit în temeiul Legii nr. 61/1937 un drept de proprietate, respectiv au avut în proprietate suprafețele de teren de la momentul atribuirii în anul 1937, instanța ajunge la concluzia că reclamanta nu poate fi considerată titulară unui astfel de drept, deoarece a avut doar un drept de folosință.
Pe de altă parte, recurenta - reclamantă a susținut că instanța nu detaliază legătura pe care ar avea-o în soluționarea prezentei cauze dispozițiile al. 31 și al.32 ale art. 29 din Legea nr. 1/2000 și nici dispozițiile art. 45 din HG nr.890/2005 nu prezintă relevanță în soluționarea prezentei cauze, deoarece în speță nu ne regăsește în situațiile prevăzute la acest articol.
De altfel, recurenta - reclamantă a susținut că, chiar instanța a reținut că „potrivit raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză, suprafața de teren de 370 ha este liberă, căci pe aceasta nu au fost identificate terenuri intabulate."
Mai mult, recurenta - reclamantă a susținut că nici dispozițiile art. 61 alin 2 din HG nr. 890/2005 nu sunt incidente în cauză, deoarece, așa cum a arătat, reclamanta este beneficiara unui drept de proprietate, a cărui reconstituire o solicită în prezent, interpretarea Curții Constituționale fiind de natură să clarifice irevocabil și cu caracter obligatoriu această problemă.
Pe cale de consecință, recurenta - reclamantă a susținut că soluția instanței de fond este nelegală, iar dacă instanța ar fi făcut aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente și ar fi analizat probatoriul administrat în cauză (înscrisurile completate de raportul de expertiză tehnică judiciară), ar fi trebuit să admită cererea și să dispună în contradictoriu cu pârâtele reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament pentru suprafața de teren de 370 ha pădure situat pe raza comunei I..
Pentru toate aceste considerente, recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtelor la reconstituirea dreptului proprietate pe vechiul amplasament pentru suprafața de 370 ha pădure situat pe raza comunei I..
De asemenea, recurenta - reclamantă a solicitat proba cu înscrisuri.
În drept, recurenta - reclamantă a invocat disp. art. 299, art. 304 și 3041 c.pr.civ.
Intimata-pârâtă R. Naționala a P. - Direcția S. P. a formulat întâmpinare,solicitând respingerea recursului declarat de Mănăstirea C. pentru considerentele ce urmează a le învedera.
În prealabil, intimata – pârâtă a învederat faptul că și la momentul judecării fondului cauzei, ca și la momentul judecării recursului, dispozițiile HG nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, cu referire la dispozițiile art. 61 alin. (2) sunt în vigoare.
De asemenea, intimata – pârâtă arata ca dispozițiile art. 64 alin. (2) din același act normativ sunt în vigoare, chiar dacă Legea nr.261/2008 a modificat prevederile art. 29 din Legii nr. 1/2000.
Față de prima critică invocată de recurenta reclamantă Mănăstirea C., prin aplicarea art. 304 pct. 7 c.pr.civ., intimata – pârâtă a solicitat să se respingă ca neîntemeiată, având în vedere că instanța de fond își argumentează soluția dată atât în drept, cât și în fapt, având în vedere probatoriul administrat.
Astfel, intimata – pârâtă a susținut că raționamentul instanței de fond a vizat prevederile legale ce țineau, pe de o parte, de prevederile Legii nr. 1/2000, cât și de prevederile HG nr. 890/2005 cu referire la regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor.
Mai mult, intimata – pârâtă a susținut că nicăieri în textele de lege menționate nu se fac referiri la neaplicabilitatea unor prevederi care să țină cont de ultima modificare adusă Legii nr.1/2000, iar prin dispozițiile art. II alin. (2) din legea 261/2008, se instituie obligativitatea modificării HG nr. 890/2005, situație care nu s-a mai regăsit și în actualitate.
Or, intimata – pârâtă a susținut că alegațiile recurentei potrivit cărora instanța de judecată a înțeles să enumere texte de lege pe care le-a apreciat că sunt incidente în cauză, se îndepărtează de realitate atâta timp cât chiar susținerile părților exprimate atât prin întâmpinare, cât și prin susținerile orale, au vizat aceleași argumentații juridice.
Intimata – pârâtă a susținut că instanța de judecată nu a selectat o . texte, pe care le-a apreciat în mod subiectiv că sunt incidente în cauza supusă judecății, ci a făcut aplicare a unor norme legale ce se desprindeau din legislația incidență cauzei, pe de o parte, iar pe de altă parte, instanța a apreciat ca fiind pertinente, legale și incidente cauzei susțineri ale părților care au evidențiat temeiuri de drept incidente în cauză.
În acest sens, intimata – pârâtă a susținut că nici chiar recurenta-reclamantă nu poate face abstracție de dispozițiile art. 61 alin. (2) și art. 64 alin. (2), norme legale incidente speței și care au fost avute în vedere de instanța de fond.
În continuare, intimata – pârâtă a susținut că și de această dată, recurenta reclamantă înțelege să uzeze de texte, extrase din comentarii, care nu au nici-o legătură cu speța dedusă judecății, așa cum o face și în motivarea recursului prin comentariul din pagina 1 la dispozițiile art. 129 alin. 6 C.pr.civ. "Noțiunea de proces echitabil și fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al apelantului pârât".
Astfel, intimata – pârâtă a susținut că argumentația juridică a instanței de fond a avut în vedere în primul rând dispozițiile Legii nr.1/2000 nemodificată prin Legea nr. 261/2008, în mod special prevederile art. 29 alin. (3.1) care arătă că "3.1) structurile de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosință sau în înzestrare terenuri cu destinație forestieră, dobândesc în proprietate suprafețe până la limita de 30 ha din pădurile pe care le-au avut în administrare sau în înzestrare” argumentație care se regăsește în parte și în modificările aduse prin Legea 261/2008.
Or, intimata – pârâtă a susținut că, chiar dacă instanța de judecată a luat în considerare ca izvor de drept Decizia nr. 983/2009 a Curții Constituționale, nu se poate acredita ideea că este obligată să facă abstracție de celelalte norme de drept în vigoare la momentul judecății, care să argumenteze în mod temeinic soluția pronunțată.
Astfel, intimata – pârâtă a apreciat că atâta timp cât dispozițiile art. 61 alin. (2) și art. 64 alin. (2) sunt în vigoare și își produc efecte juridice, sunt obligați să dea eficiență acestor prevederi, cu atât mai mult o instanță de judecată.
În continuare, intimata – pârâtă a susținut că prin puterea lucrului judecat s-a stabilit definitiv și irevocabil că recurenta-reclamantă nu a avut în proprietate suprafețe de teren cu vegetație forestieră, sens în care menționează Decizia nr. 1284/13.11.2007 a Tribunalului P..
Față de aceste considerente, intimata – pârâtă a arătat că susținerile recurentei că este îndreptățită să dobândească în proprietate, a doua oară, suprafețe față de care o instanță de judecată a statornicit că nu avut în proprietate suprafețele revendicate, se reduc la a da eficiență tuturor textelor de lege incidente în speță.
Mai mult, intimata – pârâtă a susținut că instanța de judecată este ținută în pronunțarea unei hotărâri judecătorești, atât de actele dosarului, cât și de temeiurile de drept incidente speței analizate.
Or, intimata – pârâtă a susținut că, critica recurentei este neconsistentă prin refuzul de a argumenta de ce anumite norme nu sunt incidente cauzei, în condițiile în care aceste norme sunt în vigoare și vizează obiectul dedus judecății.
De altfel, intimata – pârâtă a susținut că modul original de dobândire a proprietății de către recurentă, ar trebui să stea, în opinia acesteia deasupra normelor de drept desprinse din același text de lege care nu îi dau posibilitatea ca pe seama proprietății publice a statului roman, care a fost dintotdeauna proprietarul acestor suprafețe, să își constituie un drept de proprietate.
Potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 261/2008 „Prevederile Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 890/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732 din 11 august 2005, cu modificările și completările ulterioare, vor fi modificate în mod corespunzător, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Or, intimata – pârâtă a susținut că până la aceasta dată Guvernul nu a modificat Regulamentul, ceea ce a lipsit Legea nr. 261/2008 de eficiență și nici din punct de vedere tehnic cererea nu putea fi validată de comisia județeană întrucât nu exista stabilită o Anexă cu referire la dobândirea în proprietate de către unitățile de cult a suprafețelor pe care le-au avut în folosința sau înzestrare înainte de anul 1945.
În acest sens, intimata – pârâtă a susținut că recurenta-reclamantă se află într-o gravă eroare, invocând reconstituirea unui drept de proprietate, întrucât niciodată nu a fost proprietara suprafeței de 370 ha pădure, pentru a se afla în prezenta unei reconstituiri.
Astfel, intimata – pârâtă a susținut că anterior anului 1945, respectiva suprafața se afla în proprietatea publica a statului și atribuita acesteia în folosința sau înzestrare „în scopul folosirii exclusive a veniturilor pentru conservarea, restaurarea clădirilor, monumentelor istorice”, iar în aplicarea principiului ce a stat la baza elaborării Legii 247/2005 - restitutio in integrum - reclamanta nu își poate aroga drepturi de fost proprietar deposedat, aceasta nefiind decât beneficiara unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv folosința.
În continuare, intimata – pârâtă a susținut că Legea nr.261/2008 face trimitere la „dobândirea in proprietate", în speță, constituirea unui drept, ceea ce nu echivalează cu „reconstituirea" așa cum solicita reclamanta.
Mai mult decât atât, intimata – pârâtă a susținut că regimul juridic al terenurilor cu vegetație forestiera este reglementat prin Codul silvic - Legea nr.46/2008, care prin dispozițiile art. 34 alin. 1 statuează că "terenurile forestiere proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia”, precizând totodată că și Codul silvic este o lege organică.
Intimata – pârâtă a susținut în continuare că Legea din 20 martie 1937 nu a urmărit atribuirea în proprietate către mănăstiri a suprafețelor de pădure în discuție și păstrarea dreptului de proprietate de către statul român și acordarea acestor mănăstiri doar a unui drept de folosință (uzufruct) cu privire la terenurile respective, rezultând cu certitudine din Legea din 20 martie 1937 că statul atribuia din proprietățile sale aceste terenuri în scopul exclusiv „ca venitul acestor înzestrări să servească exclusiv pentru conservarea și restaurarea clădirilor monumente istorice aparținând acestor mănăstiri, precum și pentru întreținerea diferitelor școli ateliere, tipografii, aziluri, orfelinate, instituții de asistență socială și sanitare, etc."
Astfel, intimata – pârâtă a susținut că statul nu a urmărit atribuirea în proprietate către mănăstiri a acestor terenuri, ci doar a acordat un drept de folosință (uzufruct), care potrivit teoriei și doctrinei conferă uzufructuarului următoarele obligații: să se folosească de lucru ca un bun proprietar; să aducă la cunoștința nudului proprietar orice încălcări sau uzurpări ale dreptului acestuia; să respecte și să continue modul de folosire stabilit de proprietar; să suporte anumite cheltuieli și sarcini ale lucrului (sarcinile obișnuite care se suportă din venituri, nu și sarcinile având caracter extraordinar, care revin nudului proprietar).
Mai mult, intimata – pârâtă a susținut că, faptul că aceste mănăstiri beneficiau doar de un drept de folosință și suprafața nu le-a fost atribuită în proprietate, rezultă din prevederile art. 5 penultim alineat din Legea din 20 martie 1937, care stipula obligația mănăstirilor înzestrate de a prezenta organelor de control și inspecție ale Ministerului de Culte și Arte orice date, acte și informații de care ar avea nevoie și să execute toate dispozițiunile date de el în această privință.
Pentru toate aceste argumente, intimata – pârâtă a solicitat instanței de judecată respingerea recursului declarat de Mănăstirea C. și menținerea ca temeinică și legală a sentinței instanței de fond
Primindu-se dosarul la Tribunalului P. - Secției I Civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. _ .
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate de către reclamantă, a dispozițiilor legale incidente, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 3041 Cod procedură civilă, tribunalul constată că aceste motive sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Critica potrivit căreia sentința pronunțata de instanța fondului este nemotivata este nefondata si va fi respinsa ca atare.
Astfel, tribunalul retine ca instanța de fond și-a argumentat soluția dată atât în drept, cât și în fapt, având în vedere probatoriul administrat, cerințele prevăzute expres de art.261 alin.1 pct. 5 c.pr.civ. fiind îndeplinite, iar instanța s-a pronunțat aspra tuturor cererilor formulate.
Reclamanta, prin cererea de chemare in judecata, asupra căreia instanța s-a pronunțat prin hotărârea recurata, a solicitat sa se dispună reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de teren de 370 ha pădure, teren situat pe raza localității I., jud. P., pe vechiul amplasament sau unul similar aflat la dispoziția comunei sau județului, iar cererea nu a fost modificata sau completata sub aspectul obiectului.
In ceea ce privește fondul pricinii, tribunalul retine, potrivit adresei emisa de Instituția Prefectului, ca reclamanta-recurenta a solicitat constituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 370 ha teren cu vegetație forestiera, in temeiul Legii nr. 261/2008, invocând in sprijinul cererii sale înzestrarea de care a beneficiat potrivit Legii nr. 61/1937, cererea fiind înregistrata sub nr. L32/12.01.2009.
Din conținutul procesului verbal încheiat la data de 30.09.1938 rezulta ca termenii, folosiți pentru a descrie modalitatea in care s-a aprobat înzestrarea reclamantei cu 400 ha din pădurea statului Verbila, au fost „ atribuindu-se aceste porțiuni de pădure in deplina si perfecta folosința”, modificarea făcuta prin tăierea termenului „ perfecta” si menționarea, scrisa de mana( nu se știe de către cine sau la ce data, neexistând o semnătura sau ștampila care sa ateste legalitatea modificării) termenului „perpetua” nu poate fi reținuta de instanța ca fiind valabila, in condițiile arătate, astfel ca reclamanta nu poate invoca in favoarea sa faptul ca folosința i-a fost atribuita in sensul arătat in decizia Curții Constituționale invocata in sprijinul cererii sale.
Din același înscris rezulta ca înzestrarea s-a făcut in conformitate cu Legea pentru înzestrarea unor monastiri ortodoxe din tara, publicata in M.of. nr.74/30.03.1938 si numai in scopul ca venitul acestei înzestrări sa servească exclusiv destinației stabilite prin art.1 si art.3 din legea prin care s-a dispus înzestrarea.
Rezulta totodată ca reclamanta a fost înzestrară doar cu folosința terenului, devreme ce zăcămintele substanțelor minerale de orice natura, in toata dezvoltarea lor, de la suprafața pana la orice adâncime, precum si zăcămintele combustibililor minerali, bitumenele, apele mineralizate, in genere si gazele naturale de orice fel, precum si bogățiile de orice natura ale subsolului, sunt si raman proprietatea statului. Din interpretarea acestei prevederi rezulta fara putința de tăgada ca reclamanta nu a fost niciodată proprietara acestui teren ci doar a avut un drept de folosința, in sensul arătat in acest proces verbal, care se completează cu prevederile din Legea pentru înzestrarea unor monastiri ortodoxe din tara din 20.03.1937.
Din conținutul deciziei civile nr.1284/13.11.2007 pronunțata de Tribunalul P. in dosarul nr._, rezulta ca reclamanta a formulat, in temeiul Legii nr. 247/2005, cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru aceeași suprafața de 370 ha teren cu vegetație forestiera, invocându-se in sprijinul cererii aceeași înzestrare sus menționata, cererea sa fiind respinsa prin Hotărârea nr.4268/02.03.2006, hotărâre menținuta prin decizia Tribunalului.
In considerentele acestei decizii s-au reținut prevederile Legii din 20.03.1937 publicata in M.of. nr.66/20.03.1937, potrivit căreia statul era autorizat sa atribuie in deplina si perpetua folosința, unor manastiri ortodoxe din tara, in scopul ca venitul acestor înzestrări sa servească exclusiv pentru conservarea si restaurarea clădirilor monumente istorice, aparținând acestor manastiri, precum si pentru întreținerea diferitelor scoli, ateliere, tipografii, aziluri, orfelinate, instituții de asistenta sociala sau sanitara, existente sau care se vor infiinta in aceste manastiri, caz in care Ministerul cultelor si Artelor exercita un control efectiv si continuu asupra administrării averilor manastirilor înzestrate si a funcționarii instituțiilor lor, iar manastirile erau denumite „chiriași”.
A rezultat ca plângerea petentei a fost respinsa, reținându-se ca nu a dobândit niciodată un drept de proprietate asupra acestui teren ci doar un drept de administrare, de folosința, reținându-se totodată ca nu exista nicio dispoziție inserata in cuprinsul legilor menționate care sa atesta transferul dreptului de proprietate de la stat către petenta, reținându-se in final, ca petenta nu poate beneficia de reconstituire in temeiul legilor fondului funciar, fiind recunoscuta in favoarea acesteia doar un drept la constituirea dreptului de proprietate pentru o suprafața de teren - pădure limitata la 30 ha.
Din conținutul deciziei nr. 983/22.11.2012 pronunțata de Curtea Constituționala rezulta ca s-a reținut ca semnificația noțiunii de „ înzestrare”, din titlul Legii nr.61/1937, este aceea de atribuire „ in deplina si perpetua folosința”, iar legiuitorul din acea perioada a circumstanțiat in mod precis scopul atribuirii acestor suprafețe de pădure sau alte terenuri si anume, pentru ca venitul acestora sa servească „ exclusiv pentru conservarea si restaurarea clădirilor monumentelor istorice aparținând acestor manastiri, precum si pentru întreținerea diferitelor scoli-ateliere, tipografii, aziluri, orfelinate, instituții de asistenta sociala si sanitara...
Curtea a constatat ca intenția legiuitorului a fost de atribuire in proprietate a unor suprafețe de păduri, motivat de faptul ca numai dreptul de proprietate este perpetuu.
Totodată s-a constatat ca, in concepția legiuitorului primar din anul 2008, când a fost adoptata legea de modificare a Legii nr.1/2000, noțiunea juridica de ‚ înzestrare” echivala cu dobândirea unui drept de proprietate, ceea ce, indreptateste structurile de cult sa solicite reconstituirea acestuia.
Nu se poate retine ca sentința recurata este data cu incalcarea deciziei Curții constituționale, cum nefondat susține recurenta, intrucat instanța fondului, nu a contrazis statuările deciziei ci doar a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 1/2000, potrivit cărora recurenta putea beneficia de reconstituirea/constituire doar a unei suprafețe de 30 ha teren forestier.
Articolul 29 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a modificat și s-a completat după cum urmează:
" (31)Structurile de cult prevăzute la alin. (2), care au avut în folosință sau în înzestrare terenuri cu destinație forestieră, potrivit prevederilor Legii nr. 61/1937 pentru înzestrarea unor mănăstiri ortodoxe din țară cu întinderi de păduri și alte terenuri, publicată în Monitorul Oficial, nr. 66 din 20 martie 1937, astfel cum a fost modificată prin Decretul-Lege nr. 47/1938, publicat în Monitorul Oficial nr. 74 din 30 martie 1938, cu modificările și completările ulterioare, dobândesc în proprietate respectivele suprafețe.
(32)Sunt exceptate terenurile forestiere din categoria celor prevăzute la alin. (31), care au făcut obiectul constituirii sau reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea structurii de cult respective sau a altor structuri ale aceluiași cult în județul respectiv…”
Același articol prevede la pct.3 ca “ Terenurile atribuite potrivit alin. (2) nu vor putea depăși, cumulat, suprafața avuta in proprietate de fondul bisericesc in județul in care s-a constituit protoieria, manastirea, schitul, parohia sau filiala care depune cerere pentru reconstituire.
Tribunalul apreciază ca, raportat la aceasta prevedere dar si la înscrisurile depuse in recurs la dosar, din care rezulta ca recurentei i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 30 ha de către C. locala Iordacheanu, iar pe raza județului Tulcea aceeași petenta a beneficiat de reconstituirea suprafeței de 210,0441 ha, din care 118,82 ha teren cu vegetație forestiera si 91,2241 ha teren arabil, in plus fiindu-i eliberat si titlul de proprietate nr._/12.06.2009 pentru suprafața de 38,4200 ha( astfel ca a beneficiat de reconstituirea unei suprafețe de 248,4641 ha pe raza județului Tulcea - județul in care s-a constituit manastirea - si de 30 ha pe raza județului P., in total 278,4641 ha), recurentei nu i se poate reconstitui drept de proprietate pentru suprafața solicitata in cauza intrucat s-ar incalca prevederea legala sus menționata, in condițiile in care suprafața, care era de 118,82 ha la deposedare, astfel cum rezulta din înscrisurile depuse de recurenta – aflate la filele 62 si urm. dosar recurs, a fost deja depășita.
Nu in ultimul rând, tribunalul retine potrivit raportului de expertiza întocmit in cauza si adresei nr. 486/27.08.2014 emisa de Primăria Comunei I., ca terenul in litigiu este pădure in proprietatea statului, ca nu s-a încheiat protocol intre Ocolul Silvic Verbila si C. locala de fond funciar a Comunei I. pentru emitere de titluri de proprietate ceea ce atrage incidenta prevederilor Codului silvic - Legea nr. 46/2008, care prin dispozițiile art. 34 alin. 1 statuează că "terenurile forestiere proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia”.
Concluzionând, tribunalul retine ca niciuna dintre criticile formulate de recurenta nu este fondata, ca instanța fondului a făcut o corecta apreciere a probatoriului, probatoriu completat, așa cum am arătat cu înscrisuri noi depuse in recurs, din care rezulta netemeinicia cererii reclamantei recurente, motiv pentru care, in temeiul prevederilor art.312 c.pr.civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Mănăstirea C. ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă MĂNĂSTIREA C., cu sediul ales în București, .. 9, ., sector 5, cu sediul ales la SCA P. și Asociații, cu sediul în București, .. 9, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 2388/20.02.2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. J. DE A. A L. F. F. P., cu sediul în Ploiești, ., județ P., C. L. DE A. A L. F. F. I., cu sediul în . și R. NAȚIONALĂ A P. - DIRECȚIA S. P., cu sediul în Ploiești, .. 3, județ P., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.11.2014.
Președinte, Judecători,
M. G. G. D. E. C. D.
fiind in concediu medical
semnează Președintele instanței
Grefier,
A. C.
Operator de date cu caracter personal 5595
red. G.M../tehnored. A.Ș.P.
2 ex./ 23.02.2015
d.f. nr._ - Judecătoria Ploiești
j.f. D. S. A.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1345/2014. Tribunalul PRAHOVA | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 1054/2014.... → |
|---|
