Pretenţii. Decizia nr. 137/2013. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 137/2013 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 24-01-2013 în dosarul nr. 137/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL P.
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 137
Ședința publică din data de 24.01.2013
PREȘEDINTE – R. C.
JUDECĂTOR – C. M.
JUDECĂTOR – ȘALAR F.-L.
GREFIER – CARDAȘOL I.-N.
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de recurenții-pârâți S. ROMÂN, prin M. FINANȚELOR P., prin DGFP P. cu sediul în Ploiești, ..22, jud. P., AGENȚIA D. S. cu sediul în București, sector 1, .. 43 împotriva sentinței civile nr. 803/29.06.2012 pronunțată de Judecătoria M., în contradictoriu intimatul-reclamant S. A. A., cu sediul în București, ., nr.12, . și intimații-pârâți C. JUDEȚEANĂ P. DE APLICAREA L. F. FUNCIAR, cu sediul în Ploiești, ., jud. P., și C. L. G. VADULUI DE APLICAREA LEGIILOR F. FUNCIAR, cu sediul în G. Vadului, jud. P..
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul-reclamant personal, lipsind celelalte părți.
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care învederează instanței că s-a depus la dosar întâmpinare din partea intimatului reclamant.
Intimatul reclamant, personal având cuvântul, arată că nu mai are de formulat alte cererii în cauză.
Tribunalul, față de actele și lucrările dosarului, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Intimatul-reclamant, personal, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică pentru motivele din întâmpinare. Fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra recursului civil de față,
P. acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei M. sub nr._ , reclamantul S. A. A. a chemat în judecată pe pârâții S. Român reprezentat de M. Finanțelor P., Agenția D. S., C. Județeană P. De A. a L. F. Funciar și C. L. G. Vadului De A. a L. F. Funciar, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună:
- obligarea pârâților la punerea în executare deîndată și necondiționat a hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 2.03.2010, ce a rămas definitivă la data de 4.10.2010, urmare a respingerii căii de atac promovate de către S. Român, în ceea ce privește suprafața de 48,5 ha teren plantat cu viță de vie și teren arabil, situat pe raza comunei G. Vadului, județul P.,
- obligarea pârâților la plata c/val. lipsei de folosință a terenului în litigiu, respectiv 48,5 ha vie și arabil, începând cu data introducerii plângerii la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și până la data soluționării pe fond a cauzei, precum și
- în cazul refuzului de a-i fi predată proprietatea, obligarea pârâților la a-i plăti în termen de maxim trei luni calendaristice de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunța c/val. proprietății sale, conform grilei de evaluare folosite de pârâtul S. Român în cursul judecății în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
În motivarea acțiunii sale, reclamantul a arătat că în temeiul legilor reparatorii privind fondul funciar al României a solicitat atât în 1997, conform Legii nr.167/1997, cât și în anul 2000, conform Legii nr.1/2000 reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 48,5 ha teren plantat cu viță de vie, preluat abuziv de către S. Român de la autorii săi, cererea de reconstituire formulată în anul 2000 fiind soluționată de C. L. G. Vadului, prin formularea propunerii de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafața solicitată. Propunerea comisiei locale a fost infirmată de către C. Județeană P., fapt ce a determinat contestarea acestei din urmă hotărâri și respectiv formularea unei plângeri în fața instanței competente, și anume Judecătoria M..
Judecătoria M. a admis plângerea prin Sentința civilă nr.386/21.04.2004 pronunțată în dosarul nr.1604/2003 și a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 48,5 ha teren plantat cu viță de vie și arabil, pe vechiul amplasament, conform expertizei de specialitate administrată în cauză.
În continuare a arătat reclamantul faptul că, împotriva acestei hotărâri a formulat apel C. Județeană P., cale de atac ce a fost respinsă însă de către Tribunalul P. prin Decizia civilă nr.133 din 5.07.2004, pronunțată în Dosarul nr.4078/2004, decizie rămasă irevocabilă prin nerecurare.
Din anul 2004, a precizat reclamantul, acesta în mod continuu a încercat să determine autoritățile competente, prin toate mijloacele legale, să pună în aplicare hotărârea pronunțată de instanțele interne, ce rămăsese irevocabilă., iar în lipsa oricărui rezultat, în anul 2007 a formulat plângere la C.E.D.O., formându-se Dosarul nr._/2007 S. contra România.
Cauza a fost soluționată de C.E.D.O. prin Hotărârea din 2.03.2010 și care, deși atacată de S. Român, a rămas definitivă prin respingerea la data de 4.10.2010a căii de atac promovată.
C.E.D.O. a dispus ca S. Român să îi achite suma de 30.000 EUR pentru toate daunele ce i-au fost provocate prin neexecutarea hotărârii judecătorești pronunțată de instanța internă, obligație de plată executată integral și în termen de către cel căzut în pretenții și, pe de altă parte, să asigure punerea sa în posesie și eliberarea titlului de proprietate în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate la 2.03.2010.
Înainte de pronunțarea hotărârii C.E.D.O. a menționat reclamantul, a fost întocmit de către C. L. G. Vadului procesul-verbal de delimitare de la data de 10.02.2009, cu anexe, din care rezultă cu exactitate ce suprafață este ocupată pe vechiul amplasament de plantația de viță de vie, cât reprezenta drumurile de exploatare și cât anume era teren arabil (fâneață).
Până la această dată, a arătat reclamantul, S. Român – prin reprezentanții săi și anume, A.D.S. și C. Județeană P. au refuzat executarea întocmai a hotărârii interne rămase irevocabile, precum și a hotărârii C.E.D.O, instituind în sarcina sa, contrar legilor reparatorii, sarcina de a plăti c/val. investiției în plantația de viță de vie, deși autorilor săi li s-a luat forțat o suprafață de viță de vie mai mare decât cea solicitată de reclamant pentru a se încadra în prevederile legale privind limita reconstituirii, fapt ce face ca în evidența Comitetului pentru supravegherea executării hotărârilor C.E.D.O – din cadrul Consiliului Miniștrilor U.E. cauza S. c. România să nu fie încă închisă.
A precizat reclamantul că, în acest fel, este împiedicat să se bucure de bunul recâștigat în justiție și dreptul de culege fructele acestuia începând cu recolta anului 2007 și până în prezent, neîntrezărindu-se nici o speranță privind realizarea concretă a dreptului său.
Fapta cauzatoare de prejudiciu, a mai precizat reclamantul este tocmai neexecutarea hotărârii C.E.D.O. din 2.03.2010, prin care s-a dispus și restituirea în natură a bunului descris.
Întrucât cel obligat la executarea hotărârii CEDO este S. Român reprezentat prin M. Finanțelor P. ca titular al obligației de a preda în natură imobilul teren, determină existența calității procesuale pasive a acestui minister, întrucât este singurul care poate determina la rândul său executarea hotărârii CEDO de către celelalte autorități implicate în procesul de retrocedare și anume, A.D.S. și Prefectura P. – C. Județeană P..
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile legilor reparatorii din domeniul fondului funciar, respectiv Legii nr. 1/2000 și 247/2005, pe jurisprudența constată a CEDO având caracter de izvor aplicabil direct în dreptul intern al statelor care au ratificat acordul de aderare la UE, pe prevederile art. 6 paragraf 1 din CEDO, pe prevederile art. 1 din primul Protocol adițional la CEDO și pe orice prevedere legală incidentă în cauză. În final, reclamantul a înțeles să invoce și Decizia nr. 631/4.02.2010 a I.C.C.J.
La data de 21.11.2011, M. Finanțelor publice, în calitate de reprezentant al S. Român, a formulat întâmpinare prin care a înțeles ca în cazul în care reclamantul nu-și va îndeplini obligația de a timbra acțiunea în pretenții conform art. 1 din Lg.146/1997, să invoce excepția netimbrării acțiunii introductive.
Tot pe cale de întâmpinare, M. Finanțelor P. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a S. Român, motivat de faptul că imobilul revendicat nu a aparținut reclamantului, persoana ce are calitate procesuală pasivă în speță fiind A.D.S. București, ca reprezentant al S. Român și nu M. Finanțelor P.. A mai arătat că, dacă prevederile Lg.nr.10/2001 lăsau loc la interpretări în ceea ce privește poziția Ministerului Finanțelor P., în cadrul procedurii de acordare a despăgubirilor publice, întrucât această instituție aviza dispozițiile unităților notificate și emitea titlurile de valoare nominală, odată cu apariția Lg. nr.247/2005, lucrurile sunt mai clare și lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor P. este evidentă.
Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea capetelor 2 și 3 din acțiunea introductivă, motivat de faptul că, așa cum rezultă din actele dosarului, respectiv Adresa L1/_/12.11.2010, emisă de Guvernul României – M.A.I. – Instituția Prefectului Județului P. către M.A.E., reclamantul a refuzat semnarea procesului-verbal ce avea la bază protocolul de predare-primire teren agricol.
La data de 25.11.2011 pârâta A.D.S. București a depus la rândul său întâmpinare, cerere prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamant.
În susținerea solicitării sale, A.D.S București a arătat că aceasta și a îndeplinit toate atribuțiile legale, în raport de cererea de retrocedare, în conformitate cu legislația fondului funciar și hotărârea pronunțată de CEDO la data de 2.03.2010 – afirmațiile reclamantului în legătură cu obtuzitatea sa fiind făcute cu rea credință și denotând necunoașterea normelor legale care reglementează atribuțiile acesteia în ceea ce privește procesul de retrocedare a terenurilor agricole persoanelor îndreptățite.
A mai arătat A.D.S. București faptul că, potrivit Lg. nr.268/2001 principalele sale atribuții constă în exercitarea în numele S. a prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului privat al S. și a prerogativelor privind privatizarea societăților comerciale cu profil agricol ce figurează în anexele la această lege.
În urma detalierii prevederilor legale ale art.2 din Lg.268/2001, A.D.S. a precizat că aceasta exercită prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole categoria de folosință vie și nu asupra plantației propriu-zise de viță de vie, iar pentru buna soluționare a cauzei este esențial a nu se confunda cele două semnificații distincte ale aceluiași termen, pe de o parte via, ca și categorie de folosință a terenului agricol aflat în patrimoniul acestei agenții, definită potrivit dispozițiilor art.2 din Lg.18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art.2 alin.2 din Lg.nr.258/2001 – și, pe de altă parte, plantația de viță de vie, ca și investiție sau activ al S.C. Tohani S.A. G. Vadului, județul P..
A mai arătat în mod expres A.D.S. că acesta este motivul pentru care cererile hilare ale reclamantului nu pot fi satisfăcute, indiferent de modul în care va fi soluționată prezenta cauză, A.D.S. neputând preda ce nu deține. Cu ocazia efectuării punerii în posesie, la data de 9.11.2010, reprezentantul acesteia din județul P. a oferit informațiile necesare reclamantului, însă obtuzitatea de care se vorbește în cuprinsul acțiunii este dovedită de reclamant și nu de reprezentanții acesteia.
Potrivit H.G.nr.890/2005, anexele la Lg.nr.247/2005 sunt avizate de către comisiile locale, O.C.P.I. și A.D.S. și sunt supuse validării de către comisia județeană. După validarea de către comisia județeană, aceasta din urmă solicită A.D.S .disponibilizarea suprafețelor de teren solicitate și validate. Punerea terenurilor agricole la dispoziția comisiilor locale de fond funciar se realizează de către A.D.S., conform prevederilor art.7 alin.7 din Lg.nr.268/2001 și ale H.G.nr.626/2001
A mai precizat A.D.S. faptul că etapele prevăzute de art.9 din H.G.nr.626/2001, anterior transmiterii de către A.D.S. către comisiile locale a suprafețelor solicitate pe bază de protocol, la cererea comisiilor județene, sunt: a) prezentarea către A.D.S. a cererii comisiei județene, împreună cu actele ce au stat la baza acestei, precum și a documentației de predare a terenurilor cu destinație agricolă stabilită de consiliul de administrație al A.D.S. și b) verificarea de către direcțiile de specialitate din cadrul A.D.S. a legalității documentației prezentate.
S-a mai precizat faptul că aceste prevederi legale au fost respectate întocmai, iar competențele legale ale A.D.S. s-au încheiat odată cu semnarea Protocolului de predare – primire nr._ din 10.09.2010, respectiv nr.2314 din 20.09.2012, prin care aceasta a pus la dispoziția Comisiei Locale G. Vadului suprafața de 48,50 ha, precizând faptul că, în conformitate cu dispozițiile H.G.nr.890/2005, punerea în posesie și eliberarea titlului de proprietate nu sunt atribuțiile subscrisei, aceste proceduri revenind comisiei locale și județene de fond funciar.
Problema investițiilor vândute cu respectarea legii, aflate pe terenurile agricole care se predau de A.D.S. pe bază de protocol către comisiile locale este reglementată de disp.art.4 alin.1/3 și urm. din Lg.nr.1/2000, cu modificările și completările ulterioare, iar foștii proprietari pot opta pentru alt amplasament acceptat de aceștia sau pentru despăgubiri plătite, fie de către investitor, fie de către Stat. De asemenea, potrivit art.40 alin.1 din H.G.nr.1172/2001, comisiile locale înregistrau într-un registru separat acordurile dintre proprietarii investițiilor și foștii proprietari deposedați sau moștenitorii acestora.
În final, A.D.S. a arătat că nu există nici o prevedere legală care să o oblige pe aceasta la restituirea c/val. investițiilor aflate pe terenurile care au făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate și, în aceste condiții, nu există nici un temei pentru a susține că, Protocolul de predare primire nr._/10.09.2010, respectiv nr. 2314/20.09.2010, prin care aceasta a pus la dispoziția Comisiei Locale G. Vadului suprafața de 42,50 ha este întocmit cu încălcarea prevederilor legale -, reclamantul trebuind să decidă la momentul la care s-a încercat punerea în posesie modalitatea în care se va rezolva problema investițiilor aflate pe terenul predat de A.D.S.
La data de 28.11.2011 pârâta C. Județeană P. a depus o cerere cu caracter de întâmpinare, prin care a solicitat introducerea în cauză a Comisiei Locale de A. a L. F. Funciar G. Vadului, județul P., motivat de faptul că, în condițiile art.5 lit. c, f și j coroborat cu art.36 din H.G.nr. 890/2005, punerea în posesie și întocmirea documentației în vederea eliberării titlului de proprietate reprezintă atributele exclusive ale Comisiei Locale G. Vadului.
La termenul de la data de 14.12.2011, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a S. Român, invocată pe cale de întâmpinare de către reprezentantul său, M. Finanțelor P., în principal motivat de faptul că la acea dată reclamantul S. A. A. își menținea cererea privind soluționarea celui de-al treilea capăt de cerere formulat în contradictoriu cu S. Român, ca și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor P., motivat de faptul că M. Finanțelor P. are calitatea de reprezentant legal al S. Român ori de câte ori acesta păstrează calitatea de parte în proces.
La același termen de judecată instanța a respins ca neîntemeiată excepția netimbrării acțiunii introductive invocată de către M. Finanțelor P., ca reprezentant al S. Român, motivat de faptul că litigiul are ca obiect punerea în posesie a reclamantului asupra terenului în suprafață de 48.5 ha vie și arabil, deci un litigiu de fond funciar, litigiu cu privire la care legiuitorul a înțeles să nu pretindă reclamanților/petenților plata unei taxe judiciare de timbru, în virtutea aplicării liberului acces la justiție.
Tot la același termen de judecată, instanța a dispus introducerea în proces, în calitate de pârâtă a Comisiei Locale de A. a L. F. Funciar G. Vadului, județul P., motivat de faptul că prezenta acțiune derivă dintr-un alt litigiu de fond funciar.
La data de 19.01.2012, prin cererea intitulată „Notă de ședință” depusă la fila 116 dosar, pârâta C. Județeană P. a arătat că, în conformitate cu Sentința civilă nr. 386/2004 pronunțată de Judecătoria M., rămasă irevocabilă, suprafața de 48,5 ha a fost predată comisiei locale prin Protocolul de predare-preluare nr._/2010 încheiat între A.D.S. și C. L. G. Vadului.
Urmare a încheierii protocolului de predare-preluare, comisia locală trebuie să procedeze la întocmirea procesului-verbal de punere în posesie, în baza căruia, comisia județeană urma să emită titlul de proprietate -, însă până la acea dată, din cauza refuzului reclamantului de a semna procesul-verbal de punere în posesie, titlul de proprietate nu a putut di emis, deoarece acesta nu a fost de acord cu conținutul protocolului de predare – preluare.
În final, C. județeană a menționat că deși punerea în posesie este atributul exclusiv al Comisiei Locale G. Vadului, Instituția Prefectului a făcut numeroase demersuri care s-au concretizat în întâlniri cu toți factorii implicați în punerea în executare a Sentinței civile nr.386/2004 pronunțată de Judecătoria M., rămasă irevocabilă.
La data de 16.02.2012, urmare a solicitării de către instanță de relații pertinente cauzei, în virtutea exercitării rolului activ și în scopul aflării adevărului, pârâta C. L. G. Vadului a arătat că documentația în vederea punerii în posesie și eliberării titlului de proprietate a fost întocmită de aceasta, respectând legislația în vigoare, dar totuși, din cauza altor instituții nu s-a putut pune în aplicare Sentința civilă nr.386/2004 pronunțată de Judecătoria M., că aceasta a solicitat prin mai multe adrese întocmirea protocolului de predare-primire a suprafeței de 48,5 ha pentru punerea în posesie a reclamantului, precum și că la data de 10.11.2005 fiind în imposibilitate de a soluționa punerea în posesie a reclamantului a solicitat prin Adresa nr.1877 sprijinul Prefecturii județului P. -, adresă care a rămas fără răspuns.
A mai precizat comisia locală faptul că întâlnirea dintre reprezentanții Prefecturi P., ai Primăriei comunei G. Vadului, ai S.C. Tohani și reclamantul, de la data de 7.07.2006 s-a finalizat printr-un proces verbal prin care petentul și S.C. Tohani S.A. și-au dat acordul să fie întocmită o expertiză contabilă privind valoarea rămasă neamortizată a investiției aflate pe terenul în discuție.
În continuare, comisia locală a menționat că la expirarea termenului fixat prin procesul verbal, reclamantul deși a susținut continuu că nu este necesară o asemenea expertiză, neexistând o sporire a valorii fondului, printr-o investiție realizată de Stat, ca și aceea că, suprafața ce a fost preluată autorilor săi a avut ca întindere 53 ha vie, a acceptat efectuarea expertizei pe cheltuiala proprie -, expertiză care menționa faptul că nu exista obligația plății unei câtimi din valoarea rămasă neamortizată, fiind sub limita de 30% stabilită de lege și care nu a fost luată în considerare de A.D.S. București.
S-a mai arătat faptul că, la începutul anului 2009 reprezentantul Prefecturii P. și al Biroului Teritorial P. al A.D.S. s-au deplasat la A.D.S. București, unde a fost convocat și reclamantul și, în urma discuției purtate, conducerea A.D.S. a concluzionat că este necesară întocmirea Anexei 42 cu valoarea rămasă de recuperat 0 lei.
De asemenea, comisia locală a mai arătat că a întocmit și această formă a Anexei 42 fără însă a se finaliza procedura de predare-primire a terenului în cauză. În anul 2009 S.C. Tohani i-a transmis acesteia un raport de expertiză cu valoare de înlocuire a plantației pe cele 48,5 ha teren pe care aceasta din urmă a transmis-o la A.D.S. București, iar forma diferită a anexelor nr. 42 invocată de A.D.S. este ușor de explicat prin faptul că, de fiecare dată, S.C. Tohani a refuzat să comunice o valoare reală a investiției neamortizate, comisia locală fiind obligată s-o aproximeze în raport de alte puneri în posesie sau de alte informații.
A mai menționat comisia locală la data de 14.01.2011că, reprezentanții acesteia au fost convocați la Prefectura județului P., unde a avut loc o discuție cu reprezentanții Prefecturii, ai A.D.S. P., ai S.C. Tohani S.A. și cu reclamantul, concluzia fiind că blocajul este între A.D.S. București, S.C. Tohani S.A. și beneficiar, caz în care comisia locală și județeană, precum și A.D.S. P. nu aveau competența să deblocheze cazul.
La termenul de la data de 7.06.2010 instanța a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Prefectura Județului P., excepție care, după punerea sa în discuție, a fost admisă, motivat de faptul că în cazul litigiilor derivate din litigii de fond funciar, persoana care are calitate procesuală activă, sau pasivă, după caz, este comisia județeană.
În cauză s-a administrat proba cu acte și a fost efectuată o expertiză tehnică în specialitatea agricultură realizată de expert V. A., expertiză ulterior completată.
P. sentința civilă nr. 803/29.06.2012, instanța a admis, în parte, acțiunea precizată, formulată de reclamantul S. A. A., a obligat C. L. de A. a L. F. Funciar G. Vadului, județul P. să pună de îndată și necondiționat în posesie reclamantul, asupra terenului în suprafață de 48,5 ha vie și arabil, conform procesului-verbal de delimitare nr. 380 din 10.02.2009, validat de Hotărârea nr.7213 din 16.10.2009 adoptată de C. Județeană de A. a L. F. Funciar P. și conform Protocolului de predare – preluare a terenurilor cu destinație agricolă din domeniul privat al S. nr._/ 10.09.2010 și nr.2376/23.09.2010, referitor la terenul ce conține plantație de vie în suprafață de 47,33 ha (inclusiv plantația de vie) și 0,49 ha fânețe. A obligat A.D.S. P. să predea terenurile indicate mai sus necondiționat, inclusiv plantația cu vie și obligă C. Județeană P. să emită titlul de proprietate. A obligat, în solidar, A.D.S. București, ca reprezentant al S. Român și S. Român să achite reclamantului suma de 214.547 lei, cu titlu de lipsă de folosință a terenului vie a terenului în suprafață de 47,33 ha, pentru nefolosirea acestei suprafețe în perioada 2010-2011, suprafață cuvenită reclamantului, conform Sentinței civile nr. 386 din 21.04.2004 pronunțată de Judecătoria M. în Dosarul nr.1604/2003, confirmată de hotărârea pronunțată la data de 2.03.2010 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, definitivă la data de 4.10.2010, conform Raportului de Expertiză agricultură inițial efectuat de către expert V. A.. A luat act că reclamantul a renunță la cel de-al treilea capăt de cerere și de faptul că acesta renunță la cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că la data de 28.06.2012, cu ocazia concluziilor pe fondul cauzei, reclamantul a renunțat la judecarea celui de-al treilea capăt de cerere, precum și de faptul că acesta a declarat că nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut faptul că prin Sentința civilă nr. 386/21.04.2004 pronunțată de Judecătoria M. a fost admisă plângerea precizată formulată de reclamantul S. A. A. și, în consecință, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al acestuia, în calitate de moștenitor al defunctei Bagdad B., asupra terenului în suprafață totală de 48,5 ha vie și arabil, teren extravilan situat pe raza comunei G. Vadului, jud. P..
Această sentință a rămas irevocabilă la data de 5.07.2004, data pronunțării Deciziei nr.135 din 5.07.2004 de către Tribunalul P., începând cu care autoritățile cu competențele legale în materie aveau obligația de a întocmi toate formalitățile necesare, în vederea delimitării terenului în discuție, a punerii în posesie a reclamantului și a emiterii titlului de proprietate corespunzător, deci anterior adoptării Lg.nr. 247/2005.
De asemenea, instanța de fond a reținut că terenul vie și arabil în suprafață de 48,5 ha a făcut obiectul în principal al Decretului nr. 83/1949 (47,90 ha), ca act de expropriere și al altui act de expropriere, respectiv Legea nr.187/1945, ambele comisii de aplicare a legilor fondului funciar aveau obligația legală de a întocmi și respectiv de a coordona activitatea referitoare la întocmirea o altei anexe decât cea cu nr. 42, aleasă în mod arbitrar și incorect de către A.D.S. București, cu scopul obligării reclamantului la a plăti c/val investiției rămase neamortizate realizate de S. Român în anii1977 și 1980, în cadrul fostului I.A.S. Tohani, titularul dreptului de administrare al patrimoniului S. Român de la acea dată.
Instanța a apreciat faptul că includerea suprafeței de teren în litigiu în Anexa nr. 42 reprezintă un artificiu ales pentru a temporiza în mod nejustificat punerea în posesie necondiționată a reclamantului S. A. A. asupra suprafeței de teren de 48,5 ha vie și arabil, delimitat abia după trecerea a unei perioade de aproape cinci ani de la pronunțarea hotărârii judecătorești, prin Procesul – verbal de delimitare nr. 380/10.02.2009 întocmit de C. L. G. Vadului de A. a L. F. Funciar.
Instanța a luat act că Procesul – verbal de delimitare nr.380/10.02.2009 a fost delimitat prin Hotărârea nr.7213/16.10.2009 a Comisiei Județene P. și a fost urmat de un Protocol de predare – preluare a terenurilor cu destinație agricolă nr._/10.09.2010 și nr. 2376/23.09.2010, încheiat între A.D.S. București și C. L. G. Vadului.
Instanța a apreciat că interpretarea făcută de A.D.S. în sensul că aceasta deține în administrare în numele S. Român, numai terenul de sub plantația de vie, teren „categoria vie” și nu plantația de vie în sine, a fost abuzivă, în măsură să aducă prejudicii materiale și mai ales morale reclamantului.
De asemenea, instanța a apreciat ca fiind deosebit de arbitrarie susținerea A.D.S., în sensul că există un rest de investiție neamortizat în ceea ce privește plantația de vie înființată în anul 1977 și respectiv în anul 1980 de către S. Român, în cadrul I.A.S. Tohani și a valorii stabilite de 150.584,25 RON.
Instanța de fond a luat act de aceea că poziția A.D.S., ca reprezentant al S. Român este culpabilă, cu atât mai mult cu cât urmare a Hotărârii CEDO pronunțată la data de 2.03.2010 și rămasă definitivă la data 4.10.2010, S. Român nu numai că fusese obligat la punerea în executare a Sentinței civile nr. 386/21.04.2004 pronunțată de Judecătoria M., în termen de trei luni, deci până la data de 4.01.2011, dar acesta mai fusese obligat să plătească cu titlu de daune în favoarea reclamantului S. A. A. suma de 30.0000 EUR, pentru lipsa de folosință a terenului în litigiu, determinată de expertul R. E. pentru perioada anilor 2004-2009 inclusiv, conform susținerilor reclamantului.
O dovadă reținută a împrejurării că investiția a fost amortizată o reprezintă și constatarea expertului tehnic judiciar V. A., în sensul că la data efectuării expertizei din cursul lunii aprilie 2012, terenul cu plantație de vie era părăsit în totalitate, pe teren nemaiexistând nici un fir de vie viabil, totul fiind uscat, sârmele sistemului de susținere lipsind în totalitate, iar șpalieri existând numai în procent de 20 %, aspecte ce rezultă și din planșele foto atașate raportului de expertiză, acest nou prejudiciu nefiind solicitat a fi evaluat în cauza de față.
Instanța a înlăturat și susținerile A.D.S. în sensul că reclamantul S. A. A. a refuzat punerea sa în posesie asupra terenului de 48,5 ha vie și arabil.
Având în vedere culpa delictuală dovedită a A.D.S. reținută anterior de către instanță, prin detalierea conduitei acesteia, ce a avut ca efect prejudicierea atât a imaginii S. Român, în ciuda stăruinței Ministerului Afacerilor Externe a Agentului Guvernamental în sensul punerii în executare a Sentinței civile nr. 386/21.04.2004, în lumina Hotărârii CEDO pronunțate la data de 2.03.2010, definitivă la data de 4.10.2010, cât și prejudicierea materială a reclamantului S. A. A. în perioada anilor 2010-2011, în baza disp. art. 1357 și urm. din Codul Civil, instanța de fond a obligat pârâtele la despăgubiri pentru prejudiciul material suferit de reclamant.
În acest sens, instanța a reținut și faptul că, la pronunțarea hotărârii adoptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 2.03.2010 s-a avut în vedere evaluarea daunelor materiale produse reclamantului, prin efectuarea de către expertul extrajudiciar R. E. a unei expertize privitoare la lipsa de folosință a terenului în litigiu în perioada anilor 2004-2009 inclusiv, evaluare ce a fost însușită de către instanța europeană și pentru care a acordat reclamantului daune în valoare de 30.000.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții S. Român – prin M. Finanțelor P., prin DGFP P. și Agenția D. S..
Recursul formulat de recurentul S. Român prin vizează respingerea excepției lipsei calității procesual pasive a acestuia, solicitându-se modificarea sentinței în sensul admiterii excepției și respingerii acțiunii ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală față de recurent.
În motivare, recurentul a susținut că hotărârea instanței nu conține motivele pentru care a apreciat că acesta are calitate procesuală în cauză, încălcând dispozițiile art. 261 alin. 5 C.proc.civ. În motivarea respingerii excepției, instanța a arătat că reclamantul și-a menținut cererea privind soluționarea capătului 3 de cerere, la care însă a renunțat ulterior, luându-se act de aceasta prin dispozitivul hotărârii. Ca atare, recurentul nu are calitate procesuală pasivă.
S. român nu a avut calitatea de parte în dosarul nr. 1604/2003 și nici în procedura de punere în posesie a terenului. Imobilul solicitat în cauză nu a aparținut S..
De asemenea, recurentul a arătat că S. Român are calitate procesuală pasivă în procesele aflate la CEDO, iar acesta și-a executat obligația de plată a sumei de 30.000 euro.
Instanța de fond, în considerentele sentinței, menționează in mod expres ca, A.D.S. București, potrivit dispozițiilor Legii nr. 268/2001 „principalele sale atribuții consta in exercitarea in numele S. a prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinație agricola aparținând domeniului privat al S. si a prerogativelor privind privatizarea societăților comerciale cu profil agricol (...)".
Recurentul a mai susținut că în speța dedusă judecații, S. R. este reprezentat de A.D.S. București. Din adresa nr. 2998/10.11.2010 emisă de C. L. de A. a L. F. Funciar Județul P., „obligațiile stabilite prin sentința judecătorească incumbă S. Român, reprezentat în această situație de către ADS București (...)".
De asemenea, M. Finanțelor P. nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, și nu repartizează sume de la buget acestora, acestea fiind alocate conform destinațiilor bugetare, în conformitate cu legea bugetului de stat, astfel încât nu poate fi obligat M. Finanțelor P. sa facă efectiv o plată pentru bugetul altei instituții.
Înalta Curte de Casație si Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a pronunțat în dosarul nr. 28/2011 prin Decizia nr. 27/14.11.2011, stabilind că „în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea S. Român să acorde despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, S. Român nu are calitate procesuală pasivă".
În drept, a fost invocat art. 304 pct. 7 și art. 3041 Cod procedură civilă.
P. recursul formulat de recurenta-pârâtă Agenția D. S., s-a solicitat, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe, iar, în subsidiar, modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul înlăturării obligației de a achita reclamantului, în solidar cu S. Român, suma de 214.547 lei, cu titlu de lipsă de folosință vie, în suprafață de 47,33 ha, în perioada 2010 – 2011.
Un prim motiv de recurs vizează încălcarea principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil, care presupune dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată, acesta fiind cel care stabilește cadrul procesual, persoanele care sunt chemate în judecată și obiectul cererii. Așadar, instanța nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces, decât cele indicate prin cererea de chemare în judecată a reclamantului. Având în vedere rolul activ pe care trebuie să-l exercite, instanța poate cel mult să pună în discuția părților, necesitatea introducerii în proces și a altor persoane.
Cererea de chemare în judecată nu este formulată și în contradictoriu cu reprezentanța teritorială ADS P.. De asemenea, nu are cunoștință ca reclamantul să-și fi modificat ulterior cererea, în sensul introducerii și acestei părți în cauză. În aceste condiții, introducerea din oficiu de către Judecătoria M. a ADS P. este o măsură nelegală, care încalcă principiul disponibilității, ce guvernează procesul civil.
Menținerea în cauză a reprezentanței teritoriale și obligarea acesteia la predarea terenurilor revendicate, inclusiv a plantației de viță de vie este o măsură nelegală, întrucât reprezentanța teritorială este lipsită de capacitate juridică, singura în măsură să compare în fața instanțelor de judecată fiind Agenția D. S. – București, instituție de interes public, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, înființată prin Legea nr. 268/2001.
Un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ, vizează împrejurarea că recurenta nu are în atribuțiile de punere în posesie a persoanelor îndreptățite și eliberarea titlului de proprietate.
Odată cu perfectarea Protocolului de predare nr._ / 10.09.2010 / 2314 / 20.09.2010, competențele legale ale Agenției D. S. s-au încheiat, iar emiterea titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie sunt atribute exclusive ale comisiilor județene și comisiilor locale de fond funciar.
Recurenta a mai susținut că Judecătoria M., în mod nelegal, a reținut că întocmirea anexei 42 a fost aleasă de ADS, cu scopul obligării reclamantului la a plăti contravaloarea unei investiții, rămasă neamortizată. Aceste susțineri denotă din nou necunoașterea de instanță a legislației speciale de fond funciar. Conform art. 5 pct. d din HG nr. 890/2005, comisiile locale au ca atribuții completarea, în urma verificărilor efectuate, a anexelor la prezentul regulament cu persoanele fizice și juridice îndreptățite, care le înaintează spre aprobare și validare comisiilor județene. Este adevărat că, anexele întocmite de comisiile locale, se semnează și de către reprezentanții ADS și de către cei ai OCPI, însă cel care are obligația întocmirii acestora este comisia locală. P. urmare, în mod nelegal, instanța de fond a reținut culpa recurentei, în ceea ce privește modul în care a fost întocmită anexa 42.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că sentința recurată conține motive contradictorii, drept pentru care se impune, în conformitate cu art. 304 pct. 7 și art. 312 C.proc.civ, modificarea, în parte, a acesteia.
Deși Judecătoria M. validează expertiza întocmită în cauză, aceasta obligă reprezentanța teritorială ADS P. la predarea plantației de viță de vie, de pe terenurile revendicate. Or, acesta măsură dispusă de instanța de fond este în contradicție cu motivarea sentinței, prin care se reține că, potrivit expertizei, terenul cu plantație de vie este părăsit în totalitate, pe teren nemaiexistând nici un fir de vie viabil, totul fiind uscat, sârmele sistemului de susținere lipsind în totalitate.
În aceste condiții, se dovedește temeinicia afirmațiilor noastre, potrivit cu care, neexecutarea sentințelor judecătorești se datorează exclusiv culpei reclamantului. Atâta timp cât, pe suprafața de 48,5 ha nu există nici o plantație care să-i fie predată, în mod nejustificat, reclamantul a refuzat sistematic primirea terenului, pe care subscrisa l-a pus la dispoziția Comisiei locale de fond funciar G. Vadului, prin protocolul de predare-preluare nr._/10.09.2010/2314/20.09.2010, pe motiv că nu i-a predat și plantația de viță de vie.
P. adresa Prefecturii P., înregistrată la DAG cu nr._/12.11.2010, se arată că, nu au putut fi respectate prevederile procesului verbal din 14.10.2010, din cauza refuzului d-lui S. A. A. de a semna procesul verbal de punere în posesie, ce are la bază protocolul de predare primire, cu al cărui conținut beneficiarul suprafeței de 48,5 ha nu este de acord. Refuzul reclamantului este evidențiat și prin adresele Ministerului Afacerilor Externe nr. L1/160 – 1559R/AG/59 din 07.01.2010 și nr. L1/_ -1559R/AG/56.
Pentru că, a anticipat o interpretare eronată a dispozițiilor acestui act normativ, recurenta a încercat prin întâmpinare să atragem atenția asupra unui aspect esențial, pentru corecta soluționare a cauzei, respectiv cele două sensuri diferite al aceleași noțiuni „vie", dar, din păcate, instanța de fond a refuzat să acorde cea mai mică atenție apărărilor noastre, în sensul analizării, chiar la modul superficial, a prevederilor Legii nr. 268/2001.
În final, instanța a pronunțat o sentință ilegală, care, în situația în care rămâne irevocabilă, nu va putea fi pusă în executare, pentru simplul motiv că recurenta sau reprezentanța sa din județul P. nu deține plantația de vie, pe care reclamantul și-o dorește atât de mult și pentru care a tergiversat efectuarea punerii în posesie. Raportul de expertiză care a fost efectuat în cauză a dovedit că, partea culpabilă este S. A. A., care a insistat pentru predarea unei plantații de vie inexistentă.
Recurenta a mai invocat și prevederile art. 4 din Legea nr. 1/2000, potrivit cărora pe terenurile agricole ce se retrocedează, pot exista investiții de genul amenajărilor piscicole, sere sau plantații de hamei, de duzi, plantații viticole sau pomicole.
Așadar, terenul agricol și plantația de viță de vie sunt bunuri distincte, care au fie același regim juridic, fie unul diferit. În cazul tuturor societăților comerciale cu profil viticol, care figurează în anexe la Legea nr. 268/2001, plantațiile de viță de vie au reprezentat dintotdeauna active sau investiții ale societății, a căror valoare era cuprinsă în capitalul social.
P. vânzarea pachetului de acțiuni, toate aceste societăți au devenit persoane juridice private, același regim avându-l și bunurile din patrimoniul lor. Din momentul privatizării, . contractul de privatizare nr. 1/2001, depus la dosarul cauzei, recurenta a pierdut orice control asupra bunurilor societății, printre care și plantația de viță de vie. Recurenta deține, în numele statului român, numai terenul de sub plantația de vie, ca și categorie de folosință a terenului agricol și nu plantația de vie în sine.
Judecătoria M. nu s-a pronunțat pe obiecțiunile pe care recurenta le-a formulat, cu privire la concluziile raportului de expertiză, fapt pentru care a solicitat casarea sentinței recurate, conform art. 312 C.proc.civ., fiind necesară refacerea raportului de expertiză.
Recurenta a mai arătat că obligarea sa la acoperirea prejudiciului pe care reclamantul I-ar fi suferit ulterior datei întocmirii protocolului de predare preluare nr._/10.09.2010/2314/20.09.2010 este o măsură ilegală, întrucât competențele legale ale Agenției D. S. s-au încheiat, odată cu predarea. În ceea ce privește cuantumul prejudiciului pe care reclamantul l-ar fi suferit, concluziile expertizei nu sunt credibile, apreciem că, sentința recurată se impune a fi casată, pentru refacerea raportului de expertiză.
În drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 299, 303, 3041, 312 C.proc.civ, precum și toate prevederile legale menționate.
La termenul de judecată din data de 24.01.2013, intimatul - reclamant S. A. A., a depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat instanței respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței recurate ca legală și temeinică.
În ceea ce privește motivele pe recurs formulate de către Agenția D. S., intimatul a arătat că nu a încălcat principiul disponibilității, căci ADS P., ca birou teritorial al ADS, are în atribuții gestionarea bunurilor aflate in administrarea ADS si situate in perimetrul județului P..
Intimatul a considerat că motivarea pe fond de către Judecătoria M. a sentinței recurate este suficient de laborioasă și lămuritoare și înțelege să o însușească în totalitate. De asemenea, a arătat că se opune susținerii privind existenta unor motive contradictorii în conținutul sentinței.
Instanța s-a pronunțat asupra obiecțiunilor formulate, în sensul respingerii.
Cu privire la motivele de recurs formulate de către M. Finanțelor P., intimatul a arătat că S. Român, prin M. Finanțelor P., are calitate procesuală pasivă. În mod neechivoc, instanța de fond a arătat faptul că cererea are ca temei punerea in executare/neexecutarea hotărârii pronunțate de CEDO în cauza_/07 S. c. România, soluționată la 02.03.2010. Obligațiile ce decurg din pronunțarea unei hotărâri CEDO într-o cauză privind un resortisant roman, incumbă statului reclamat și căzut în pretenții, respectiv statul român, care stă în instanță prin M. Finanțelor P.,
Intimatul a mai arătat că înțelege s nu solicite cheltuieli de judecat, în măsura în care nu va fi necesară asistența unui apărător la eventualele termene ulterioare.
Primindu-se dosarul pe rolul Tribunalului P., cauza a fost înregistrată sub nr._ la data de 28.08.2012.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, a dispozițiilor legale incidente, tribunalul reține următoarele :
Astfel cum s-a stabilit prin cererea de chemare în judecată, obiectul prezentei cauze îl constituie punerea în executare a hotărârii CEDO pronunțate la data de 02.03.2010, respectiv tragerea la răspundere a S. Român pentru neexecutarea la timp a acesteia.
În raport de această situație, instanța de fond a dat o corectă dezlegare excepției lipsei calității procesuale pasive a S. Român, prin M. Finanțelor P., respingând-o.
Potrivit art. 129 alin. 6 C.proc.civ., reclamantul este cel care stabilește, prin cererea de chemare în judecată, limitele judecății. În cauza de față, obiectul este cel determinat prin cererea introductivă, astfel cum a fost sintetizat mai sus.
În condițiile în care reclamantul își îndreaptă în mod expres pretențiile împotriva S. Român, întemeindu-se pe hotărârea CEDO pronunțată în favoarea sa, este evident că acesta are calitate procesuală pasivă, iar, reprezentarea acestuia în procesele civile este asigurată de M. Finanțelor P..
Motivele invocate în susținerea acestei excepții privesc, mai cu seamă, fondul raportului juridic, iar nu calitatea procesuală a acestuia.
P. urmare, acest motiv al recursului formulat de recurentul S. Român, prin M. Finanțelor P., nu este întemeiat.
În ce privește recursul declarat de Agenția D. S., trebuie analizat cu prioritate motivul de casare invocat, ce privește nepronunțarea asupra obiecțiunilor la raportul de expertiză.
Din încheierea de ședință din 28.06.2012, în care s-a consemnat mersul dezbaterilor la ultimul termen de judecată, rezultă că instanța de fond s-a pronunțat asupra acestor obiecțiuni, prin respingere. Pe de altă parte, raportul de expertiză nu este decât un mijloc de probă ce trebuie analizat cu ocazia deliberării asupra fondului cauzei, în raport de celelalte mijloace de probă și de susținerile părților. P. urmare, împrejurarea că recurenta are obiecțiuni față de concluziile expertului nu impune refacerea raportului de expertiză și, implicit, casarea sentinței pentru acest motiv. În consecință, tribunalul apreciază că nu este incident cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 prin raportare la art. 105 alin. 2 C.proc.civ.
Tribunalul constată că prin același recurs, recurenta a solicitat ca, în subsidiar, să se dispună modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul înlăturării obligației de a achita reclamantului, în solidar cu S. Român, suma de 214.547 lei, cu titlu de lipsă de folosință vie, în suprafață de 47,33 ha, în perioada 2010 – 2011. Aceeași solicitare vine și din partea recurentului S. Român, în condițiile în care prin recursul formulat s-a criticat greșita obligare a sa la plata acestei sume.
Pe de altă parte, motivele de recurs formulate de aceștia le profită în mod reciproc, în conformitate cu prevederile art. 48 alin. 2 C.proc.civ., ținând seama de raportul de solidaritate dintre aceștia reținut de instanța de fond.
Motivele de recurs formulate de ADS privesc însă și obligația stabilită în sarcina acesteia de predare a terenurilor, inclusiv plantația de vie, cu toate că obiectul recursului este limitat doar la obligația de plată a despăgubirilor. În consecință, tribunalul nu poate avea în vedere aceste motive, ele neavând relevanță în raport de limitele cererii de recurs cu care este sesizată.
În acest sens, tribunalul constată că obligația de punere în posesie a Comisiei Locale și cea de predare a acelorași terenuri de către recurenta ADS nu fac obiectul recursului. De altfel, cele două comisii de fond funciar nu au calitatea de recurente în cauză.
P. urmare statuările legate de cele două obligații au intrat în puterea lucrului judecat, urmând a fi reținute în cauză ca aspecte dezlegate în mod irevocabil.
Aceeași obligație de efectuare a formalităților în vedere emiterii titlului de proprietate au făcut obiectul unei alte judecăți încheiată prin pronunțarea Sentinței civile nr. 386 din 21.04.2004 a Judecătoriei M..
Pentru neexecutarea acestei sentințe, S. Român a fost condamnat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea pronunțată la data de 2 martie 2010, definitivă la data de 04.10.2010, în cauza S. c. România, pentru încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție.
Conform constatărilor expertului desemnat în acea cauză, reținute și de instanță prin sentința sus-menționată (fila 11 d.f., penultimul paragraf), terenurile sunt libere, neafectate de investiții.
Aceeași constatare aparține și expertului desemnat de instanța de fond, respectiv că pe această suprafață de teren nu mai există „un fir de viță de vie viabil”.
În cauză, reprezentanții recurentei ADS și cei ai Comisiei Locale de fond funciar G. Vadului au încheiat un Protocol de predare-preluare a terenurilor în suprafață totală de 47,82 m.p., din care vii 47,33 ha, iar fânețe 0,49 ha. În baza acestui protocol s-a emis procesul-verbal de punere în posesie nr. 438 din 21.10.2010. Acest proces-verbal nu a fost semnat de către intimatul-reclamant.
P. sentința civilă nr. 386 din 21.04.2004 a Judecătoriei M. nu s-a stabilit amplasamentul suprafeței de 48,5 ha, astfel că tribunalul nu poate reține concluzia instanței de fond în sensul că pârâtele nu au luat măsurile corespunzătoare pentru punerea în posesie a reclamantului.
În condițiile în care nici această sentință și nici raportul de expertiză întocmit în cauză nu constată existența unor investiții de forma unei plantații de vie funcțională, tribunalul constată că susținerile părților referitoare la diferențele dintre predarea terenurilor cu destinația vie și a plantației de vie nu au nici o relevanță sub aspectul soluționării capătului de cerere având ca obiect acordarea despăgubirilor.
Pe de altă parte, tribunalul apreciază că hotărârea pronunțată de CEDO nu creează în dreptul intern un temei pentru obținerea angajării răspunderii S. față de particulari.
Neexecutarea corespunzătoare a hotărârilor CEDO pot, eventual, să angajeze răspunderea statelor față de organismul internațional la care este parte potrivit acestei convenții. Astfel, conform art. 46 alin. 2 din Convenție, controlul executării hotărârilor revine Consiliului de Miniștri, iar nu instanțelor judecătorești din statul respectiv.
Împrejurarea că statul a fost obligat la plata unei sume cu titlu de despăgubiri privește încălcarea Convenției, în conformitate cu recunoașterea de către acesta a jurisdicției Curții și potrivit angajamentelor internaționale. Astfel cum s-a recunoscut în cauză, obligația de achitare a sumei de 30.000 euro a fost achitată reclamantului. Obligația stabilită de Curte nu determină însă nașterea unor obligații cu același conținut în sarcina debitorului stat-membru față de reclamant, în ipoteza întârzierii punerii în executare a sentinței nr. 386/2004.
Este adevărat însă că pronunțarea unei astfel de hotărâri nu înlătură accesul persoanei în cauză la procedurile de drept intern pentru angajarea unei astfel de răspunderi, dar nici nu creează un nou temei pentru aceasta.
În cauza de față, răspunderea invocată privește neexecutarea obligațiilor privind activitatea de punere în posesie în condițiile prevăzute de legea 18/1991 și legea 1/2000. Răspunderea juridică a persoanelor implicate este reglementată de art. 106 și următoarele din legea 18/1991, completată fiind de posibilitatea obligării primarului la plata de daune cominatorii. De asemenea, această lege reglementează acțiunile puse la dispoziția persoanelor îndreptățite pentru realizarea drepturilor prevăzute. Or, în conținutul acestor acte normative nu există dispoziții referitoare la răspunderea civilă, în special nu împotriva recurentelor în cauză.
Pe de altă parte, nici aplicarea art. 998 – 999 C.civ. nu își găsesc aplicarea, acestea reglementând raporturi juridice de drept privat, iar nu administrative cum este cazul raportului juridic dintre ADS și comisiile locale de fond funciar, cărora li se aplică, ca drept comun, dispozițiile din legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
Instanța de fond și-a motivat soluția de obligare, în solidar, a celor două pârâte pe răspunderea delictuală și pe hotărârea pronunțată de CEDO. Or, așa cum s-a argumentat mai sus, nici unul din cele două temeiuri nu pot fi valorificate în cauză.
Nu în ultimul rând, trebuie reținut că expertiza efectuată în cauză nu poate fi avută în vedere pentru aprecierea prejudiciului pe care l-ar fi suferit reclamantul, căci aceasta a avut ca ipoteză efectuarea unor recolte de viță de vie pe această suprafață de teren, ori acest lucru este exclus în condițiile în care vița de vie lipsește potrivit constatărilor personale ale expertului.
Pentru considerentele expuse, tribunalul apreciază că recursurile sunt întemeiate și impun modificarea sentinței recurate în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc.civ.
În raport de această concluzie, tribunalul nu va mai analiza și celelalte motive de recurs, neputând fi reținută utilitatea unei astfel de analize.
În consecință, tribunalul va admite recursurile, va modifica, în parte, sentința recurată, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului, menținând, în rest, dispozițiile sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți S. ROMÂN, prin M. FINANȚELOR P., prin DGFP P. cu sediul în Ploiești, ..22, jud. P., AGENȚIA D. S. cu sediul în București, sector 1, .. 43 împotriva sentinței civile nr. 803/29.06.2012 pronunțată de Judecătoria M., în contradictoriu intimatul-reclamant S. A. A., cu sediul în București, ., nr.12, . și intimații-pârâți C. JUDEȚEANĂ P. DE APLICAREA L. F. FUNCIAR, cu sediul în Ploiești, ., jud. P., și C. L. G. VADULUI DE APLICAREA LEGIILOR F. FUNCIAR, cu sediul în G. Vadului, jud. P..
Modifică, în parte, sentința recurată, în sensul că respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului, ca neîntemeiat.
Menține, în rest, dispozițiile sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 24.01.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
R. C. C. M. Șalar F.-L.
GREFIER,
Cardașol I.-N.
Operator de date cu caracter personal 5595
Red. ȘFL/Tehnored. ME.
3 ex./18.03.2013
D.f._ Judecătoria M.
J.f. P. A.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 126/2013. Tribunalul... | Pretenţii. Decizia nr. 122/2013. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
