Uzucapiune. Decizia nr. 191/2015. Tribunalul SATU MARE

Completul compus din:

PREȘEDINTE E. R.

Judecător I. M. C.

Grefier S. V.

Pe rol fiind judecarea apelului civil declarat de apelantul D. D., cu domiciliul în mun. Satu M., ., jud. Satu M., împotriva Încheierii civile nr. 2265/04.12.2014, pronunțată de Judecătoria Satu M. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimațiiDR. ZLINSKY JANOS, S. D., S. S., S. A., S. M., S. I., K. M., ZLINSKY JANOS, toți cu domiciliu necunoscut, prin curator special av. M. H., cu sediul profesional în mun. Satu M., ./A, jud. Satu M., având ca obiect uzucapiune.

La pronunțare nu au răspuns părțile.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, privind îndeplinirea procedurii de citare, după care, se învederează instanței că la data de 04.05.2015, prin serviciul registratură al instanței apelantul a depus concluzii scrise și chitanța nr. 59/2015 în cuantum de 300 lei reprezentând remunerație curator.

Se constată că dezbaterea asupra apelului a avut loc în ședința publică din data de 29.04.2015, când susținerile și concluziile părților prezente au fost consemnate în încheierea din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta, amânându-se pronunțarea în cauză la data de azi, când;

TRIBUNALUL,

DELIBERÂND

Asupra apelului civil de față, constată următoarele:

P. Încheierea civilă nr. 2265/04.12.2014, pronunțată de Judecătoria Satu M. în dosar nr._ s-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantului D. D. I. față de imobilele obiect al litigiului înscrise în CF nr.332, nr.337 și nr.613 Gerăușa, jud.Satu M., cu datele topografice indicate în dispozitiv și s-a respins ca neîntemeiată cererea introductivă în instanță formulată de reclamant în privința celorlalte parcele de teren, vizând constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, de către reclamant, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice enumerați în dispozitivul hotărârii, toți reprezentați prin curator special av.M. H..

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin cererea principală a fost investită, cu constatarea dobândirii în proprietate de către reclamant, pe calea prescripției achizitive, a mai multor parcele de teren, că față de unele dintre aceste terenuri reclamantul a renunțat la judecată și că în privința celorlalte terenuri posesia invocată de către reclamant nu are un caracter util în înțelesul dispozițiilor legale în materie, iar față de prevederile art.28 din Decretul Lege nr.115/1938 apreciat de către prima instanță ca fiind aplicabil în instanță, reclamantul nu a dovedit îndeplinirea condițiilor legale de admisibilitate, în speță exercitarea unei posesii utile pentru o perioadă de 20 de ani de la data decesului proprietarilor tabulari ai terenurilor, această dată a decesului proprietarilor tabulari nefiind dovedită în cauză și nefiind susceptibilă de a fi prezumată prin raportare la data înscrierii acestora în evidențele de publicitate imobiliară.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel în termenul legal reclamantul solicitând anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în vederea analizării uzucapiunii invocate de către acesta prin prisma condițiilor legale reglementate de Codul civil de la 1864, act normativ pe care apelantul reclamant îl consideră ca fiind aplicabil în cauză.

În motivarea apelului se arată că, așa cum s-a învederat și primei instanțe, asupra terenurilor în litigiu s-a început exercitarea unei posesii utile în urma reformei agrare realizate după terminarea celui de-al II-lea Război Mondial, posesie începută de către bunicul reclamantului în persoana def.S. I. și continuată ulterior, de către descendenții acestuia în linie directă până la reclamant personal.

Față de această stare de fapt apelantul apreciază că uzucapiunii pe care o invocă îi sunt aplicabile prevederile Codului civil român din 1864, iar nu cele ale art.28 din Decretul Lege nr.115/1938, astfel cum în mod eronat a reținut prima instanță și în consecință solicită trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării condițiilor legale ale uzucapiunii invocate de acesta prin prisma actului normativ evocat.

Intimații pârâți legal citați se prezintă prin același curator special, nu depun întâmpinare, iar cu ocazia dezbaterii apelului în fond lăsând la aprecierea instanței soluția ce se va pronunța în cauză.

Analizând încheierea atacată prin prisma motivelor de apel invocate, a materialului probator administrat în cauză și a reglementărilor legale în materie, în limitele circumscrise prin disp.art.476-478 Cod.proc.civ., tribunalul găsește fondate criticile apelantului, prin raportare la solicitarea expresă formulată de acesta în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe în condițiile disp.art.480 alin.3 Teza a II-a Cod.proc.civ., din perspectiva următoarelor considerente:

În privința dispozițiilor legale aplicabile în plan procedural, instanța de fond a apreciat că față de prevederile cuprinse în Titlul XII privind procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii reglementată de Noul Cod de procedură civilă, rezultă că pentru asemenea cereri înregistrate începând cu data de 15.02.2013, indiferent de actul normativ invocat în susținerea acțiunii din perspectiva dreptului substanțial, sunt aplicabile prevederile actualului Cod de procedură civilă.

Referitor la acest aspect instanța de apel consideră, în acord cu raționamentul judiciar al primei instanțe că normele procedurale aplicabile în cauză sunt cele ale Codului de procedură civilă în vigoare.

De asemenea, instanța de control judiciar reține justețea considerentelor primei instanțe în privința incidenței în cauză a Deciziei nr.LXXXVI (86)/10.12.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii vizând dreptul substanțial aplicabil uzucapiunilor începute în diferite perioade de timp, reprezentând situații tranzitorii ca urmare a succesiunii temporale a diferitelor acte normative în materie. În acest sens, în mod corect prima instanță a reținut că prin recursul în interesul legii evocat s-a statuat în sensul că uzucapiunilor invocate în fața instanțelor de judecată le sunt aplicabile, în ce privește natura, durata și efectele lor, prevederile legale în vigoare la data începerii posesiei utile.

Totodată, în mod corect s-a reținut de către prima instanță succesiunea cronologică a actelor normative cu incidență în materia uzucapiunii, în sensul aplicabilității Codului civil austriac și a legilor locale maghiare pentru uzucapiunile începute anterior datei de 15 septembrie 1943, iar a Codului civil român din 1864 pentru uzucapiunile începute ulterior datei la care acesta a fost extins în teritoriile de peste Carpați și anume, 15.09.1943.

În privința extinderii în Transilvania a prevederilor Codului civil român instanța de apel reține totuși că, în urma adoptării la data de 30.08.1940 a Diktatului de la Viena, teritoriul de nord vest al României (inclusiv județul Satu M., în cadrul căruia se află amplasate terenurile în litigiu), extinderea Codului civil român în această regiune s-a realizat abia după eliberarea teritoriului menționat (25.10.1944) și anume prin Legea nr.260/04.04.1945, astfel încât pentru aceste teritorii Codul civil român a devenit aplicabil strict uzucapiunilor începute ulterior datei de 4 aprilie 1945.

În urma intrării în vigoare, la data de 12 iulie 1947, a Decretului Lege nr.115/1938, tuturor uzucapiunilor începute ulterior acestei date le-au devenit aplicabile prevederile acestui din urmă act normativ, așa cum a apreciat și prima instanță.

Totuși, raportat la starea de fapt afirmată de către reclamant și rezultată din probatoriul administrat în cauză, coroborat cu poziția exprimată în apel de către reclamant tribunalul apreciază că în mod eronat prima instanță s-a raportat strict la analiza îndeplinirii condițiilor legale de constatare a uzucapiunii extratabulare reglementate prin art.28 din Decretul Lege nr.115/1938.

Astfel, față de susținerile reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată (fila nr.4 alin.3) s-a invocat începerea posesiei utile și implicit a uzucapiunii în cauză de către bunicul reclamantului, S. I., imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, după care această posesie a fost transmisă succesiv mamei reclamantului și soțului acesteia, iar ulterior reclamantului personal.

Această susținere din cuprinsul cererii principale se coroborează de altfel și cu declarația testimonială a martorei E. F. audiată în fața primei instanțe (fila 171) care a arătat că „terenul a fost folosit de bunicii reclamantului cu începere din anul 1940 aproximativ”, precum și cu poziția exprimată în apel în sensul că posesia în cauză a fost începută de bunicul reclamantului în urma reformei agrare din anul 1945.

În acest context, având în vedere că atât în apel, cât și în cuprinsul cererii introductive în primă instanță, reclamantul și-a fundamentat în plan juridic susținerile sale pe dispozițiile Codului civil român, tribunalul constată că analiza judiciară realizată cu ocazia dezbaterii pricinii în primă instanță a omis verificarea pretențiilor reclamantului și sub acest aspect, astfel încât, față de solicitarea expresă formulată de către apelant în temeiul art.480 alin.3 Cod.proc.civ. găsește fondate criticile formulate în apel și apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea verificării admisibilității cererii de constatare a uzucapiunii și din perspectiva dispozițiilor Codului civil din 1864.

Este adevărat că în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul a invocat și incidența dispozițiilor Decretului Lege nr.115/1938 (fila nr.4 alin.ultim), subsidiar invocării Codului civil român, poziție oscilantă pe care a menținut-o inclusiv cu ocazia dezbaterii pricinii în fond în primă instanță, invocându-se astfel alternativ, uzucapiunea de lungă durată, de 30 de ani reglementată de art.1890 Cod.civ. de la 1864, respectiv uzucapiunea extratabulară de 20 de ani prevăzută de art.28 din Decretul Lege nr.115/1938.

Instanța de apel consideră însă că, față de acest echivoc al poziției procesuale exprimate în fața primei instanțe, acesteia din urmă îi revenea îndatorirea de a clarifica fundamentul juridic al cererii reclamantului, din perspectiva disp.art.22 alin.2 Cod.proc.civ., iar în ipoteza menținerii acestor nelămuriri îi revenea obligația, în ultimă instanță, de a verifica admisibilitatea cererii sub aspectul îndeplinirii condițiilor legale ale uzucapiunii pentru ambele ipoteze invocate de reclamant, cu atât mai mult cu cât, față de joncțiunea posesiilor invocată în cauză, din perspectiva art.1859 Cod.civ. din 1864, de la bunicul la mama reclamantului și apoi la reclamant personal, se impunea verificarea utilității posesiei exercitate inclusiv sub acest aspect.

Instanța de control judiciar mai apreciază, diferit de considerentele primei instanțe, că invocarea de către reclamant a posesiei utile poate fi scindată pentru anumite parcele de teren (fila nr.198 alin.2 din dosarul primei instanțe), independent de caracterul util sau viciat al posesiei exercitate asupra tuturor parcelelor în litigiu.

Aceasta întrucât, în timp ce exercitarea actelor materiale de posesie se realizează în mod uniform asupra tuturor parcelelor de teren, invocarea uzucapiunii (sau chiar renunțarea la beneficiul uzucapiunii împlinite, ipoteză legală reglementată expres în Codul civil din 1864) reprezintă un act de dispoziție care rămâne la latitudinea titularului cererii de constatare a uzucapiunii. În acest sens, atât în doctrină cât și în practică judiciară s-a exemplificat cu situația în care unul și același posesor exercită acte de stăpânire asupra mai multor parcele de teren, aparținând unor proprietari diferiți, iar în urma întreruperii prescripției de către unii dintre acești proprietari, pentru o parte din aceste terenuri, ori ca urmare a exercitării unor violențe față de unii dintre proprietari ori pentru anumite terenuri, respectiva posesie nu prezintă caracter util, fără însă ca această viciere să afecteze restul terenurilor stăpânite de uzucapant.

Față de cele de mai sus, tribunalul va înlătura astfel considerentele primei instanțe care a apreciat că posesia reclamantului nu prezintă un caracter util, în ansamblul său și va admite apelul formulat trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe în vederea verificării condițiilor legale de admisibilitate a uzucapiunii de lungă durată invocată de către reclamant asupra terenurilor în litigiu, reținând însă în ce privește renunțarea la judecată realizată în fața primei instanțe, legalitatea soluției și împrejurarea că circumstanțele avute în vedere la data la care s-a luat act de această renunțare nu au suferit modificări până la data pronunțării prezentei decizii.

În privința cheltuielilor de judecată tribunalul reține că acestea nu au fost solicitate în apel și că în privința onorariului cuvenit pe seama curatorului special s-a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor legale în materie la termenul de judecată din data de 29.04.2015, conform încheierii de ședință corespunzătoare.

Văzând și disp.art.427 Cod.proc.civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul promovat de apelantul-reclamant D. D.-I., C.N.P._, cu domiciliul în mun. Satu M., ., jud. Satu M., împotriva Încheierii civile nr. 2265/04.12.2014, pronunțată de Judecătoria Satu M. în dosar nr._ în contradictoriu cu pârâții DR. ZLINSKY JANOS, S. D., S. S., S. A., S. M., S. I., K. M., ZLINSKY JANOS, toți cu domiciliu necunoscut, prin curator special av. M. H., cu sediul profesional în mun. Satu M., ./A, jud. Satu M., și în consecință:

Desființează încheierea atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

DEFINITIVĂ.

Pronunțată în ședința publică din data de 05 mai 2015.

Red.E.R./19.05.2015.

Tehnored_VD /19.05.2015.

12 ex. – ..cu: D. D. I., dr.Zlinsky Janos, S. D., S. S., S. A., S. M., S. I., K. M., Zlinsky Janos, S. I.

Jud.fond: A. P.