Servitute. Decizia nr. 414/2015. Tribunalul SIBIU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 414/2015 pronunțată de Tribunalul SIBIU la data de 14-05-2015 în dosarul nr. 334/257/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SIBIU
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 414/2015
Ședința publică de la 14 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. D.
Judecător D. T. L.
Grefier F. O.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra cauzei Civil privind pe apelanta . R. LEGAL DE ASOCIAȚII HOLDIS E. I. ȘI P. R. A. și pe intimat S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, intimat M. MEDIAȘ- REPREZENTAT LEGAL PRIN PRIMAR, intimat N. I., intimat N. E., intimat P. G., intimat C. V., intimat C. K., intimat F. N., intimat F. I., intimat G. V., intimat G. C., intimat P. G., intimat P. V., intimat S.C. G. C. S.A., intimat N. M. ( în calit. de moștenitoare al def. N. I.) împotriva s.c. nr. 154/2014 a Judecătoriei Mediaș, având ca obiect servitute.
Cauza a fost dezbătută în fond la data de 7 mai 2015 când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință din aceeași zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
La data de 11 mai 2015 au fost depuse concluzii scrise din partea reprezentantului apelantei.
TRIBUNALUL
Constată că prin sentința civilă nr. 154/2014 a Judecătoriei Mediaș s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta . Mediaș, împotriva pârâților G. V. și C., F. N. și NIYRO M., N. E., P. G., C. V. și C. K., P. V. și P. G., S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, M. MEDIAȘ - reprezentat legal prin primar, G. C. S.A., în calitate de chemată în garanție, având ca obiect stabilire drept servitute acces carosabil; a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată către pârâții G. V. și C., F. N. și I., în sumă de 1000 lei rep. onorariu avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că niciodată imobilul reclamantei nu a avut carosabil, în primul rând pentru că aceasta nu este loc înfundat, construcția fiind amplasată la drumul public.
Expertul propune loturi de instituire a unei servituți - acces carosabil, evidențiind operațiunile din C.F. care se impun a fi efectuate: restabilire situație anterioară de CF, rectificarea suprafeței imobilului reclamantei, mutarea gardului conform aliniamentului 38, 100,101,102, 103, 104-anexă planșa 3 din raportul de expertiză.
Propunerea expertului nu poate fi acceptată de către instanță dat fiind faptul că prin Sentința civilă nr. 756/2012 a Judecătoriei Mediaș, rămasă definitivă, instanța a stabilit ca linie de graniță ( linie dreaptă), astfel că cele propuse de expert anulează hotărârea judecătorească sus evidențiată.
Potrivit art. 616 Cod civil, proprietarul unui loc înfundat care nu are nici o ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului.
În cazul de față, imobilul reclamantei are acces la calea publică existând circa 1 metru teren între construcția reclamantei și linia de graniță iar fața imobilului ( aflată la drum) are o latură de peste 20 de metri.
Dreptul de servitute se instituie în mod excepțional astfel că, simpla solicitare a reclamantei, de a se institui un asemenea drept ( neexistând nici o justificare în acest sens) în sensul de a afecta dreptul de proprietate al pârâților nu poate fi primită. Niciodată de la dobândirea construcției, reclamanta nu a folosit o astfel de cale de acces și nici nu a produs dovada justificată instituirii unui asemenea drept.
Față de considerentele expuse, instanța a apreciat că este neîntemeiată acțiunea și pe cale de consecință a respins-o.
În temeiul art. 274 Cod de Procedură civilă, reclamanta . a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată pârâților G. C. și V., F. N. și I., în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu avocat justificat cu chitanțele de la dosar.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, care a solicitat anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, schimbarea în întregime a acesteia, în sensul admiterii cererii introductive de instanță. În motivarea apelului se susține că instanța nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză, că expertul nu a răspuns obiectivului stabilit de instanță de a identifica locul servituții carosabile, că soluția nu se bazează pe un text de lege și pe o argumentare care să prezinte raționamentul judecătorului, obiecțiunile la expertiză puteau fi respinse numai dacă, prin raportare la prevederile art. 167 c.pr.civ. proba nu ajuta la dezlegarea pricinii. Prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, pentru că nu a avut în vedere nici obiectul cererii introductive și nici sensul pe fond al dispozițiilor art. 616 c.civ., respectiv recunoașterea unei servituți de trecere carosabile și nu pietonale. Apoi, instanța nu a stabilit corect starea de fapt, nu s-a raportat la obiectul acțiunii introductive, care este cel de recunoaștere a unei servituți de trecere carosabile, ci s-a raportat strict, dar în afara obiectului dosarului, la trei aspecte reprezentând condițiile de admisibilitate a unei acțiuni pentru stabilirea unui drept de servitute. În ce privește starea de fapt, reclamanta susține că anterior stabilirii liniei de graniță între cele două imobile acestea aparțineau aceluiași proprietar, respectiv S. R., și ambele imobile beneficiau de aceeași cale de acces carosabil identificată pe schiță și în documentație ca zonă de transport, accesul făcându-se pe poarta comună. Orice împiedicare a accesului spre imobil reprezintă în sine un prejudiciu și presupune luarea unei măsuri pentru repararea acestuia. Conduita părților de a construi gard pentru a împiedica accesul carosabil îmbracă forma delictului civil, fiind astfel de rea-credință. Raționamentul instanței că prin instituirea servituții de trecere se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților este total în afara raționamentului legiuitorului făcut cu ocazia reglementării servituții de trecere, iar interpretarea pe care instanța o dă art. 616 c.civ. este complet greșită și străină de instituția juridică a servituții de trecere. În mod greșit instanța a respins acțiunea cu motivarea că reclamanta nu are nici o justificare de a se institui un asemenea drept.
Apelul este neîntemeiat pentru considerentele ce urmează.
Având în vedere critica adusă instanței de fond pentru că nu a dispus ca expertul să răspundă la obiecțiunile formulate de reclamantă, instanța de apel a apreciat necesar să încuviințeze efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, prin care expertul să răspundă inclusiv la obiectivul privind identificarea unei eventuale posibilități de acces auto în imobilul apelantei reclamante pe terenul intimaților.
Ca urmare, expertul a efectuat acest supliment la raportul de expertiză(f. 117-124 dos. apel), concluzia acestuia fiind că, la insistențele instanței, propune o astfel de variantă, însă potrivit acesteia singura posibilitate de acces la imobilul reclamantei presupune mutarea gardului, conform propunerii din planșa 2 anexată la raport și rectificarea suprafeței terenului de la 749 la 827 mp.
Din probele administrate în cauză rezultă că prin sentința civilă nr. 223/2012 a Judecătoriei Mediaș s-a stabilit linia de graniță între imobilele reclamantei și pârâților, ca fiind o linie dreaptă pe aliniamentul IEF din expertiza efectuată în acel dosar, sentința rămânând irevocabilă ca urmare a renunțării pârâților la judecata apelului.
Deci, linia de graniță a fost stabilită irevocabil pe un anumit aliniament. Pârâții au edificat un gard pe acest aliniament, reclamanta solicitând, practic, în prezenta cauză, să fie desființat gardul și nesocotită linia de graniță astfel cum a fost stabilită prin hotărâre irevocabilă, și care se bucură de autoritate de lucru judecat. De altfel, și la instanța de fond expertul a făcut propuneri de rectificare a cărții funciare și mutarea gardului, iar instanța de fond, în mod corect a concluzionat că propunerea expertului nu poate fi acceptată pentru că s-ar ajunge la nesocotirea sentinței irevocabile prin care s-a stabilit linia de graniță.
Cum mutarea gardului nu este legală, cum nu s-a dispus prin nici o hotărâre rectificarea suprafeței imobilului, așa cum menționează expertul în suplimentul la raportul de expertiză din apel, constatăm că crearea unei servituți de trecere auto nu este posibilă. Legea, respectiv art. 616 c.civ., nu prevede în nici un caz servitutea de trecere „carosabilă” așa cum solicită apelanta reclamantă, adică nu face nici o distincție între mai multe modalități de servitute de trecere, ci dispune cu privire la condițiile de instituire a unei servituți, condiția principală fiind aceea a lipsei oricărei posibilități de acces spre fondul dominant. De aceea, instanța de fond a analizat condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale și este neîntemeiată susținerea apelantei că instanța nu a soluționat fondul cauzei pentru că s-a referit la servitutea de trecere prevăzută de art. 616 c.civ. și nu s-a pronunțat cu privire la servitutea de trecere „carosabilă”, servitute nereglementată de codul civil. Instanța a soluționat cauza pe fond, nu pe excepția lipsei de interes, reținând motive ce țin de fondul cauzei, contrar celor susținute de apelantă.
Ca urmare, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță.
În ce privește cererea subsidiară, de admitere a apelului în sensul admiterii acțiunii reclamantei și instituirea unei servituți de trecere carosabile, constatăm că și aceasta este neîntemeiată, potrivit celor reținute mai sus. Esențial în cauză este faptul că imobilul proprietatea reclamantei este situat la stradă, are acces direct din stradă, iar faptul că acesta nu este destul de lat ca să permită accesul auto nu constituie o împrejurare de natură a duce la obligarea pârâților să demoleze gardul pentru a permite reclamantei să ajungă în curtea imobilului său, cu autovehicule.
Nu are nici o relevanță schița de carte funciară în care se identifică un loc de trecere pentru ambele imobile ca „zonă comună de transport” pentru că la acest moment proprietățile părților sunt clar delimitate prin linia de graniță stabilită pe cale judecătorească, iar prin desființarea gardului s-ar ajunge inevitabil la încălcarea dreptului de proprietate al pârâților.
Este greșită susținerea apelantei că hotărâre nu se întemeiază pe nici un tex t de lege, pentru că instanța a avut în vedere disp. art. 616 c.civ. care reglementează dreptul de servitute de trecere, singurul de acest fel, și, de altfel, reclamanta este cea care nu invocă nici un temei legal în baza căruia s-ar putea institui o servitute de trecere „carosabilă”. De altfel, nici prin cererea formulată la instanța de fond, de instituire a unei astfel de servituți, reclamanta nu invocă nici un temei legal. Prin concluziile scrise invocă art. 576 c.civ., arătând că nu se poate realiza cerința de uz și utilitate a imobilului său, însă nici o probă administrată în cauză nu face dovada îndeplinirii acestor condiții, dimpotrivă, reclamanta are acces direct din stradă la imobilul proprietatea sa, nefiind necesar și obligatoriu un acces auto.
De asemenea, reținem că împrejurarea că anterior dezmembrării cele două corpuri funciare nou create aveau acces auto nu are relevanță în instituirea servituții de trecere, câtă vreme nu este vorba despre o servitute prin destinația proprietarului, în cond. art. 625 c.civ.
Ceea ce este, de asemenea, foarte important în cauză, este faptul că prin crearea așa-zisei servituți de trecere carosabilă se încalcă și se îngrădește dreptul de proprietate al pârâților, care au în proprietatea ca teren liber suficient pentru o folosință normală a imobilului, doar porțiunea de teren pe care reclamanta solicită instituirea servituții de trecere, în condițiile în care accesul reclamantei la imobilul său nu este îngrădit. Acceptarea unei servituți de trecere cu autovehicule reprezintă o sarcină mult prea împovărătoare pentru pârâți, disproporționată în raport cu posibilitatea acesteia de a accede la imobilul său cu piciorul.
Față de toate aceste împrejurări instanța constată că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care, potrivit art. 296 c.pr.civ. va respinge apelul și o va păstra. Potrivit art. 274 c.pr.civ. apelanta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată dovedite de intimații G. și F. în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamanta . împotriva sentinței civile nr. 154/2014 a Judecătoriei Mediaș, pe care o păstrează.
Obligă apelanta să plătească intimaților G. și F. suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în apel, 500 lei pentru G. V. și C. și 500 lei pentru F. N. și I..
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi 14 Mai 2015
Președinte Judecător
E. D. D. T. L.
Grefier
F. O.
Red. D.T.L.22.06.2015
Tehnored. F.O. 22.06.2015
19 ex.
j.f. M. B.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 425/2015. Tribunalul SIBIU | Pretenţii. Decizia nr. 435/2015. Tribunalul SIBIU → |
|---|
