Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 671/2014. Tribunalul TELEORMAN

La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile au fost lipsă.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Apelul a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 25 lei achitată cu ordinul de plată nr. 8679 din 26.09.2014.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că în procedura prealabilă intimata-pârâtă a depus întâmpinare iar apelanta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare. Totodată se referă că apelanta-reclamantă S. R. de Radiodifuziune a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

În conformitate cu dispozițiile art. 131 raportat la art. 482 din Noul Cod de Procedură Civilă, instanța verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competentă să soluționeze cauza de față, în raport de dispozițiile art. 95 pct. 2 din Noul Cod de Procedură Civilă.

Tribunalul, față de împrejurarea că la dosar nu sunt formulate cereri prealabile, iar apelanta-reclamantă S. R. de Radiodifuziune, a solicitat judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 411 alin. 1 pct. 2 din Noul Cod de procedură civilă, constată pricina în stare de judecată și o reține spre soluționare.

TRIBUNALUL:

Deliberând constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei A. la data de 19.11.2013, sub nr._, reclamanta S. R. de Radiodifuziune a solicitat obligarea pârâtei S.C.D. .. la plata sumei de 630 lei reprezentând contravaloare taxă pentru serviciul public de radiodifuziune aferentă perioadei decembrie 2010-iunie 2012.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în baza art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

În aplicarea art. 40 alin. (4) din Legea nr. 41/1994, a fost adoptată H.G. nr. 977/2003, care stabilește cuantumurile lunare ale taxei, precum și modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora.

Astfel, potrivit art. 5 din H.G. nr. 977/2003, taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate.

De asemenea, potrivit art. 6 din H.G., alin. (1), pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere.

În dovedirea cererii, a depus următoarele înscrisuri: adresă direcția economică nr._ din 14 noiembrie 2013, extras ONRC.

Pârâta, deși legal citată cu copie formular de răspuns, nu a depus întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 354 din 16.04.2014 instanța a respins cererea ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că eclamanta invocă o creanță în valoare de 630 lei reprezentând contravaloare taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.

Sunt de reținut două aspecte importante de fapt:

-nu s-a făcut dovada existenței unui contract între creditoarea S. R. de Radiodifuziune și debitoarea S.C.D. .. pentru respectivele servicii;

-nu s-a dovedit că debitoarea ar fi beneficiat de serviciile creditoarei în perioada supusă judecății.

Decizia 607/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a anulat definitiv taxa radio – tv plătită până în prezent de către orice societate comercială in România, indiferent dacă beneficiază sau nu de serviciile publice. Curtea a respins recursul formulat de Guvernul României și S. R. de Radiodifuziune în procesul intentat de o firmă din România, pentru anularea taxei.

Prin decizia pronunțată, Înalta Curte a dispus anularea prevederilor legale prin care toate firmele cu sediul în România erau obligate la plata unei taxe lunare pentru serviciile publice de radio și tv.

Reclamanta a motivat în instanță că obligativitatea plății taxelor pentru serviciul public de radio și televiziune ar trebui instituită doar în sarcina societăților române care dețin efectiv aparate radio și tv, ceea ce, de altfel, rezultă și din prevederile Legii nr. 41/1994, care precizează că au obligația de a achita această taxă doar beneficiarii acestor servicii.

Instanța a avut în vedere și faptul că nu se poate susține ca plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare, radio și televiziunea publică. Așadar, dreptul constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație.

Mai mult, prin Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a prevăzut ca ” orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condiții prevăzute de lege li de principiile generale ale dreptului internațional”.

În alin. 2 al aceleași dispoziții se arată că ” dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau amenzilor”.

În jurisprudența Curți Europene a Drepturilor Omului s-a statuat ca noțiunea de ” bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică. Concluzionând, și sumele de bani intră în noțiunea de ” bun” prevăzută de legislația europeană.

Pentru a verifica dacă plata taxei tv de către o firmă care nu folosește aparat tv corespunde limitărilor prevăzute de Convenție, se are în vedere următoarele aspecte:

a) Ingerința să fie prevăzută în lege.

b) Să existe un scop legitim pentru plata respectivei sume

c) Să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru utilizarea lui.

Nedovedindu-se că respectiva firmă debitoare ar fi beneficiat de serviciile creditoarei, nu putem dispune obligarea acesteia la plata respectivei sume, deoarece acest aspect i-ar încălca dreptul său de proprietate. Obligarea la plata unei sume cu titlu de preț al unor servicii, în condițiile în care debitoarea nu a beneficiat de acele servicii este lipsită de suport juridic și profund inechitabilă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S. R. de Radiodifuziune care a solicitat schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.

În motivarea apelului se arată, în esență, că intimata datorează taxa întrucât este greu de imaginat că pârâta nu are calitate de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune în condițiile în care majoritatea receptoarelor GSM pot recepționa și semnale radio.

Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

În aplicarea art. 40 alin. 4 din Legea nr. 41/1994 a fost adoptată HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, care stabilește cuantumul taxei pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și de calcul a penalităților de întârziere. În conformitate cu prevederile HG nr. 977/2003, taxa pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia o dată cu plata energiei electrice consumate, iar, potrivit art. 6 alin. 1,2 din HG nr. 977/2003, pentru neplata la termen a taxei se percep penalități pentru fiecare zi de întârziere.

Față de cele arătate, concluzionează reclamanta ca pârâta să fie obligată la plata sumelor solicitate.

Prin întâmpinarea depusă la 21.10.2014 intimata a solicitat respingerea apelului arătând că nu a beneficiar de serviciile reclamantei.

Prin răspunsul la întâmpinare apelanta a solicitat admiterea apelului reiterând argumentele din cererea de apel.

Analizând actele și lucrările dosarului tribunalul constată că apelul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Legea nr. 41/1994 prevede la art. 40 alin. 3 că: „persoanele juridice din România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, pentru ca apoi la alin. 4 să se dispună că cuantumul taxelor, pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire, penalitățile de întârziere se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Astfel, în sarcina intimate există obligația legală de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune doar în situația în care pârâta ar putea fi identificată ca un beneficiar al acestor servicii.

Intimata nu are calitatea de beneficiar și, ca urmare, nu este ținută să îndeplinească obligațiile prevăzute de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.

Înalta Curte de Casație și Justiție, făcând referire la jurisprudența instanței de contencios constituțional, a reținut că obligația plății taxei pentru serviciul public de radiodifuziune incumbă doar persoanelor juridice care beneficiază efectiv de aceste servicii.

În acest sens, exemplificative sunt: Decizia ÎCCJ nr. 2102/2009 (Secția de contencios administrativ și fiscal), publicată în Monitorul Oficial nr. 691/2009; Decizia ÎCCJ nr. 607/2011 (Secția de contencios administrativ și fiscal), publicată în Monitorul Oficial nr. 318/2011. În același sens este și Sentința civilă nr. 767/2008 a Curții de Apel Cluj – Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 770/2009 (rămasă irevocabilă prin Decizia ÎCCJ – Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 2103/2009).

Totodată, prin Sentința civilă nr. 471/2010 a Curții de Apel Cluj – Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 309/2012 a fost admisă excepția de nelegalitate, statuându-se că “în dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii. Din această perspectivă hotărârea Guvernului nu a aplicat în art. 3 alin. 2 în mod corect dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

De exemplu, prin Decizia nr. 607/2011 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr._, instanța de judecată a decis anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003 .

Pentru a dispune astfel, ÎCCJ a reținut următoarele:

1.1. Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificarile ulterioare, “persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

1.2. Conform art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune.

1.3. Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de “beneficiar”, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv “cel care beneficiază de ceva” sau “o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare”.

1.4. Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că “obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective”.

1.5. Aceleași considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții Constituționale.

1.6. Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-TV, indiferent de existența calității de beneficiar. Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru, nu o obligație.

1.7. Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-TV indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. 15 trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.

1.8. Argumentele referitoare la respingerea unor amendamente formulate de diferiți parlamentari nu pot fi acceptate, deoarece interpretarea legii este realizată de către judecător, care, în speță, folosind principiile și metodele de interpretare, a concluzionat în sensul deja arătat. Voința exprimată de legiuitor rezultă din interpretarea gramaticală, logică, sistematică a textelor analizate, și nu din eventualele amendamente formulate.

2. Se constată astfel că prevederile art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 (…) adaugă la prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată (…).

În concluzie, în conformitate cu Decizia nr. 607/2011, obligația de a plăti taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune incumbă doar persoanelor care au beneficiat de aceste servicii.

Considerente asemănătoare celor din Decizia nr. 607/2011 au fost avute în vedere și la pronunțarea Deciziei nr. 448/2013 a Curții Constituționale (CC), publicată în Monitorul Oficial nr. 5/2014.

În motivarea Deciziei nr. 448/2013 privind constituționalitatea art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, Curtea a constatat că, anterior deciziei respective, a statuat, cu valoare de principiu, că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile CC, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reținut că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept.

Astfel, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când CC a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, menținându-se astfel prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, atât instanțele judecătorești, cât și organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curții și să o aplice ca atare.

Pentru a da o forță sporită deciziei și fără a marca o reconsiderare a jurisprudenței sale, CC, prin Decizia sa nr. 448/2013, a constat neconstituționalitatea oricărei alte interpretări pe care practica administrativă sau judecătorească ar putea să o atribuie textelor legale criticate (n.a. – art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994) față de cea consacrată prin deciziile anterioare pronunțate de CC.

În concluzie neexistând dovada că intimata este beneficiara serviciului de radiodifuziune în mod corect instanța de fond a respins acțiunea fapt pentru care tribunalul în temeiul art. 480 C. Pr. Civ. va respinge apelul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de apelanta-reclamantă S. R. de Radiodifuziune, cu sediul în București, sector 1, .. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 354 din 16.07.2014, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă Delamario . sediul în A., .. 54, județ Teleorman, cu domiciliul în ., ca nefondat.