Obligaţie de a face. Decizia nr. 114/2014. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 114/2014 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 09-04-2014 în dosarul nr. 1208/339/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 114
APEL
Ședința publică din data de 09 aprilie 2014
Tribunalul constituit din:
Președinte – D. M. Nuți
Judecător – C. Doinița
Grefier – O. S.
Pe rol, judecarea apelului civil declarat de apelanta reclamantă M. A., cu domiciliul în ._, județul Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 2220 din data de 12.12.2013, pronunțată de Judecătoria Z., în contradictoriu cu intimatul pârât B. D., cu domiciliul în ._, județul Teleorman, având ca obiect – revendicarea imobiliară, grănițuire, obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns: intimatul pârât B. D., prezent personal și asistat de avocat C. F., iar apelanta reclamantă a fost reprezentată de procurator M. S..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul a fost timbrat cu suma de 25,0 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, achitată cu chitanța ., nr._ din data de 04.04.2014, emisă de Municipiul A. - D.B.F.T.I..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că apelanta reclamantă a depus, la data de 08 aprilie 2014, prin serviciul de registratură al instanței un set de înscrisuri.
Avocat C. F., pentru intimatul pârât, depune la dosarul cauzei împuternicirea avocațială din 08.04.2014 și chitanța reprezentând onorariul de avocat.
La interpelarea instanței, reprezentantul apelantei reclamante, arată că lasă la aprecierea instanței să stabilească dacă tribunalul este competent sau nu, să soluționeze cauza de față.
Avocat C. F., pentru intimatul pârât, apreciază că tribunalul este competent să soluționeze pricina.
În conformitate cu dispozițiile art. 1591 alin. 4 Cod procedură civilă, instanța, verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competentă să soluționeze cauza de față, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 2 Cod procedură civilă.
Instanța acordă cuvântul părților, pe probe.
Părțile prezente arată că nu au probe noi de solicitat.
Instanța, încuviințează proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei și față de împrejurarea că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, înscrisuri de depus sau excepții de invocat, constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
De asemenea, tribunalul constată că procuratorul apelantei reclamante nu are studii juridice și nu poate pune concluzii, astfel încât, instanța va avea în vedere la soluționarea cauzei, actele și înscrisurile aflate la dosar.
Avocat C. F., pentru intimatul pârât B. D., având cuvântul, consideră apelul declarat de către apelanta reclamantă M. A., ca fiind nefondat, iar hotărârea pronunțată de către instanța de fond ca fiind temeinică și legală.
Mai arată că, în mod corect prima instanță a respins capătul de cerere privind ridicarea plăcii de beton.
TRIBUNALUL:
Deliberând, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei Zimicea la data de 15.02.2013, reclamanta M. A. a chemat in judecată pe pârâtul B. D., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului de a-i lăsa în deplină proprietate și pașnică posesie suprafața ce i-a fost ocupată de 12 m.p și de a-și ridica construcția garaj edificată pe terenul său și să se stabilească hotarul despărțitor dintre proprietățile acestora.
În motivare reclamanta a arătat că, prin sentința civilă nr. 1549/09.09.2010 a Judecătoriei Z. a devenit proprietara imobilului casă de locuit si teren intravilan în suprafață de 1533 m.p. situat pe raza comunei Piatra . Întrucât a constatat că în realitate deține o suprafață mai mare de teren, mai exact 1832 m.p. a solicitat instanței să se constate că a dobândit prin uzucapiune suprafața de 299 m.p. teren aflat în intravilanul comunei Piatra, obținând în acest sens, sentința civilă nr.2228/15.11.2011 a Judecătoriei Z..
Cu ocazia întabulării dreptului de proprietate s-a constatat că, pe o suprafață de 10 mp, cartea sa funciară se suprapune cu cartea funciară a pârâtului, suprafață de teren pe care acesta din urmă și-a ridicat o construcție fără autorizație din BCA si acoperită cu tablă, construcție care are destinația de garaj auto.
Față de această situație, a solicitat instanței sa dispună obligarea pârâtului să-și ridice construcția edificată ilegal pe terenul său sau să-i permită reclamantei să o ridice pe cheltuiala pârâtului.
A mai solicitat să-l oblige pe pârât să-i lase in deplinătate proprietate și pașnică posesie suprafața de teren de l0 m.p. ocupată prin ridicarea garajului și să dispună stabilirea liniei de hotar despărțitor dintre proprietățile părților.
În susținerea cererii a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri (filele 4 – 15).
La data de 15.05.2013, reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere modificatoare și completatoare cu privire la capătul nr.2 din cererea principală privind ridicarea de către pârât a construcției garaj edificată pe terenul său și a arătat că, după ce l-a chemat in judecată în prezenta cerere, pârâtul și-a ridicat construcția din cărămidă sau bolțari cu destinația garaj ce se află pe terenul acesteia.
A arătat de asemenea că a rămas pe terenul său platforma de beton a garajului, iar în aceste condiții înțelege să-și modifice capătul nr. 2 din cererea principală în sensul obligării pârâtului la ridicarea și a plăcii betonate ce se află pe terenul reclamantei și care aparținea garajului, cât și obligarea acestuia să-i monteze gardul de beton de la drumul județean ce i-a fost spart pentru a avea acces în garaj, sub sancțiunea acordării de daune cominatorii de 50 lei/zi de întârziere, arătând că pe o porțiune de 2-3 metri în locul gardului este legată o sârmă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a solicitat instanței să respingă cererea reclamantei de a ridica platforma de beton pe care s-a aflat garajul și aceea de a-i construi o porțiune de gard ca nefondată.
În motivarea întâmpinării, pârâtul a arătat că se învecinează cu reclamanta și în anul 2002, tatăl acesteia, M. M., cu care se afla în relații foarte bune, i-a propus să își construiască un garaj pe o platformă de beton care se găsea în curtea sa, pentru a-și construi garajul, platformă pe care se găsea o baracă-magazin care se desființase în anul 2002.
Această platformă de beton fusese construită de proprietarul barăcii respective, un anume S., iar acesta a mai turnat ciment in curtea sa, pentru a-și putea construi garajul.
Deoarece nu este cel ce a turnat placa de beton ce se află in curtea reclamantei, nu este de acord să o ridice.
În ceea ce privește gardul de beton, ultima placă, de circa 1.80 metri, de la gardul care despărțea proprietățile acestora nu mai exista deoarece fusese construită acea baracă si a fost scoasă încă din anii 1992-1993 de către același S. și se află si acum, împreună cu un stâlp de beton de la gard in curtea reclamantei, rezemată de casă.
Nici solicitarea reclamantei de a fi obligat la plata de 50 lei/zi daune cominatorii nu este fondată, deoarece chiar si in cazul in care pârâtul ar fi distrus gardul (ceea ce nu este adevărat), obligația sa eventuală de a reface acest gard nu este una strict personală, reclamanta putând cere sa îl refacă ea pe cheltuiala pârâtului.
Deși hotarul dintre proprietățile părților există neschimbat de zeci de ani, fiind și întabulat dreptul său de proprietate, pârâtul nu are nimic împotriva unei stabiliri a liniei de hotar intre proprietățile lor.
A mai arătat că a promovat o acțiune în constatarea uzucapiunii unei porțiuni de teren din curtea pe care o stăpânește de peste 70 ani, acțiune înregistrată sub nr._ .
Întâmpinarea a fost însoțită de înscrisurile invocate.
Au fost încuviințate și administrate la solicitarea părților probele cu înscrisuri, interogatoriu, martorii M. M., C. G., N. D. și M. M. și expertiza topografică.
Prin Sentința civilă nr. 2220 pronunțată la data de 12.12.2013, Judecătoria Z., a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M. A., a stabilit hotarul dintre proprietățile părților pe aliniamentul 2-B-8-7-6-5 din schița anexă la raportul de expertiză, a respins ca nefondate capetele de cerere privind revendicarea, obligarea pârâtului să ridice placa betonată cât și să monteze gardul de beton de la drumul județean, a compensat cheltuielile de judecată făcute de părți și după compensare a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 360,7 lei cu acest titlu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, din mijloacele de probă administrate nu a rezultat că pârâtul ar ocupa reclamantei vreo suprafață de teren iar autorul reclamantei a permis pârâtului să-și construiască un garaj pe o placă de beton peste care fusese construit anterior un magazin, împrejurare care, în accepțiunea instanței echivalează cu limitarea dreptului de proprietate al autorului reclamantei prin voința proprietarului conform art. 556 Cod civil, dreptul astfel grevat fiind transmis reclamantei în calitate de moștenitor.
În ceea ce privește revendicarea, instanța de fond a apreciat că pârâtul nu a ocupat vreo suprafață de teren autorului reclamantei după demolarea garajului, împrejurarea că pe placa de beton existentă deja, pârâtul a înălțat pentru edificarea garajului un țoclu neavând semnificația unei ocupări de teren.
Cu aceleași argumente au fost respinse și capetele de cerere privind obligarea pârâtului de a ridica placa de beton și de a monta gardul la drumul județean. Referitor la capătul de cerere privind stabilirea hotarului despărțitor instanța de fond a omologat raportul de expertiză întocmit în cauză conform solicitării ambelor părți, stabilind hotarul pe aliniamentul 2-B-8-7-6-5 din schița anexă la acest raport.
Împotriva acestei sentințe, a declarat în termen legal apel a reclamanta M. A., susținând că în mod greșit instanța de fond a respins capătul de cerere privind obligația de a face constând în obligarea pârâtului de a ridica de pe suprafața sa de teren o placă de beton ce a reprezentat fundația la garajul acestuia cât și de a monta la gardul de la șosea o placă din beton.
În motivarea apelului, a arătat că temeiul juridic avut în vedere de instanța de judecată nu este aplicabil în cauză, situația de fapt reținută de aceasta este greșită, pârâtul acționând cu intenția de a o deposeda de acel teren pe care se află construit garajul, o dovadă în acest sens fiind întabularea acestui teren pe numele său.
A mai arătat că nu are relevanță dacă a existat sau nu acordul autorului său la momentul construirii garajului întrucât acea fundație aparține tot pârâtului, astfel că, așa cum și-a ridicat garajul de pe terenul proprietatea sa, tot așa trebuia să-și ridice și fundația.
Aceeași situație se impune și cu privire la gardul din plăci de beton: așa cum a dat jos placa respectivă pentru a face intrare la garaj trebuie să și o monteze la loc.
În consecință, a solicitat admiterea apelului și obligarea pârâtului de a-și ridica fundația de pe terenul său și de a monta placa de beton pe care acesta a demontat-o.
În drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 282 Cod procedură civilă.
În dovedirea apelului a depus un set de înscrisuri (filele 10 - 73).
Verificând în limitele cererii de apel și a apărărilor formulate, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, Tribunalul, va respinge apelul declarat împotriva Sentinței nr.2220/12.12.2013 pentru considerentele care vor succede.
Instanța de fond a fost investită cu acțiune în grănițuire, revendicare și obligația de a face asupra căreia s-a pronunțat prin respingerea capetelor de cerere privind revendicarea și obligația de a face pe considerentul esențial că pârâtul nu i-a ocupat autorului reclamantei vreo suprafață de teren după demolarea garajului construit pe placa betonată existentă în curtea acestuia și admiterea capătului de cerere privind grănițuirea.
Pentru a admite capătul de cerere privind grănițuirea, prima instanță a reținut că ambele părți au solicitat omologarea raportului de expertiză efectuat în cauză, expertul stabilind că acestea dețin și folosesc suprafețe de teren diferite față de cele înscrise în actele de proprietate și cele întabulate în cărțile funciare respective.
Astfel, în actele de proprietate ale apelantei-reclamante terenul înscris apare ca având o suprafață scriptică de 1832 mp în timp ce conform folosinței faptice are o suprafață mai mică, de 1828 mp iar în cartea funciară este înscrisă cu suprafața de 1820 mp. La rândul său, pârâtul-intimat folosește suprafața de 775 mp față de 626 mp cât este înscris în actele de proprietate și 815 cât rezultă din cartea funciară.
Considerentele reținute de instanță cu privire la grănițuire sunt concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză a cărui omologare au solicitat-o ambele părți, linia de hotar propusă respectând limitele actuale existente dintre proprietăți, aceasta urmând să parcurgă traseul gardului existent. Cum revendicarea poate constitui o chestiune prejudicială pentru acțiunea în grănițuire deoarece în condițiile art.560 Cod procedură civilă, se determină limitele exterioare dintre proprietățile vecine, iar în cauză părțile nu au declarat apel împotriva soluției din grănițuire, instanța constată că aceasta a intrat în puterea lucrului judecat. De altfel, tribunalul constată că prin motivele de apel apelanta-reclamantă critică doar soluția dată capătului de cerere privind obligația de a face ceea ce determină concluzia că soluția dată celorlalte capete de cerere nu ar fi contestată de aceasta.
În ce privește prima critică formulată vizând reținerea greșită a temeiului juridic privind soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligația de a face, se apreciază că este neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil care prevede că noul cod civil se aplică și efectelor viitoare ale situațiilor juridice privind raporturile de proprietate și de vecinătate, inclusiv regimul general al bunurilor, dacă acestea subzistă și după . acestui cod (01.10.2011), astfel că în mod corect instanța de fond a analizat acțiunea din perspectiva dispozițiilor art. 556- 563 Cod civil.
Referitor la critica adusă sentinței sub aspectul aprecierii greșite a probelor administrate pentru același capăt de cerere și reținerii unei situații de fapt eronate, tribunalul apreciază că motivarea soluției primei instanțe cu privire la această cerere corespunde exigențelor legale, fiind făcute trimiterile la probele administrate, din conținutul acestora putându-se urmări raționamentul corect care a condus la pronunțarea soluției instanței de fond.
Tribunalul reține că soluția defavorabilă dată demersului juridic promovat de apelanta-reclamantă sub aspectul obligației de a face este corectă, considerațiile ce o susțin urmând a fi expuse în continuare.
Așa cum bine a reținut prima instanță probele administrate în cauză atestă neechivoc susținerile pârâtului că a construit garajul, cu acordul autorului apelantei-reclamante pe o placă betonată existentă în curtea acestuia pe care anterior fusese construit un magazin de materiale de construcții, devenit între timp nefuncțional. Împrejurarea că acesta a ridicat un țoclu (o bordură) pe placa betonată existentă nu o îndreptățește pe apelata-reclamantă de a solicita obligarea intimatului –pârât de a demola această placă pe care nu a construit-o ci doar a folosit-o pentru edificarea garajului, construcție desființată după promovarea prezentei acțiuni.
Nu poate fi reținută interpretarea apelantei-reclamante potrivit căreia intimatul –pârât a acționat cu intenția de a o deposeda de terenul pe care a construit garajul deoarece placa de beton care ocupă o suprafață de 12 mp se află pe terenul acesteia, teren a cărui configurație a fost respectată și după stabilirea liniei de hotar prin prezenta acțiune.
Întrucât din același probatoriu administrat rezultă că placa lipsă din gardul de beton ce desparte proprietățile părților și care în prezent se află în curtea apelantei-reclamante a fost demontată de către proprietarul barăcii construite pe placa betonată anterior garajului pentru a avea acces la magazin și nu de intimatul-pârât în mod corect prima instanță a respins cererea de obligare a acestuia de montare a gardului.
Față de considerentele expuse, tribunalul constată că situația de fapt reținută de instanță de fond se întemeiază pe probele administrate și că prima instanță a recurs la textele de lege corespunzătoare, pe care le-a aplicat în mod corect, în litera și spiritul lor, astfel că, în baza art. 296 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă.
În temeiul prevederilor art. 274 alin.1 coroborat cu art.298 Cod procedură civilă va obliga apelanta-reclamantă, care se află în culpă procesuală, la plata către intimatul pârât a sumei de 868 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat conform chitanței de la fila 75.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă M. A., cu domiciliul în ._, județul Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 2220 din data de 12.12.2013, pronunțată de Judecătoria Z., în contradictoriu cu intimatul pârât B. D., cu domiciliul în ._, județul Teleorman.
Obligă apelanta la plata sumei de 868 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimat.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.04.2014.
Președinte, Judecător, Grefier,
D. M. Nuți C. Doinița O. S.
Red. DMN/05.05.2014/4 ex.
D.f._
J.f. N. C. R.
. data de ./2014
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 324/2014. Tribunalul TELEORMAN | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 275/2014.... → |
|---|
