Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 858/2015. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 858/2015 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 02-09-2015 în dosarul nr. 9249/320/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 858
APEL
Ședința publică de la 02 septembrie 2015
Tribunalul constituit din:
Președinte – G. P.
Judecător – R. G.
Grefier – D. M.
Pe rol, judecarea apelului civil declarat de apelanta-reclamantă C. De A. Reciproc Fair IFN cu sediul procesual ales în București, sector 6, ., . civile nr. 284 din 27.02.2015, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. A. cu domiciliul în A., ., ., ., având ca obiect – cerere de valoare redusă.
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile au fost lipsă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul a fost legal timbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 25 lei achitată cu chitanța nr._ din 14.04.2015 emisă de Primăria Municipiului Tîrgu M..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că este primul termen de judecată, în apel și că la data de 02.09.2015 prin serviciul registratură al instanței, intimata-pârâtă B. A. a depus la dosarul cauzei copii de pe chitanțele în suma de 503,50 lei și 50,35 lei.
În conformitate cu dispozițiile art. 131 raportat la art. 482 din Noul Cod de Procedură Civilă, instanța verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competentă să soluționeze cauza de față, în raport de dispozițiile art. 95 pct. 2 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Tribunalul, față de împrejurarea că la dosar nu sunt formulate cereri prealabile, iar apelanta-reclamantă C. De A. Reciproc Fair IFN prin cererea de apel a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 411 alin. 1 pct. 2 din Noul Cod de procedură civilă, constată pricina în stare de judecată și o reține spre soluționare.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra cauzei civile de față, instanța reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-M. la data de 10 iulie 2014, sub nr._, reclamanta C. DE A. RECIPROC FAIR IFN a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. A., obligarea acesteia la plata sumei de 500 lei reprezentând debit principal și suma de 150 lei reprezentând dobânda aferentă, precum și a dobânzii penalizatoare în cuantum de 1,2% pe zi; cu cheltuieli de judecată reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părți, s-a încheiat contractul de împrumut nr._ din 25.11.2013, având ca obiect acordarea împrumutului de urgență în cuantum de 500 lei, pentru o perioadă de 30 de zile. Reclamanta a menționat faptul că, prin semnarea contractului de împrumut, debitoarea s-a obligat la achitarea acestuia până la data de 25.12.2013 precum și a dobânzilor aferente, în speță a dobânzii aferente în cuantum de 150 lei, calculată la data semnării contractului precum și a dobânzii penalizatoare în cuantum de 1,2 % pe zi din suma restantă.
În drept, au fost invocate dispozițiile 1025-1032 N.C.pr.civ .
Pârâta nu a formulat întâmpinare.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie, următoarele înscrisuri: chitanțe, copie CI debitoare, contract de împrumut nr._ din 25.11.2013, proces-verbal încheiat la data de 26.07.2010, certificat înscriere a persoanei juridice fără scop patrimonial, certificat de înregistrare fiscală, încheierea din 01.09.2010 a Judecătoriei Sectorului 5 București.
Prin sentința civilă nr. 9338 din data de 05.11.2014, Judecătoria Târgu-M. a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei A., cauza fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 15.01.2015.
Competentă material și teritorial să soluționeze cauza și față de probatoriul admnistrat, Judecătoria A. a pronunțat la data de 27.02.2015 sentința civilă nr. 284, prin care a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 500 lei reprezentând împrumut nerestituit; a respins capătul de cerere privind dobânzile și penalitățile de întârziere ca neîntemeiat, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
Între părți s-a încheiat contractul privind acordarea împrumutului de urgență nr._ din 25.11.2013, semnat de către ambele părți. În baza contractului debitoarea și-a asumat obligația de plată, în termen de 30 de zile, a sumei de 500 lei, precum și dobânda aferentă în cuantum de 150 lei, calculată la data semnării contractului precum și a dobânzii penalizatoare în cuantum de 1,2 % pe zi din suma restantă.
În ceea ce privește legea aplicabilă instanța a constatat că din punct de vedere procesual sunt incidente, în temeiul prevederilor art. 3 alin1 din Legea nr.76/2012, dispozițiile Legii nr.134/2010 (noul Codul de procedură civilă) iar în ceea ce privește legea de drept material, în temeiul art. 102 din Legea nr. 71/2011, raportat la momentul încheierii contractului, sunt incidente dispozițiile Noului Cod civil.
Privitor la debitul principal în valoare de 500 lei, s-a constatat că, actul încheiat între părți poate constitui temei al pretențiilor reclamantei deoarece cererea are ca obiect sume asumate prin contract constatat printr-un înscris.
Referitor la caracterul cert al creanței, instanța a reținut că existența acesteia este neîndoielnică deoarece suma este datorată în baza contractului, negociat și semnat de către ambele părți.
Și condiția exigibilității creanței s-a constatat a fi îndeplinită dat fiind că termenul de plată a împrumutului a expirat la data de 25.12.2013.
S-a procedat la soluționarea cererii cu citarea părților, instanța fondului acordându-le posibilitatea de a participa la dezbateri orale, constatând că nici una dintre părți nu s-a prezentat la judecarea cauzei. În cazul pârâtei, citată potrivit art.203 N.C.pr.civ. cu mențiunea prezentării personal la interogatoriu, sub sancțiunea aplicării dispozițiilor art.358 N.C.pr.civ și sub rezerva încuviințării probei, lipsa acesteia a fost valorificată de instanță ca un început de dovadă care se coroborează cu înscrisurile administrate în cauză.
Prin urmare, s-a constatat că pârâta datorează suma de 500 lei cu titlu de debit principal reprezentând contravaloare împrumut care trebuia restituit la data de 25.12.2013, fiind astfel admis capătul principal privind debitul și obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 500 lei reprezentând împrumut acordat și nerstituit.
Cu referire la capătul de cerere privind dobânda și penalitățile instanța a constatat că reclamanta a solicitat o dobândă de 1%/zi precum și penalitățile de întârziere de 1,2% pentru fiecare zi de întârziere, astfel cum se prevede în art. 3 din contractul nr. nr._/25.11.2013.
Potrivit art. 3 din același contract, debitoarea trebuia să achite o dobândă de 1% pe zi iar în caz de neplată la termen, la care se aplică penalitățile de întârziere de 1,2% pentru fiecare zi de întârziere.
Potrivit art.4 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit literei i din anexă, este considerată abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanța a apreciat-o ca fiind îndeplinită în cauză.
S-a arătat că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunității Europene nr.93/13, privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România și-a asumat obligația transpunerii și aplicării efective a legislației comunitare, și că numai o interpretare care să asigure o eficacitate reală a interdicției stipulării unor clauze abuzive în contracte încheiate între comercianți și consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, și anume acela de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumator, în cuprinsul unor „condiții generale” impuse acestora.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în sensul că protecția recunoscută consumatorilor prin Directiva nr.93/13, presupune ca instanța națională să poată verifica, din oficiu, dacă o clauză a contractului dedus judecății are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero,C-240/98).
Curtea a statuat că „o instanță investită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant și un consumator, poate verifica, din oficiu, în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv”.
Sistemul de protecție introdus prin directivă pornește de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punct de vedere al echilibrului contractual și al forței de a o negocia, într-o poziție dezavantajoasă față de comerciant și deține un nivel mai scăzut de cunoștințe față de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influența conținutul acestora.
Instanța de fond a calificat clauza privitoare la perceperea de penalități inserate în contractul părților ca fiind una abuzivă pentru următoarele argumente.
1. Disproporția cuantumul clauzei cu orice eventual prejudiciu încercat.
Dobânda de 1%/zi și penalitățile de 1,2% pe zi de întârziere este echivalentă cu o dobândă cumulată de 365 % pe an și respectiv o penalitate cumulată de 438% pe an, ceea ce relevă un nivel absolut exorbitant al prejudiciului invocat de reclamantă.
În această perioadă nivelul dobânzii de referință a BNR, ce poate fi considerat un indicator pentru stabilirea cuantumului uzual al prejudiciului cauzat pentru neexecutarea la termen a unei obligații bănești, a fost între 4% și 5,5%.
Astfel, se observă că dobânda și penalitatea impusă de creditoare se află într-o disproporție evidentă cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus.
2. Clauza este impusă unilateral, nefiind negociată de ambele părți, consumatorul neavând posibilitatea de a se pronunța asupra acesteia, singurele opțiuni ale acestuia constând în fie acceptarea întregului complex contractual fie renunțarea la contract . Contractele încheiate cu pârâta sunt contracte standard, preformulate, lipsind consumatorii de a-și adapta poziția pe baza unor negocieri.
3. Clauza este impusă exclusiv în favoarea furnizorului, astfel că în cazul în care furnizorul nu-și îndeplinește obligațiile contractuale nu este expus unei sancțiuni similare.Această disproporție creează dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorului.
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art.4 din Legea nr.193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzei penale abuzive.
Cu aceste argumente, instanța de fond a constatat caracterul vădit abuziv al clauzei care stabilește unilateral, arbitrar, disproporționat și contrar bunei-credințe avantaje exclusiv în favoarea furnizorului și detrimentul vădit al consumatorului pârât.
De asemenea, constatând că respectivele clauze prevăzute în art. 3 din contract sunt abuzive și lovite de nulitate absolută, s-a dispus înlăturarea în totalitate a acestora.
Pentru aceste motive instanța a respins ca vădit neîntemeiat capătul de cerere privind dobânzile și penalitățile de întârziere.
Privitor la cheltuielile de judecată, s-a avut în vedere faptul că în cauză reclamanta a achitat sume de 50 de lei cu titlu de taxă judiciară de timbru, taxă care potrivit art. 6 alin 1 din OUG 80/2013 constă într-o sumă fixă de 50 lei pentru cererile având o valoare de până la 2000 lei, astfel că este irelevant că reclamantei urmează să-i fie admisă doar cererea principală, nu și cea accesorie privitoare la penalitățile și dobânzile, așa încât s-a admis cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată și s-a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.
Împotriva sentinței civile nr. 284 din 27.02.2015 pronunțată de Judecătoria A. a declarat apel în termenul legal prevăzut de art. 468 C. proc. Civ. C. DE A. RECIPROC FAIR IFN, care a criticat sentința judecătoriei sub aspectul nelegalității și netemeiniciei.
În motivarea apelului a arătat în esență că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive, întrucât la data semnării contractului de împrumut, părțile au dat dovadă de bună credință, împrumutul a fost acordat, s-a negociat valoarea dobânzii calculată până la data rambursării împrumutului iar pârata a fost obligată să o returneze la data stabilită în contract.
Cu aceeași ocazie s-a informat pârâta cu privire la sancțiunile privind neachitarea la scadență a împrumutului acordat, adică penalități fixe de 50 lei și dobânda penalizatoare de 1,2 % zi de întârziere.
În aceste condiții, cum consumatorul a fost de acord cu clauzele prevăzute în contract, a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 12 alin. 4 din Legea 193/2000.
În concluzie a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În drept a invocat prevederile art. 466 și urm. C. proc. Civ. și art. 1032 C. proc. Civ.
A depus la dosar în xerocopie sentința civilă nr. 284/27.02.2015 pronunțată de Judecătoria A..
Legal citată intimata nu a formulat întâmpinare.
Nu s-a solicitat încuviințarea de probe în calea de atac a apelului.
Verificând, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, Tribunalul apreciază apelul declarat ca nefondat, urmând să-l respingă pentru considerentele ce se vor succede:
Așa cum s-a reținut de judecătorul fondului, Contractul de împrumut încheiat între părți intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 193/2000, fiind încheiat între un profesionist ( C. de A. Reciproc FAIR IFN), în cadrul activității sale profesionale autorizate, și un consumator persoană fizică( împrumutat), care a încheiat un contract în afara activității sale profesionale.
Conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”.
În alineatul 2 din același articol, se arată că „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.
Conform alineatului 3 din același articol, „se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
Se mai reține că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
Nerespectarea dispozițiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absoluta a clauzelor contractuale în discuție.
Față de prevederile legale la care s-a făcut trimitere și situația concretă din dosar, instanța de apel reține că ceea ce sancționează legea este că în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant trebuie sa accepte în . de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opțiune nu poate fi considerata mulțumitoare și nici în concordanță cu principiul libertății de voința a părților întrucât legislația pentru protecția consumatorului urmărește sa-l pună pe consumator în situația de a beneficia fără restricții de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piață, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul său și contrar cerințelor bunei-credințe.
Conform listei anexă la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Prin urmare,Tribunalul apreciază, în acord cu instanța de fond, că, dispozițiile de la art. 3 pct. 1 și pct. 3.1 din contract privitoare la dobânda aferentă creditului și dobânda penalizatoare de 1.2% pe zi de întârziere din suma restantă a unei penalități de 50,00 ron sunt clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul deoarece fac parte dintr-un contract standard utilizat de apelantă, intimata pârâtă neavând altă posibilitate decât să le accepte în . acest sens, instanța consideră că nu are relevanță faptul că pârâta, la încheierea convenției, a luat cunoștință și a acceptat drepturile și obligațiile ce îi revin, conform clauzelor din contract, întrucât apelanta reclamantă trebuia să dovedească faptul că aceste clauze preformulate au fost negociate direct cu pârâta.
Susținerea apelantei în motivul de apel că a informat pârâta cu privire la dobânda și dobânda penalizatoare și că aceasta a fost de acord cu semnarea contractului în astfel de condiții, nu conduce la concluzia că în speță contractul de împrumut a fost negociat, întrucât, așa cum s-a statuat în jurisprudența CJUE și a Instanței Supreme – decizia nr. 3864 din 4 decembrie 2014 pronunțată de ÎCCJ, Secția a II-a civilă având ca obiect adaptarea clauzelor unui contract de credit, urmare a impreviziunii contractuale) simpla informare a împrumutatului în legătură cu prevederile contractului nu echivalează cu negocierea contractului, astfel de contracte fiind prezumate ca nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de profesionist, fiind de datoria acestuia de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei.
Cum în speța de față, apelanta nu a probat in cursul judecatii la fond și nici în apel că a negociat clauzele contractuale privitoare la dobândă și dobânda penalizatoare, în mod corect prima instanță a constatat caracterul abuziv al prevederilor art. 3 din contractul părților, așa încât, apelul declarat este privit ca nefondat, urmând să fie respins ca atare, conform art. 480 alin. 1 C. proc. Civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul civil declarat de apelanta-reclamantă C. De A. Reciproc Fair IFN cu sediul procesual ales în București, sector 6, ., . civile nr. 284 din 27.02.2015, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. A. cu domiciliul în A., ., ., ., județ Teleorman, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02.09.2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
G. P. R. G. D. M.
Red./Th.red R.G. 29.09.2015- 4 ex.
Df.-_
Jf- V. B.
.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 875/2015. Tribunalul TELEORMAN | Pretenţii. Decizia nr. 864/2015. Tribunalul TELEORMAN → |
|---|
