Completare/lămurire dispozitiv. Sentința nr. 53/2014. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 53/2014 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 18-09-2014 în dosarul nr. 53/cc
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara OPERATOR - 2928
Secția C. Administrativ și Fiscal
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 53/CC
CAMERA DE CONSILIU DIN 18.09.2014
PREȘEDINTE: F. N. A.
GREFIER: P. M. D.
Pe rol se află soluționarea conflictului negativ de competență privind acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul M. L. reprezentat de Primar în contradictoriu cu pârâtul G. M. și pârâta . SRL, având ca obiect pretenții.
Procedura de citare este legal îndeplinită, fără citarea părților potrivit prevederilor art. 135 alin. 4 din noul Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA:
Asupra conflictului negativ de competență, de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei L. la data de 05.03.2013, reclamantul M. L. REPREZENTAT DE PRIMAR, în contradictoriu cu pârâții: G. M. și . SRL a solicitat, ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța să se dispună: obligarea pârâtului G. M., la plata sumei de 3694,23 lei ce reprezintă debit restant constând din taxa de concesionare, începând cu anul 2008, care se compune din debit: 2080,98 lei și accesorii de 1613,25 lei, ca urmare a încheierii contractului de concesionare nr._ din 27.10.2006; obligarea pârâtei . SRL, la plata sumei de 3917,45 lei ce reprezintă debit restant constând din taxa de concesionare, începând cu anul 2008, care se compune din debit: 2274,15 lei și accesorii de 1643,3 lei, ca urmare a încheierii contractului de concesionare nr._ din 27.10.2006, cum și obligarea ambilor pârâți la plata penalităților aferente contractului până la data plății efective.
Prin sentința civilă nr.2043/30.09.2013 pronunțată de Judecătoria L. în dosarul de față s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M. L. reprezentat prin PRIMAR în contradictoriu cu pârâții G. M. și . SRL și pe cale de consecință, a fost obligat pârâtul G. M. la plata către reclamantă a sumei de 2080,98 lei reprezentând taxă de concesiune restantă și a dobânzii legale aferente debitului restant.
A fost obligată pârâta . SRL la plata către reclamantă a sumei de 2274,15 lei reprezentând taxă de concesiune restantă și a dobânzii legale aferente debitului restant, fiind respinse în rest pretențiile reclamantei, fără cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței menționate a fost declarat apel de reclamanta M. L. reprezentat prin PRIMAR, solicitând admiterea căii de atac declanșate și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii.
Nemulțumirea apelantului rezidă în aceea că numai în mod eronat și nelegal prima instanță a apreciat că suma pretinsă în speță și care reprezintă taxa de concesiune restantă datorată neîndepliniri obligației de plată derivând dintr-un contract de concesiune, nu se încadrează normelor speciale din Codul fiscal, de vreme ce nu se regăsește în niciuna enumerată în categoria impozitelor și taxelor indicate la art. 248 C. fiscal.
Se susține că atât creanța pretinsă, cât și majorările de întârziere se supun dispozițiilor Codului de procedură fiscală și nu normelor de drept civil după care prima instanță, în mod nelegal, a calculat, ca accesorii ale debitului datorat, dobânda legală conform OG nr.9/2000, când de fapt, avea de aplicat prevederile art.124 ind.1 C.pr.fiscală ce determină modul de calcul al majorărilor de întârziere.
În drept au fost invocate prevederile art.466 și urm. NCPC, Codul fiscal, Codul de procedură fiscală și legea finanțelor publice.
Prin Decizia civilă nr. 145/A pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. – Secția civilă I a admis excepția necompetenței funcționale a Secției I Civilă a Tribunalului T..
A declinat competența de soluționare a apelului declarat de reclamantul apelant M. L. REPREZENTAT DE PRIMAR împotriva sentinței civile nr. 2043/30.09.2013 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ în contradictoriu cu pârâții intimați G. M. și . SRL în favoarea Secției de C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului T..
Secția I Civilă a Tribunalului T., căreia i-a fost repartizată soluționarea apelului, a invocat la primul termen de judecată în temeiul art. 248 alin. 1 NCPC excepția necompetenței sale funcționale în soluționarea căii de atac, excepție pe care a apreciat-o ca fiind întemeiată în lumina argumentelor ce succed:
Obiectul pretențiilor deduse judecății îl constituie, cum, de altfel, supra s-a arătat, obligarea pârâților la plata unei sume de bani reprezentând valoarea taxei de concesiune aferente perioadei 2008- martie 2013, ce incumbă celor din urmă, în executarea contractului de concesiune nr._/27.10.2006 perfectat între M. L. și pârâți, prin care s-a concesionat acestora terenul în suprafață de 419 mp. înscris în Cf nr.9445 Lugojul Român, nr. top.9027/31.
Potrivit dispozițiilor art. 256 alin.3 din Lg. nr.571/2003 „pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe teren”.
Este adevărat că art.1 alin. 4 din OG nr. 92/2003-Codul de procedură fiscală dispune că „ prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului”, însă în raport de mai sus enunțatele dispoziții ale art.256 alin.3 din Codul Fiscal care definesc taxa de concesiune, precum este și cea în litigiul pendent, ca fiind sarcină fiscală, rezultă îndeajuns de tranșant că, în speță raportul juridic de drept substanțial, înțelegând aici pretenția principală constând în plata taxei de concesiune restante, calificată legal drept sarcină fiscală pentru concesionar, este guvernat de normele Codului fiscal, împrejurare ce fără dubiu, atrage competența funcțională de soluționare a căii de atac, în strânsă legătură cu principiul specializării instituit de art.36 alin.3 din Lg. nr.304/2004, în favoarea instanței de contencios fiscal și nu a instanței civile.
Norma de drept material aplicabilă calculului majorărilor de întârziere, pretenție circumscrisă, indeniabil, unui petit accesoriu - majorările de întârziere însele având un caracter accesoriu față de creanța principală și urmând soarta juridică a acesteia în aplicarea principiului de drept „accesorium sequitur principale” -, nu poate avea relevanță în stabilirea instanței competente a soluționa pretenția principală dedusă judecății, aceea de obligare la plata taxei de concesiune rezultată din contractul de concesiune în derulare. Care competență, în raport de argumentele deja prezentate, aparține indubitabil instanței de contencios fiscal în considerarea naturii juridice fiscale a creanței pretinse, natură stabilită expres de legea fiscală însăși.
În plus, este reputat că stabilirea instanței competente a soluționa o cerere se realizează funcție de pretenția principală și nicidecum funcție de petitele accesorii acesteia cu privire la care, în conformitate cu art.123 alin.1 NCPC, operează prorogarea legală de competență.
La rândul său, Tribunalul T. - Secția de C. Administrativ și Fiscal și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului T. – Secția civilă I. Prin Decizia civilă nr. 357/21.05.2014 pronunțată în dosar nr._ * Tribunalul T. - Secția de contencios administrativ și fiscal a arătat că la termenul de judecată din data de 21.05.2014, a invocat, din oficiu, excepția de necompetență funcțională a Secției de C. Administrativ și Fiscal în soluționarea apelului.
Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei L., reclamantul M. L. a solicitat obligarea pârâților G. M. și . SRL la plata unor sume de bani ce reprezintă contravaloarea taxei de concesiune. Temeiul cererii formulate îl reprezintă contractul de concesionare a terenurilor pentru construcții nr._/27.10.2006. Obiectul contractului de concesiune îl reprezintă terenuri aflate în proprietatea privată al unității administrativ teritoriale.
In cazul de față, Tribunalul – Secția I Civilă a reținut că pretențiile solicitate de reclamant nu reprezintă contravaloarea taxei de teren așa cum este reglementată de dispozițiile art. 256 alin.3 din Legea nr.571/2003, taxă ce reprezintă o sarcină fiscală a concesionarilor și al cărei cuantum se stabilește prin acte ale administrației publice locale (respectiv hotărâri ale consiliilor locale), ci își au izvorul în dispozițiile contractului încheiat între părți, dispoziții care la art.4 reglementează taxa pentru concesionarea terenului, taxă care a fost stabilită prin acordul de voință al părților.
In același sens, căile de atac formulate împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate ca urmare a soluționării unei cauze având ca obiect pretenții izvorâte dintr-un raport juridic contractual, revin în competența de soluționare a Secției I Civilă din cadrul Tribunalului T..
Pe de altă parte, art. 10 din Legea nr.554/2004 stabilește competența tribunalelor administrativ-fiscale de a soluționa în fond litigiile privind actele administrative, însă nici C.pr.civ. și nici legea specială nu recunoaște tribunalelor administrative competența de a soluționa apelurile promovate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în materia contenciosului administrativ.
Față de aceste considerente, în temeiul art. art. 136 C.pr.civ., a admis excepția necompetenței Secției de C. Administrativ și Fiscal și a declinat competența de soluționare în favoarea Secției I Civilă a Tribunalului T..
In temeiul art. 133 alin. 2 C.pr.civ., a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în consecință, raportat la dispozițiile art. 136 alin.2 C.pr.civ., a sesizat Curtea de Apel Timișoara- Secția de contencios Administrativ pentru a soluționa conflictul negativ de competență.
In temeiul art. 134 C.pr.civ., a dispus suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea conflictului de competență.
Asupra conflictului negativ de competență materială, Curtea de Apel Timișoara constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 135 alin. (1), (4) N.C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei L., reclamantul M. L. a solicitat obligarea pârâților G. M. și . SRL la plata taxei de concesiune stipulată în contractul de concesionare a terenurilor pentru construcții nr._/27.10.2006, teren aflat în proprietatea privată a unității administrativ teritoriale, taxa fiind stabilită prin acordul de voință al părților.
Instanțele de contencios administrativ și fiscal soluționează toate categoriile de litigii de acest fel, această materie având reguli speciale derogatorii de la dreptul comun. Actele administrative, ce fac obiectul cauzelor în contencios administrativ sunt definite prin art. 2 alin.1 lit.c din L. 554/2004 potrivit căruia este ”actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ ”
Apoi, art.1 alin. 4 din OG nr. 92/2003 fiscală prevede că „ prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale,…” chiar dacă art.256 alin.3 din Codul Fiscal definește taxa de concesiune, ca fiind sarcină fiscală.
Potrivit art. 13 din L.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții” (1) Terenurile aparținând domeniului privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionate ori închiriate prin licitație publică, potrivit legii, în condițiile respectării prevederilor documentațiilor de urbanism și de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii, în vederea realizării de către titular a construcției.
(2) Terenurile aparținând domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale se pot concesiona numai în vederea realizării de construcții sau de obiective de uz și/sau de interes public, cu respectarea documentațiilor de urbanism aprobate potrivit legii.”, or terenul în discuție nu putea fi concesionat decât în condițiile în care făcea parte din domeniul privat al municipiului, atât timp cât potrivit H.C.L. 42/1996, concesionarea s-a efectuat pentru construirea de casă familială.
În consecință, văzând că taxa de concesiune derivă dintr-un raport juridic contractual ce privește un teren aflat în proprietatea privată a unității administrativ teritoriale și nu în proprietate publică rezultă că, raportat la prevederile legale incidente în speță, competența funcțională de soluționare a căii de atac, în strânsă legătură cu principiul specializării instituit de art.36 alin.3 din Lg. nr.304/2004, revine instanței civile.
Căile de atac formulate împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate ca urmare a soluționării unei cauze având ca obiect pretenții izvorâte dintr-un raport juridic contractual de drept privat, revin în competența de soluționare a Secției I Civilă din cadrul Tribunalului T..
Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 135 alin.1 și 4 N. C. proc. civ Curtea stabilește competența de soluționare a căii de atac, în favoarea Tribunalului T. – Secția I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Stabilește competența materială pentru soluționare acțiunii formulată de reclamantul M. L. reprezentat de Primar cu sediul în L., Piața V., nr. 4 în contradictoriu cu pârâtul G. M. cu domiciliul în L., .. 31, județul T. și pârâta . SRL, cu sediul în L., .. 4, județul T. în favoarea Tribunalului T. – Secția I Civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2014.
PREȘEDINTE GREFIER
F. N. A. P. M. D.
Red.F.N.A. – 09.10.2014
Tehnored. P.M.- 09.10.2014/5 ex. din care 3 se comunică.
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 2057/2015. Tribunalul TIMIŞ | Pretenţii. Sentința nr. 147/2015. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
