Acţiune în constatare. Hotărâre din 20-10-2015, Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 20-10-2015 în dosarul nr. 1028/2015
Document finalizat
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1028/A
Ședința publică din data de 20 octombrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C.
Judecător M. R.
Grefier C. T.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanții reclamanți M. G., M. A. împotriva sentinței civile nr. 1071/21.04.2015 pronunțată de Judecătoria L. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. reprezentat de MINISTERUL FIANȚELOR PUBLICE, M. L. prin PRIMAR, în cauza având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru intimatul pârât M. L. prin Primar consilier juridic D. S., lipsind apelanții reclamanți și intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură, la data de 06.10.2015, intimatul pârât M. L. prin primar a depus note de ședință prin care solicită comunicarea motivelor de apel (f.15), iar apelanții reclamanți au contestat modul de calcul al taxei judiciare de timbru (f.16).
Instanța constată că prin Încheierea pronunțată în camera de consiliu în data de 16.10.2015 în dosar nr._ /a1 a fost respinsă cererea de reexaminare formulată de apelanți reclamanți împotriva modului de stabilire al taxei judiciare de timbru în cuantum de 5525 lei, datorată pentru fond.
Consilier juridic D. S. depune delegația de reprezentare (f.17).
Nemaifiind cereri prealabile formulate și excepții invocate, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Consilier juridic D. S. solicită respingerea apelului ca neîntemeiat.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată:
Prin sentința civilă. 1071/21.04.2015 pronunțate de Judecătoria L. în dosar nr._ a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii; a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanții M. G. și M. A., în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și M. L. prin Primar, nefiind acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța, în temeiul art. 248 C.pr.civ., s-a pronunțat mai întâi asupra excepției inadmisibilității cererii formulate de reclamanți și a reținut următoarele:
Potrivit cărții funciare nr. 8410 Lugojul R.(stinsă în prezent) imobilul înscris în această carte funciară, compus din teren intravilan cu casă a aparținut reclamanților până la data 09.12.1978, când în baza Decretului nr.145/1978 a fost trecut în proprietatea Satului R..
Prin prezenta acțiune reclamanții au solicitat măsuri reparatorii constând în echivalentul imobilului respectiv.
Restituirea imobilelor preluate în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se realizează numai prin procedura specială, stabilită de această lege, și, în consecință, acțiunea în revendicare de drept comun este inadmisibilă, deoarece Legea nr. 10/2001 are aplicare imediată, fiind o lege specială și derogatorie de la dreptul comun.
Cu referire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, este de observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil și Legea nr. 10/2001, vizează situații juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aplicarea operațiunii juridice de restituire integrală (restitutio in integrum), ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernată de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispozițiile art. 480 și art. 481 din Codul civil.
Deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.
Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului civil comun.
Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 din Codul civil.
Acțiunea în revendicare este o acțiune reala, petitorie al cărui scop îl constituie redobândirea bunului de către adevăratul proprietar de la cel la care se afla. Ca atare, acțiunea în revendicare poate fi formulată doar de proprietarul bunului revendicat și împotriva posesorului actual al bunului revendicat. Reclamanții deși au invocat ca temei de drept art. 480 C.civ. ei au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii bunului.
Fie că ar fi solicitat măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, reclamanții aveau la dispoziție Legea nr. 10/2001, lege de care ei nu au înțeles să uzeze.
Obținerea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, necesita inițierea și parcurgerea procedurii speciale reglementate prin acest act normativ.
În lipsa oricăror dovezi nu vor putea fi reținute susținerile reclamanților potrivit cărora aceștia s-au adresat autorităților competente, solicitând restituirea imobilului, autorități care însă nu le-ar fi soluționat cererea.
Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare, motiv pentru care instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanții M. G. și M. A. în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și M. L. prin Primar și pe cale de consecință, a respins acțiunea.
Împotriva sentinței civile nr. 1071/21.04.2015 pronunțată de Judecătoria L. în dosar nr._ au declarat apel reclamanții M. G. și M. A., înregistrat pe rolul Secției I civile a Tribunalului T. la data de 09.07.2015 sub nr. dosar_ , fără a motiva în fapt și în drept cererea de reformare a hotărârii.
În calea de atac nu s-a formulat întâmpinare.
Analizând apelul prin prisma dispozițiilor art. 476 alin.2 C.proc.civ., conform cărora în cazul în care apelul nu se motivează, instanța de apel se va pronunța numai pe baza celor invocate la prima instanță, tribunalul constată că acesta nu este întemeiat.
Reclamanții M. G. și M. A. au învestit instanța cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun a imobilului proprietatea acestora din L., înscrisă în evidențele cărții funciare nr. 8410 Lugojul R., imobil care a fost preluat de S. R. în perioada comunistă în baza Decretului nr. 145/1978.
Acest imobil se circumscrie aplicării Legii nr. 10/2001, întrucât conform art. 2 alin.1 lit. h și i sunt imobile preluate în mod abuziv atât cele preluate cu titlu valabil, așa cum este definit la art. 6 alin.1 din Legea nr. 213/1998, cât și orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării.
În raport de această stare de fapt, în mod corect s-a reținut excepția inadmisibilității acțiunii, de către prima instanță.
În acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun instanța este obligată să o analizeze prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008 pronunțată pe calea recursului în interesul legii care condiționează admiterea acțiunii și repararea prejudiciului de existența unui bun în sensul CEDO, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza A., de existența unui drept la restituire.
Pornind de la aceste premise, tribunalul reține că preluarea imobilului în baza Decretului nr. 145/1978, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanța să ajungă la concluzia reparării prejudiciului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și la jurisprudența CEDO. Simpla adoptare a unei legislații reparatorii care recunoaște posibilitatea foștilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificația generării, în mod automat, a unui drept la reparație în favoarea foștilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ și instituțional care să permită examinarea administrativă și, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerințelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale și situației concrete a imobilului. Dreptul de proprietate și respectiv, dreptul la reparație sunt consecința recunoașterii pe cale administrativă sau judiciară a calității de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptățite și a dispunerii reparației prejudiciului.
Tribunalul apreciază că reclamanții nu dețin un bun în sensul CEDO.
În decizia nr. 33/2008 Înalta Curte a clarificat chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, în sensul că aceasta din urmă are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Instanța supremă a reținut că nu se poate recunoaște posibilitatea celor care nu au obținut restituirea imobilelor în cadrului sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun deoarece o astfel de concepție ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală- specialia generalibus derogant- și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Tribunalul apreciază că nu se impune reformarea soluției din moment ce reclamanții nu beneficiază de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de reparație cu privire la imobilul în litigiu, astfel că nu este garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
De asemenea, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii promovate de reclamanți nu aduce atingere dreptului constituțional al acestora de a avea acces la justiție. Dreptul de acces la o instanță care să se pronunțe pe fondul pretențiilor supuse judecății este o parte componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din CEDO. Interpretând aceste dispoziții ale convenției, în lumina celor statuate de instanța de contencios european, pe cale jurisprudențială, se desprinde idee că, pentru a corespunde exigențelor impuse, accesul la justiție trebuie să aibă caracter efectiv și real, în sensul de a duce la analizarea concretă a pretenției deduse judecății și la tranșarea definitivă a diferendului, prin soluționarea a însuși fondului litigiului.
Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanța, învestită cu o acțiune în revendicare, trebuie să le analizeze în concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun, în sensul Convenției în patrimoniul reclamanților, neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparține unei alte persoane, de asemenea, protejat de lege.
Dintre aceste aspecte pe care instanța supremă le-a impus spre analiză în vederea soluționării unei acțiuni în revendicare care privește un imobil preluat abuziv, prima cerință referitoare la existența unui bun în patrimoniul reclamanților este esențială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanței în privința celorlalte chestiuni, anterior enumerate. Astfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și temeinicia unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției.
Reclamanții nu sunt titularii unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât nu dețin o hotărâre definitivă și executorie, care să le fi recunoscut calitatea de proprietar. Aceasta deoarece anterior învestirii instanței cu prezenta acțiune în revendicare, reclamanții nu au promovat nici un demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului cu privire chiar la imobilul revendicat. În aceste condiții, în patrimoniul acestora nu s-a născut un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, și nici speranța legitimă la dobândirea dreptului de proprietate.
Câtă vreme reclamanții nu au în patrimoniu un bun, este lipsit de interes să se mai analizeze în ce măsură admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.
Tribunalul constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor de drept material incidente, precum și a dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acțiuni în revendicare, promovată după . Legii nr. 10/2001, astfel că în temeiul art. 480 C.proc.civ. va respinge apelul.
În baza art. 38 din OUG nr. 80/2013 va obliga reclamantul M. G., având CNP_ și reclamanta M. A. având CNP_ la plata sumei de 2762,5 lei fiecare către stat, cu titlu de taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță. Tribunalul face aplicarea dispozițiilor art. 1424 și 1423 C.civ., conform cărora obligația este divizibilă de plin drept, cu excepția cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală, respectiv dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligații sunt ținuți față de creditor în părți egale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții M. G. și M. A., ambii domiciliați în L., .. 16, ., județ T. împotriva sentinței civile nr. 1071/21.04.2015 pronunțate de Judecătoria L. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. L. prin Primar, cu sediul în L., P-ța. V. nr. 4, județ T. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., Sector 5.
Obligă reclamantul M. G., având CNP_ și reclamanta M. A. având CNP_ la plata sumei de 2762,5 lei fiecare către stat, cu titlu de taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.10.2015.
Președinte, A. C. | Judecător, M. R. | |
Grefier, C. T. |
Red. A.C.
Tehnored. I.B.+ A.C. 26.10.2015
6 ex.
Jud. L. – jud. E.C. P.
S.M. 1 ex. / .>
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 611/2015. Tribunalul... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 123/2016. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
