Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1049/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1049/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 20-03-2013 în dosarul nr. 1049/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I-A CIVILĂ
SENTINTA CIVILA Nr. 1049/2013
Ședința publică de la 20 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. H.
Grefier F. L. C.
S-a luat în examinare acțiunea civilă promovată de reclamanții M. R. si M. P. în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. T., având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile .
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier.
Mersul dezbaterilor si concluziile parților sunt consemnate in încheierea din 13.03.2013, parte integranta din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare a dispus amânarea pronunțării pentru azi 20.03.2013.
INSTANȚA
Deliberând, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr. dosar_ la data de 19.05.2010 reclamanții M. R. și M. P. au chemat în judecată pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării bunicului lor Mircsov I. la închisoare pentru o perioadă de 5 luni, a plății unei amenzi de 40.000lei plus 700 lei cheltuieli procedură, a confiscării unor bunuri și la predarea către stat a unor cantități de produse, pronunțată de Tribunalul T. prin sentințe nr. 410/06.02.1951 pentru sabotaj și neplata cotelor; să se constate caracterul politic al măsurii administrative a deportării în B. a bunicilor reclamanților Mircsov I. și Mircsov A. împreună cu familia; să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale pentru bunurile sechestrate cu ocazia condamnării și a bunurilor pierdute cu ocazia și din cauza deportării în B. în cuantum de 165.000 euro; să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de bunicii reclamanților în cuantum de 300.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civila 1419/9.03.2011 a fost respinsa acțiunea civilă promovată de reclamanții M. R. si M. P..
Pentru a se pronunta astfel instanța a retinut următoarele:
Reclamanții solicita prin acțiunea pendinte obligarea statului roman prin al sau reprezentant la plata de daune morale in compensarea prejudiciului moral suferit urmare a suportarii de catre autorii acestora (ascendenți de grd. II) a măsurii închiorii corecționale.
In ce priveste petitul cu obiect daune morale întemeiate pe prevederile art.5 alin.1 lit.a din lege, in temeiul art.21 din Constituția României si al art.6 alin.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, care garantează accesul liber la justiție, instanța a respinge excepția inadmisibilității invocata de parat prin întâmpinare.
Petitul a fost respins ca nefondat, in considerarea faptului ca urmare a constatării caracterului neconstituțional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, a încetat a produce efecte juridice.
Potrivit exigentelor art.31 din Legea nr.47/1992, republicata, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel, Curtea a apreciat ca legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea a reținut că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități - 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile - 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.
Văzând Decizia Curtii cu privire la neconstituționalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atat in cadrul unui raport de drept procesual in curs de desfășurare, cat si fata de cele viitoare, neputandu-se interpreta ca este astfel încălcat principiul neretroactivității legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curtii textul de lege nu a fost modificat, ci a incetat sa mai produca efecte juridice; din aceasta perspectiva, nu se poate aprecia ca prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea in patrimoniu o „speranta legitima”, susceptibila de a intra in sfera notiunii de „bun” in sensul art.1 din Protocolul aditional nr.1 la Conventie, in acest sens fiind si jurisprudenta Curtii de la Strasbourg (in Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei – Curtea a statuat ca atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății; prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective).
Retinând ca fiind lipsita de fundament juridic, acțiunea aceasta se impune a fi considerata ca nefondata, in condițiile in care art.5 alin.1 lit.a din lege a fost indicat ca temei juridic principal, iar celelalte dispoziții legale – art.998-999 C.civ., art.504 si urm.C.proc.civ., Legea nr.30/1994 si art.1-11 si 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, au fost indicate in complinire.
De altfel, ratione temporis, Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cu protocoalele sale aditionale, nu isi gaseste aplicabilitatea in cauza, intrucat, la data luarii masurii administrative, aceasta nu fusese adoptata si cu atât mai puțin fusese ratificata de Romania.
Nu se poate aprecia ca, prin neaplicarea dispozițiilor Legii nr.221/2009 in cauzele aflate in curs de soluționare la pronunțarea deciziilor Curtii Constitutionale se creeaza o discriminare in raport de petenții care au beneficiat anterior de prevederile acestui act normativ, intrucat, tocmai prin pronunțarea deciziilor instanței de contencios constitutional, s-a creat o situatie de drept diferita de cea inițiala; or, art.14 din Conventie, ca si Protocolul nr. 12 la Convenție impun un tratament identic pentru situații identice; in plus, temeiurile discriminării, prevazute de dispozitiile amintite, nu se regasesc in speta.
Prevederile art.504 al.1 C.proc.pen. - potrivit caruia: "persoana care a fost condamnata definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, daca in urma rejudecarii cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitiva de achitare, privarea sau restrângerea de libertate in mod nelegal trebuind a fi stabilita, dupa caz, prin ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzuta in art.10 al.1 lit.j (alin.3) - nu isi gasesc, de asemenea, incidenta in speta.
In raport de celelalte temeiuri juridice cu caracter general, dreptul la despagubiri morale pentru prejudicial creat prin masura administrative luata de stat apare ca prescris extinctiv, pentru urmatorul rationament juridic:
In conditiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescriptia extinctiva, dreptul la actiune in justitie avand ca obiect un drept cu caracter patrimonial este supus prescriptiei, scopul legiuitorului fiind acela de a sanctiona pasivitatea titularului dreptului nereclamat in justitie o anumita perioada de timp, ca si asigurarea securitatii circuitului civil; art.3 din acelasi decret prevede, cu caracter general, ca termenul prescripției este de 3 ani, sanctiunea neexercitarii dreptul la acțiune in acest interval fiind aceea a lipsirii de protectie juridica a dreptului sau interesului legitim astfel pretins.
Potrivit regulii generale privind începutul cursului prescripției extinctive a dreptului la acțiune, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune (art.7 alin.1 din decret); in speța, dreptul de a solicita repararea morala a prejudiciului produs prin masura deportarii s-a născut la data incetarii acestei masuri, data care respecta si dispozitiile speciale in ce priveste inceputul cursului termenului prescripției dreptului la acțiune in materia raspunderii civile delictuale (data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cat si pe cel care răspunde de ea - art.8 alin.1 din Decretul nr. 176/1958).
Independent de data la care măsura abuziva si-a încetat efectele (anterior abolirii regimului comunist sau concomitent cu aceasta data), reclamanta a fost impiedicata, pana la data de 22 Decembrie 1989, sa promoveze o actiune ca cea supusa analizei, desi cunostea sau ar fi trebuit sa cunoasca atat întinderea pagubei, cat si pe cel vinovat de producerea acesteia, intrucat sub regimul comunist formularea unei acțiuni in justiție împotriva organelor de stat ar fi condus, foarte probabil, la aplicarea de sancțiuni grave in sarcina persoanei reclamante, situatie ce se impune a fi asimilata unui caz de forța majora, cu efect suspensiv asupra cursului termenului de prescriptie, in sensul art.13 lit.a si 14 din decret.
Insa, având in vedere ca de la înlăturarea regimului comunist, data la care a încetat cauza de suspendare a cursului prescripției, si pana la promovarea prezentei acțiuni au trecut mai mult de 3 ani, in speța devin incidente dispozițiile art.1 alin.1 si art.3 din Decretul nr.167/1958 (care nu disting dupa natura dreptului caruia i s-a adus atingere si, unde legea nu distinge, nici cel care o aplica nu trebuie sa faca distincții – ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), cu consecința prescrierii dreptului la actiune in sens material.
Termenul special de prescripție prevăzut de art.5 alin.final din Legea nr.221/2009 a fost reglementat de legiuitor exclusiv pentru actiunea in despagubiri promovata in temeiul art.5 alin.1 lit.a si b din lege, iar, la momentul analizei sfera sa de aplicare s-a redus la actiunea in despagubiri materiale reglementata de lit.b a textului de lege mentionat, neputand fi aplicat si actiunii in despăgubiri întemeiata pe dreptul comun, in considerarea caracterului sau special: este prin urmare de stricta interpretare si aplicare.
Nu se poate aprecia, pe cale de consecinta, ca prin reglementarea acestui termen special de prescriptie, legiuitorul a renuntat la prescriptibilitatea actiunii in despagubiri de drept comun si nici ca ne aflam in fata unei recunoasteri a dreptului pretins cu efect întreruptiv de prescripție in condițiile art.17 rap.la art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, întrucât întreruperea prescripției presupune ca termenul de prescripție sa nu se fi împlinit, condiție neîndeplinita in speta de lege lata, institutia prescripției extinctive este reglementata de norme imperative, asa cum rezulta din prevederile art.1 alin.3 si art.18 din decret, dispozitii ce se aplica in mod exclusiv in baza caracterului lor special, cu excluderea celor cu caracter general cuprinse in codul civil in materie de prescriptie (specialia generalibus derogant); repunerea in termen opereaza in conditiile strict prevazute de art.19 din decret, neîndeplinite in speța; instituția renunțării la prescripție, incompatibila cu normele imperative ale decretului amintit, isi gaseste aplicabilitate doar in materia prescripției achizitive, potrivit doctrinei in materie si unei jurisprudente constante.
Pentru toate aceste considerente, instanța a respins in tot acțiunea formulata.
In temeiul art.274 C.proc.civ., in raport de soluția de respingere a acțiunii, instanța va respinge si cererea cu obiect cheltuieli de judecata, a căror avansare in cauza nu a fost, de altfel, dovedita.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, reclamanții M. R. și M. P., înregistrat la Curtea de Apel Timisoara la data de 11.10.2011, motivat în drept cu disp.art.304 pct. 9 C.pr.civ. cu trimitere și la art.304 pct.5 C.pr.civ.
Recursul reclamanților a vizat pe de o parte critica privind greșita înlăturare de către prima instanță a disp.art.5 alin.1 lit.a cu privire la despăgubirile pentru prejudiciul moral, susținând că Decizia nr.1354/2010 a Curții Constituționale nu poate fi aplicată proceselor aflate pe rolul instanțelor, cu referire implicită și la cauza Thorne vs. Marea Britanie, decisă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în anul 2009, cât și cu referire la cauza Blecic vs. Croatia, decisă de CEDO în anul 2006, cu referire la principiul neretroactivității.
Recurenții au susținut că tribunalul nu s-a pronunțat defel asupra celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii domniilor lor, vizând despăgubirile de 165.000 EURO pentru prejudiciul material, reglementat de art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, cu atât mai mult cu cât aceste text de lege nu a fost declarat neconstituțional, iar instanța de fond a refuzat să administreze probe cu privire la acest capăt de cerere și să se pronunțe pe fond.
Curtea de Apel analizând recursul reclamanților, prin prisma motivelor de fapt și de drept, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. raportat la art.304 pct.5 și 9 C.pr.civ. coroborat cu art.312 alin.5 și 6/1 C.pr.civ., a constata că acesta este întemeiat a constata că, prin cuprinsul acțiunii introductive de instanță, reclamanții M. R. și M. P. au solicitat explicit despăgubiri de 165.000 EURO pentru prejudiciul material, pe lângă pretenția de 300.000 EURO pentru prejudiciul moral, suferit ca urmare a deportării în B. a familiei domniilor lor, precum și echivalentul bunurilor mobile confiscate de autoritățile comuniste, cu ocazia punerii în aplicare a deciziei de deportare.
În acest context, raportat la conținutul dosarului de fond precum și la considerentele sentinței recurate, Curtea de Apel a constatat că tribunalul a omis să analizeze și să se pronunte asupra celui de a-l doilea capăt de cerere din acțiunea reclamaților, vizând acordarea de despăgubiri în cuantum de 165.000 EURO sau echivalentul în lei, pentru prejudiciul material suferit ca urmare a confiscării/dispariției unor bunuri mobile cu ocazia punerii în aplicare a deciziei de deportare, bunuri despre care se susține că au aparținut familiei reclamantelor.
Curtea a constatat că tribunalul nu a administrat nicio probă în acest sens, în contextul în care textul art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 nu a fost declarat neconstituțional și acesta prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Din această perspectivă, Curtea de Apel a constatat că au fost încălcate deopotrivă atât disp.art.261 alin.1 pct.5 C.pr.civ., cât și art.312 alin.5 C.pr.civ., raportat la art.204 pct.5 și 9 C.pr.civ., prin nesoluționarea pe fond a unui capăt de cerere distinct, legat de despăgubirile pentru prejudiciul material sub aspectul prev. art.5 alin.1 lit. b din Legea nr.221/2009, ceea ce a impus casarea cu trimitere spre rejudecarea in fond a cauzei, sub acest aspect, iar cu ocazia rejudecării, prima instantă urmand sa analizeze și sa ve pronunțe și cu privire la eventuala incidență a cauzelor Thorne vs. Marea Britanie și Blecic vs. Croatia, din perspectiva modului în care este afectat art.5 alin.1 lit.a din aceeași lege, ca efect al deciziei nnr.1354/2010 a Curții Constituționale, sub aspectul principiilor nediscriminării, respectiv al neretroactivității.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art.312 alin.5 și 6/1 C.pr.civ. raportat la art.304 pct.5 și 9 C.pr.civ. prin Decizia civila 1696/28.11.2011 a admis recursul declarat de reclamanții M. R. și M. P. împotriva sentinței civile nr.1419/09.03.2011 pronunțată de Tribunalul T. dosar nr._, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv la Tribunalul T..
Va constata că nu sunt aplicabile dispozițiile art.274 C.pr.civilă.
Cauza a fost înregistrata la Tribunalul T. la data de 25.01.2012 în dosarul_ .
Analizând actele si lucrările dosarului în raport de decizia de casare retine urmatoarele:
Reclamanții M. R. și M. P. au solicitat explicit despăgubiri de 165.000 EURO pentru prejudiciul material, pe lângă pretenția de 300.000 EURO pentru prejudiciul moral, suferit ca urmare a deportării în B. a familiei domniilor lor, precum și echivalentul bunurilor mobile confiscate de autoritățile comuniste, cu ocazia punerii în aplicare a deciziei de deportare.
În acest context, raportat la conținutul dosarului de fond precum și la considerentele Deciziei Curtii de Apel care a constatat că tribunalul a omis să analizeze și să se pronunte asupra celui de a-l doilea capăt de cerere din acțiunea reclamaților, vizând acordarea de despăgubiri în cuantum de 165.000 EURO sau echivalentul în lei, pentru prejudiciul material suferit ca urmare a confiscării/dispariției unor bunuri mobile cu ocazia punerii în aplicare a deciziei de deportare, bunuri despre care se susține că au aparținut familiei reclamantelor.
Curtea a constatat de asemenea că tribunalul nu a administrat nicio probă în acest sens, în contextul în care textul art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009 nu a fost declarat neconstituțional și acesta prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Aceste pretenții au fost întemeiate pe prevederile art. 5 alin.1 lit.”b din Legea nr. 221/2009.
Din economia acestui text de lege rezultă ca se pot solicita despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare sau al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domenii proprietății si justiției precum si unele masuri adiacente cu modificările si completările ulterioare.”
Din condiția impusa de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate si anume aceea ca bunurile respective sa nu fi fost restituite sau sa nu fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 si ale Legii nr.247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intra în domeniul de reglementare al legii de reparație nr.10/2001 poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin.1 lit.”b” din Legea nr. 221/2009.
Numai în acest fel se justifica trimiterea expresă făcută de legiuitor în cuprinsul normei citate la prevederile Legii nr. 10/2001 si ale Legii nr. 247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 nu intră decât terenurile si construcțiile (imobile prin natura) si utilajele si instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
În consecință, în baza art. 5 alin.1 lit.”b” din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii 10/2001, respectiv terenuri si construcții și utilaje si instalații ( imobile prin destinație).
În cauză însa, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamanti sunt fie bunuri mobile, care dată fiind natura lor nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilaje) dar pentru care reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în carul căreia nu a obținut restituirea în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția imperativă în acest sens de art. 5 alin.1 lit.”b” din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor solicitate. În acest sens este si interpretarea dată de Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia civila nr. 2192/2012.
Pentru toate aceste considerente, instanța va respinge acțiunea formulata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTARASTE
Respinge actiunea formulata de reclamanții M. R. cu domiciliul în Timișoara . U4, . si M. P. cu domiciliul în Timișoara .. 10, . cu S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București prin D.G.F.P.T. cu sediul în Timisoara ..
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publica de la 20.03.2013 .
PREȘEDINTE GREFIER
D. H. C. F.
Red. D.H.
Tehnored. F.C.
6 ex/ 14.06.2013
Inst.fond:Tribunalul T.: jud.C. Seculi
Recurs Jud. L. L., M. Giurginca,C. P.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1045/2013.... | Pretenţii. Decizia nr. 1018/2015. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
