Pretenţii. Decizia nr. 248/2016. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 248/2016 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 01-03-2016 în dosarul nr. 248/2016
Document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:TBTIM:2016:014._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 248/A
Ședința publică din data de 1 martie 2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C.
Judecător M. R.
Grefier C. T.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelanta reclamantă . împotriva sentinței civile nr. 6931/20.05.2015 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți V. VILMOȘ, V. S., în cauza având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru apelantă reclamantă avocat R. M. în substituirea avocatului titular S. Telbisz, lipsind intimații pârâți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, avocat R. M. depune factură și chitanța privind onorariul avocațial (f.33-35).
Nemaifiind cereri prealabile formulate și excepții invocate, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Avocat R. M. solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată în primă instanță, urmând a solicita cheltuieli de judecată în apel pe cale separată.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată:
P. sentința civilă nr. 6931/20.05.2015 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâții V. Vilmoș și V. S., nefiind acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ din 27.08.2014 și precizată ulterior reclamanta . în contradictoriu cu pârâții V. Vilmoș și V. S. a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 20.522 lei compusă din 20.230 lei prețul concesiunii, concesiune rămășiță și majorări de întârziere pentru terenul concesionat în baza contractului de concesiune nr. 3799/24.09.2008 și 292 lei chiria curentă, chiria rămășită și majorări de întârziere pentru terenul ce excede suprafeței concesionate diferența dintre suprafața utilizată și înscrisă în CF și suprafața concesionată, cu cheltuieli de judecată.
La data de 24.09.2008 pârâtul V. Vilmoș a concesionat terenul intravilan în suprafață de 250 mp situat în L. nr. 768/C înscris în CF vechi nr. 2272, nr .top 4455-4490/33 de la reclamantă în baza contractului de concesiune nr. 3799/24.09.2008.
Prețul concesiunii a fost stabilit la suma de 1800 lei/an astfel cum rezultă din art. 7 al contractului de concesiune nr. 3799/24.09.2008 cu termen de plată la sfârșitul semestrului 1 (30 iunie) așa cum stipulează art. 8 din contract. P. clauza de la art. 9 din contractul de concesiune se stipulează că pentru neplata sau depășirea termenului de plată menționat în contractul de concesiune se vor calcula dobânzi de întârziere.
Potrivit art. 969 C. civ. din 1865, în vigoare la data perfectării contractului de concesiune și aplicabil în speță: „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante ” ceea ce înseamnă că părțile sunt ținute să execute întocmai, una față de cealaltă, obligațiile la care s-au îndatorat și că acest contract nu poate fi revocat prin voința uneia dintre părțile contractante. De asemenea, art. 970 alin 1 C. civ. prevede că obligațiile trebuie să fie executate întotdeauna cu bună-credință.
Instanța a reținut însă că creanța solicitată de către creditoare nu este certă, lichidă și exigibilă.
Potrivit prev. art.662 al. 2, 3 și 4 Cod. proc. civ. „2. creanța este certă când existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu. Creanța este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui. Creanța este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată”.
În extrasul de rol depus la dosar din data de 31.07.2014 sunt menționate mai multe sume. Nu rezultă care este perioada pentru care au fost stabilite debitele, rămășițele, majorările de întârziere, care este procentul de penalitate ce se aplică pe zi de întârziere. Pe de altă parte, potrivit art. 9 din contractul de cesiune nr. 3799/240.9.2008 încheiat între părți „pentru neplata sau depășirea termenului de plată menționat în contractul de concesiune se vor calcula dobânzi de întârziere și conform legilor în vigoare începând cu 01 iulie”. Astfel, în contract nu se specifică dacă este vorba de dobândă legală sau dobândă contractuală, instanța constatând că devin aplicabile dispozițiile art.983 cod civil, potrivit cărora clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care se obligă”.
Pentru aceste considerente și în temeiul textelor de lege mai sus-amintite instanța a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată.
Nefiind solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți acestea nu au fost acordate.
Împotriva sentinței civile nr.6931/20.05.2015 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, in temeiul art. 470 si urm. C., a declarat apel reclamanta ., înregistrat pe rolul secției I civile a Tribunalului T. la data de 11.08.2015 sub nr. dosar_ solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecința obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că a investit instanța de judecata prin acțiunea introductiva cu următoarele capete de cerere: obligarea pârâților la plata sumei de 20.522 lei, compusa din 20.230 lei- prețul concesiunii, concesiunii rămășiță și majorări de întârziere pentru terenul concesionat în baza Contractului de concesiune nr. 3799/24.09.2008 și 292 lei- chiria curentă, chiria rămășiță și majorările de întârziere pentru terenul ce excede suprafeței concesionate (diferența dintre suprafața utilizata și înscrisă în CF și suprafața concesionată), cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata.
La data de 24.09.2008, pârâtul V. Vilmoș a concesionat terenul intravilan în suprafață de 250 mp situat în L., nr.768/C, înscris în CF vechi nr.2272, nr.top. 4455-4490/33 de la reclamantă, . contractului de concesiune nr. 3799/24.09.2008.
Terenul concesionat, în suprafață de 250 mp, situat la adresa mai sus menționată face parte din suprafața totală de teren de 1367 mp ce este proprietatea statului român și a fost pusă la dispoziția concesionarului, diferența de suprafață de 1117 mp, ce excede suprafeței concesionate pentru construirea de locuințe fiind supusă plății unei chirii anuale în funcție de tarifele stabilite pe mp de teren intravilan pentru fiecare an fiscal în mod distinct.
În calitate de concesionar, pârâtul V. Vilmos avea obligația, potrivit art. 3.1 din contractul de concesiune să „solicite emiterea autorizației de construcție și să înceapă construcția în termen de cel mult un an de la data obținerii actului de concesionare a terenului", în caz contrar concesiunea pierzându-și valabilitatea cu consecința rezilierii contractului de concesiune în temeiul art. 3.2 din contractul de concesiune.
Prețul concesiunii a fost stabilit în sumă de 1800 lei / an așa cum rezultă din art.7 al contractului de concesiune nr. 3799/24.09.2008, cu termen de plată până la sfârșitul semestrului I (30 iunie) a fiecărui an așa cum stipulează art.8 din contract.
P. clauza de la art. 9 din contractul de concesiune nr. 3799/24.09.2008 se stipulează că „pentru neplata sau depășirea termenului de plată menționat în contractul de concesiune se vor calcula dobânzi de întârziere", astfel încât pentru perceperea dobânzilor de către concedenta-reclamanta exista temei contractual.
Așa cum rezultă de altfel si din extrasul de rol editat la data de 31.07.2014 la nivelul compartimentului de venituri din cadrul UAT L., cuprins inclusiv in acțiunea introductiva de instanța, au fost individualizate majorările de întârziere calculate până la data de 31.07.2014 pentru concesiunile neplătite, ce au devenit concesiuni rămășițe, precum și pentru chiria restantă aferenta suprafețelor terenurilor folosite, ce exced suprafeței concesionate.
Din verificarea evidenței fiscale rezultă că contribuabilul V. Vilmos figurează cu obligații de plată în sold, la data de 31.07.2014, inclusiv majorări de întârziere în sumă de 20.522 lei, detalierea acestora fiind făcută în extrasul de rol din data de 31.07.2014.
Obligațiile restante ale contribuabilului V. Vilmoș au fost stabilite de serviciul de impozite și taxe UAT L., care a si notificat contribuabilul, la data de 17.12.2013, prin emiterea Titlului executoriu și a Somației nr. 4402/17.12.2013, față de care contribuabilul, după confirmarea primirii acestora, nu a răspuns in niciun fel, înțelegând astfel sa nu se conformeze obligațiilor stabilite.
În speța sunt aplicabile dispozițiile art. 969 cod civil vechi (aplicabil in speța, raportat la data încheierii contractului de concesiune) potrivit cărora „ Convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante,,. Acest principiu, pacta sunt servanda, indreptateste reclamanta sa formuleze prezenta acțiune prin care sa solicite obligarea pârâtului la executarea întocmai a contractului, prin hotărâre judecătoreasca, in ceea ce privește nerespectarea obligației contractuale asumate, de plata a prețului.
In ceea ce privește modul de determinare a obligației principale curente și restante(rămășiță) a chiriei pentru teren, s-a arătat că, chiria aferentă suprafețelor ce exced suprafeței concesionate pentru construirea locuințelor a fost calculata astfel:
• pentru anul 2014- prin aplicarea tarifului de 0,063 lei/mp, aplicat diferenței de suprafață de 1117 mp, ce excede suprafeței concesionate pentru construirea de locuințe, tarif instituit prin Anexa nr.3 la Hotărârea Consiliului Local al comunei L. nr. 3/06.02.2014;
• pentru anul 2013 și cei anteriori, prin aplicarea tarifului de 0,0382 lei/mp, aplicat diferenței de suprafață de 1117 mp ce excede suprafeței concesionate pentru construirea de locuințe, tarif instituit prin Anexa nr. 2 la Hotărârea Consiliului Local al comunei L. nr. 19/29.05.2009.
Pârâtul V. Vilmos a formulat întâmpinare, pe care a depus-o prin registratura Judecătoriei Timișoara, la data de 24.03.2015, deci peste termenul legal de 25 zile pentru a formula întâmpinare, motiv pentru care reclamanta, prin răspunsul la întâmpinare, a invocat excepția tardivității depunerii întâmpinării, cu consecința decăderii paratului V. Vilmos din dreptul de a invoca excepții si a propune probe, in temeiul art. 208 al. 2 C., raportat la depășirea termenului legal de 25 zile pentru depunerea întâmpinării, stabilit de art. 201 al. 1 teza a II-3 C..
Cu privire la nelegalitatea si netemeinicia sentinței civile nr. 6931/20.05.2015 pronunțata de Judecătoria Timișoara, apelantul a arătat următoarele:
Față de obligația prev.de art. 425 al.1 lit. b in sarcina instanței de a arata, in cuprinsul considerentelor, expunerea situației de fapt reținuta pe baza probelor administrate, inclusiv motivele de fapt si de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cat si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, sentința civila atacata nu cuprinde elementele prevăzute de lege.
Instanța de judecata nu s-a pronunțat pe excepția tardivității depunerii întâmpinării invocata de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare, si nu a procedat la decăderea din dreptul de a invoca excepții si de a propune probe pe paratul V. Vilmos, conform prevederilor art.208 al. 2 C..
Astfel, asa cum s-a arătat si prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul cauzei, s-a solicitat instanței de judecata admiterea excepției tardivității depunerii întâmpinării, cu consecința decăderii paratului V. Vilmos din dreptul de invoca excepții si a propune probe, in temeiul art. 208 alin. 2 C.P.C., raportat la depășirea termenului legal de 25 zile pentru depunerea întâmpinării, stabilit de art. 201 alin. 1 teza a II- a C.P.C.
S-a arătat motivat, ca potrivit art. 201 alin. 1 C.P.C, instanța va pune in vedere paratului obligația de a depune întâmpinare, sub sancțiunea prevăzuta de lege, care va fi indicata in mod expres, in termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare in judecata, in condițiile art. 165 C.P.C, iar conform art. 208 alin. 2 C.P.C. „ nedepunerea întâmpinării in termenul prevăzut de lege atrage decăderea paratului din dreptul de a mai propune probe si de a invoca excepții, in afara celor de ordine publica, daca legea nu prevede altfel".
Potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei, procedura comunicării cererii de chemare in judecata cu paratul V. Vilmos a fost îndeplinita in cursul anului 2014, dat fiind ca acțiunea introductiva de instanța a fost introdusa la data de 27.08.2014, iar primul termen de judecata, la care pârâtul nu s-a prezentat si nu a depus niciun fel de înscrisuri la dosarul cauzei a fost la data de 26.11.2014. Întâmpinarea depusa la dosarul cauzei si comunicata, poarta stampila cu data certa a registraturii Judecătoriei Timișoara- din 24.03.2015. In acest context, s-a apreciat ca întâmpinarea astfel depusă este tardiva, depășind termenul acordat de legiuitor fazei de regularizare.
De asemenea, parata V. S., care a fost improcesata prin precizarea de acțiune depusa in ședința publica din data de 26.11.2014, nu a formulat întâmpinare in cauza.
În mod nelegal si netemeinic, instanța de judecata a respins, practic, in mod tacit, excepția tardivității invocata, si in consecința, nemotivat, împrejurare care întărește caracterul nejustificat al analizării motivelor arătate peste termen, de către paratul V. Vilmos.
Pentru considerentele arătate, schimbând in tot sentința atacata, s-a solicitat instanței să aibă in vedere aplicarea sancțiunii decăderii paratului din dreptul de a mai propune probe si de a mai invoca excepții, pentru depășirea termenului legal de 25 zile pentru formularea întâmpinării, cu consecința îndepărtării, la analiza pe fond a prezentului litigiu, a excepțiilor si apărărilor paratului.
Instanța de judecata a ignorat recunoașterea parțiala a debitului de către paratul V. Vilmos.
În cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, inclusiv paratul V. Vilmos, invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, a arătat, in mod neechivoc, ca „termenul de prescripție pentru anul 2011 s-a împlinit la 1.07.2014, or acțiunea a fost introdusa la 27.08.2014, deci dreptul la acțiune pentru anul 2011 este prescris; consecința acestui fapt este ca din suma solicitata trebuie sa fie îndepărtata suma solicitata pentru anul 2011, cu accesoriile aferente (...) este evident ca parțial a intervenit instituția prescripției pentru sumele solicitate(...)".
Cu toate acestea, instanța de judecata, in cuprinsul considerentelor, dar nici a dispozitivului, nu a făcut niciun fel de mențiune cu privire la aceasta situație, care, in fapt, constituie o recunoaștere a debitului, parțiala, din partea paratului V. Vilmos, pentru anii ulteriori anului 2011, respectiv 2012,2013,2014.
Instanța de judecata a respins, in mod nelegal si netemeinic, acțiunea pe fond, reținând ca creanța nu este certa, lichida si exigibila.
Față de aceasta reținere nefondata a primei instanțe de judecata, raportat la art. 662 C., creanța este certa când existenta ei neîndoielnica rezulta din însuși titlul executoriu, este lichida atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui si este exigibila daca obligația debitorului este ajunsa la scadenta sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plata.
Instanța a reținut ca din extrasul de rol cuprins in acțiunea introductiva din data de 31.07.14 nu rezulta care este perioada pentru care au fost stabilite debitele, rămășițele, majorările de întârziere, care este procentul de penalitate ce se aplica pe zi de întârziere. In același sens, s-a arătat in cuprinsul sentinței atacate ca nu rezulta din contract daca dobânda care se percepe in caz de întârziere la plata are o natura contractuala sau legala, sens in care instanța de judecata a fondului a făcut o aplicare pur teoretica a principiului prevăzut de art. 982 C.Civ., in sensul ca, daca in contract sunt cuprinse clauze îndoielnice, acestea se vor interpreta in favoarea celui care se obliga, fără a arata insa in ce fel este mai favorabil pentru debitorii pârâți a considera natura dobânzii, ca legala sau contractuala.
Pe larg, a fost dovedit înaintea primei instanței de judecata caracterul cert, lichid si exigibil al creanței solicitate, sens in care suma la care s-a solicitat sa fie obligați pârâții este 20.522 lei, compusa din 20.230 lei- prețul concesiunii, concesiunii rămășiță și majorări de întârziere pentru terenul concesionat în baza Contractului de concesiune nr. 3799/24.09.2008 și 292 lei- chiria curentă, chiria rămășiță și majorările de întârziere pentru terenul ce excede suprafeței concesionate (diferența dintre suprafața utilizata și înscrisă în CF și suprafața concesionată).
În mod evident, a fost descris in acțiunea introductiva modul de determinare a prețului concesiunii, dar mai ales perioada pentru care se datorează sumele solicitate, întrucât chiar in contract se prevede expres ca acesta intra in vigoare la data semnării lui de către părți.
Potrivit extrasului de rol emis de Primăria L., se arata expres care este situația debitelor la data de 31.07.2014, fiind vorba despre o suma in cuantum total de 20, 522 lei. Aceasta reprezintă chirii teren (292 lei) si concesiuni (20,230 lei).
Același extras, pus la dispoziția instanței de judecata, cuprindea atat situația debitelor, cat si situația rămășițelor.
In ceea ce privește cuantumul dobânzilor moratorii, contractul de concesiune se completează cu Hotărârea Consiliului Local L. pentru aprobarea tarifelor pentru unele servicii de interes local in anul fiscal 2014, unde, la art. 1 al. 2 se prevede in mod expres ca nivelul penalităților de întârziere la contractele încheiate de . sunt de 2% din cuantumul obligațiilor neachitate in termen, calculata pentru fiecare luna sau fracțiune de luna cu ziua imediat următoare termenului de scadenta si pana la data stingerii sumei datorate inclusiv.
Chiar si in condițiile in care s-ar trece peste analiza hotărârii Consiliului Local antementionat, totuși instanța era obligata la a considera, in caz de îndoiala in legătura cu natura dobânzii percepute, ca aceasta este de natura legala, raportându-se la dispozițiile legii pentru a-i determina cuantumul.
Contractul asumat de părți reprezintă legea acestora si se impune a fi executat cu buna-credința, iar argumentul invocat de intimatul-parat, ca acesta a încetat ca urmare a neachitării taxei de concesiune, este neavenit si nefondat, întrucât se prevede in contract ca, in cazul obligațiilor asumate de către concesionar, concesiunea isi pierde valabilitatea si se va lua măsura rezilierii. Or, potrivit art. 15 din contractul de concesiune, contractul se reziliază in situația in care concesionarul nu respecta obligațiile, constatarea făcându-se de organele de control autorizate, rezilierea neoperând de drept, ci trebuie a fi constatata.
Potrivit extrasului de rol întocmit de reclamantă, rezulta cu evidenta ca taxa concesiunii se plătește anual, până la sfârșitul semestrului I- 30 iunie, iar prin acțiunea introductiva s-a solicitat acordarea acestei taxe de concesiune aferenta anilor 2011, 2012, 2013 si 2014. D. urmare, este inadmisibil ca instanța de judecata, având la dosar, in anexa, toate înscrisurile doveditoare, sa retina ca nu rezulta perioada pentru care se datorează taxele de concesiune si concesiunile rămășita, devenite astfel prin transformarea majorărilor de întârziere.
În drept, apelul a fost întemeiat pe prevederile art. 470 si urm. C.proc.civ.
Pârâții intimați V. Vilmoș și V. S., au formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului formulat și menținerea sentinței pronunțate de către instanța de fond ca temeinică și legală.
Cu privire la decăderea din dreptul de a mai propune probe și a ridica excepții:
În contextul în care instanța de fond a soluționat cauza pe fond, în baza probelor propuse chiar de către reclamanta -apelanta, respectiv a înscrisurilor depuse la dosar, această obiecție este lipsită de interes.
Pe de altă parte, instanța de fond a ținut cont de înscrisurile depuse în probațiune de către reclamanta apelantă, pârâții neadministrând probe în dosar, ci analizând chiar probele administrate de către reclamantă. Or, instanța poate să țină cont de apărările formulate de către intimați.
Cu privire la creanța solicitată de către reclamanta-apelantă, s-au arătat următoarele:
În apelul formulat, apelanta a afirmat că în speța de față creanța îndeplinește condițiile legale, respectiv este certă, lichidă și exigibilă, dar nu face dovada celor de mai sus și nici nu explică care este perioada pentru care au fost stabilite debitele, penalitățile de întârziere, etc, care este componența sumei solicitate în concret.
După cum s-a arătat în fața instanței de fond, pârâții au încheiat cu Primăria comunei L., la 24.09.2008, Contractul de concesiune nr. 3799 prin care li s-a concesionat suprafața de 250 mp din terenul intravilan situat în ./c înscris în CF nr. 2272 nr. Top 4455-4490/33.
Conform normelor contractuale, aveau obligația de a solicita emiterea autorizației de construire și să înceapă construcția în termen de cel mult 1 an de la data obținerii actului de concesiune a terenului, respectiv de la data încheierii contractului susmenționat.
Potrivit clauzelor contractului încheiat - art. 3.2 din contract, în cazul în care nu sunt îndeplinite obligațiile susmenționate, concesionarea își pierde valabilitatea și se va lua măsura rezilierii contractului de concesiune. Mai mult, finalizarea lucrărilor de construire a locuinței trebuia să aibă loc în termen de maxim 24 de luni de la data semnării contractului de concesiune. După cum s-a arătat, pârâții nu au construit niciun imobil pe terenul respectiv.
Față de cele arătate mai sus, consecințele faptului că nu au reușit să înceapă construcția casei în termen de 1 an, raportat la prevederile contractului, sunt următoarele:
Din anul 2009 contractul nu mai este valabil.
Nu există obligația pârâților de plată a taxei de concesiune și a chiriei pentru terenul aferent întrucât contractual a încetat sa producă efecte la 24.09.2009.
Mecanismul contractual este următorul:
Se încheie contractul de concesiune între părți.
Obligația principală care îi revenea era de a obține autorizația de construire și de a începe construcția în termen de 1 an de la data încheierii contractului, respectiv până la 24.09.2009.
În cazul în care nu îndeplineau obligația, are loc practic rezilierea de drept a contractului, urmând ca constatarea rezilierii să fie făcută de către organele de control autorizate, în cazul de față organele administrației locale.
Consecința celor arătate mai sus este următoarea:
Pârâții nu mai aveau dreptul de a construi pe terenul respectiv și concedentul nu mai are dreptul de a solicita plata taxei de concesiune pentru că la data de 24.09.2009 a încetat contractul încheiat între părți.
După cum se poate observa din contractul de concesiune încheiat, taxa de concesiune anuală a fost stabilită la cuantumul de 1800 lei, și trebuia să fie achitată până la 30.06 ale anului.
Din extrasul de rol depus de către Primăria L. s-ar înțelege faptul că reclamanta solicită plata taxei în discuție începând cu anul 2011.
Acest fapt nu corespunde adevărului pentru că pârâtului i se solicită plata unei taxe de 4050 lei pentru anul 2011, taxă diferită de cea stabilită în contract și diferită de cea menționată în extrasul de rol care provine de la însăși reclamantă unde pentru anii 2012, 2013, 2014, are de achitat o taxă de 1800 lei. or, nici prin apelul formulat, apelanta nu explică această diferență între taxa de concesiune stabilită în contract pe an și taxa solicitată pentru anul 2011.
În fapt, pentru anul 2011 a fost trecută o taxă de 4050 lei pentru a acoperi anii 2009, 2010, și pentru a acoperi prescripția, întrucât taxa de concesiune este supusă normelor de drept civil, termenul de prescripție fiind de 3 ani.
Termenul de prescripție pentru anul 2011 s-a împlinit la 01.07.2014, or, acțiunea a fost introdusă la 27.08.2014, deci dreptul la acțiune pentru anul 2011 este prescris.
Consecința acestui fapt este că din suma solicitată trebuie să fie îndepărtată suma solicitată pentru anul 2011, cu accesoriile aferente, sumă în care sunt incluse și taxele de concesiune pentru anii 2009 șl 2010.
Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, pârâții nu au efectuat nicio lucrare de construcție pe terenul respectiv, contractual pierzându-și valabilitatea în anul 2009.
Consecințele faptului că nu au reușit să înceapă construcția casei în termen de 1 an, raportat la prevederile contractului, sunt următoarele:
Din anul 2009 contractul nu mai este valabil.
Nu există obligația de plată a taxei de concesiune și a chiriei pentru terenul aferent întrucât contractul a încetat sa producă efecte la 24.09.2009.
Mai mult, nu sunt în prezența unei creanțe certe, lichide și exigibile, sumele solicitate de către reclamantă necorespunzând stării de fapt și de drept aplicabile în speță, motiv pentru care s-a solicitat respingerea acțiunii care face obiectul prezentului contract.
Reclamanta apelantă . a formulat precizare a pretențiilor, spre a fi avute în vedere de instanță la soluționarea prezentei cauze si a dispune admiterea cererii de apel, așa cum a fost formulata.
In fapt, a fost investită instanța de judecata prin acțiunea introductiva cu următoarele capete de cerere: obligarea pârâților la plata sumei de 20.522 lei, compusa din 20.230 lei- prețul concesiunii, concesiunii rămășiță și majorări de întârziere pentru terenul concesionat în baza Contractului de concesiune nr. 3799/24.09.2008 și 292 lei- chiria curentă, chiria rămășiță și majorările de întârziere pentru terenul ce excede suprafeței concesionate (diferența dintre suprafața utilizata și înscrisă în CF și suprafața concesionată), cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata.
Potrivit extrasului de rol si a anexelor aferente, arată componenta creanței in valoare de 20.522 lei: 1. Prețul concesiunii: 20.230 lei.
Potrivit art. 7 din contractul de concesiune nr. 3799/24.09.2008, prețul concesiunii pentru suprafața de 250mp din terenul situat in Corn. L. nr. 768C este de 1800 lei, iar conform art. 8 din contract, taxa concesiunii se va plăti anual, pana la data scadenta (maximala) a fiecărui an, 30 iunie. Coroborând aceste articole cu art. 28 din contract, concesionarea se face începând cu data semnării contractului, si anume 24.09.2008.
Determinarea algoritmului de calcul:
Concesiune si concesiune rămășiță:
Restanta pentru neplata 2008 (an incomplet): 450 lei Concesiuni - rămășiță 2009- 2014: 10.800 lei (1.800 lei/an= 1.800x6) TOTAL RESTANTA: 11.250 lei.
Majorări de întârziere:
2008- 2010: 0,1%/zi x 1800= 2.068 lei 2011- 2014: 2%/luna x 1800= 6.912 lei TOTAL: 20.230 lei.
Chiria:
Ramasita: 126 lei Debit: 63 lei
Majorări de întârziere: 103 lei (0,1%/zi intre anii 2008- 2010 iul. si 2%/luna intre anii 2010 aug.- 2014). TOTAL: 292 lei.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, tribunalul constată că acesta nu este fondat.
După cum s-a arătat în fața instanței de fond, pârâții V. Vilmos și V. S. au încheiat cu Primăria comunei L., la 24.09.2008, Contractul de concesiune nr. 3799 prin care li s-a concesionat suprafața de 250 mp din terenul intravilan situat în ./c înscris în CF nr. 2272 nr. Top 4455-4490/33.
Conform normelor contractuale, aveau obligația de a solicita emiterea autorizației de construire și să înceapă construcția în termen de cel mult 1 an de la data obținerii actului de concesiune a terenului, respectiv de la data încheierii contractului susmenționat.
Potrivit clauzelor contractului încheiat - art. 3.2 din contract, în cazul în care nu sunt îndeplinite obligațiile susmenționate, concesionarea își pierde valabilitatea și se va lua măsura rezilierii contractului de concesiune. După cum s-a arătat, pârâții nu au construit niciun imobil pe terenul respectiv.
Din precizarea de acțiune depusă în calea de atac tribunalul reține că pretențiile solicitate de reclamanta . constau în principal în prețul concesiunii pe perioada 2008- 2014, majorări de întârziere, chirie și majorările de întârziere aferente.
Din contractul depus la dosarul instanței de fond rezultă că taxa concesiunii se va plăti anual, până la data de 30.06.
Înseamnă că pentru anii 2008, 2009 a intervenit prescripția dreptului la acțiune, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011, față de data introducerii acțiunii, 2014. De asemenea, nefiind aplicabil noul Cod civil, excepția poate fi invocată din oficiu.
Pentru perioada ulterioară tribunalul apreciază că debitul nu există ca urmare a încetării efectelor contractului în temeiul clauzelor stabilite de părți.
Deși nu foarte clare, chiar contradictorii, acestea sunt în sensul arătat de însăși apelanta reclamantă în cererea de apel. În calitate de concesionar, pârâtul V. Vilmos avea obligația, potrivit art. 3.1 din contractul de concesiune să „solicite emiterea autorizației de construcție și să înceapă construcția în termen de cel mult un an de la data obținerii actului de concesionare a terenului", în caz contrar concesiunea pierzându-și valabilitatea cu consecința rezilierii contractului de concesiune în temeiul art. 3.2 din contractul de concesiune.
Deși termenul de pierdere a valabilității ar duce la concluzia unei încetări simple a efectelor contractului, noțiunile fiind oricum improprii situației, pentru că neexecutarea obligațiilor este ulterioară încheierii actului juridic, când trebuie să fie îndeplinite condițiile de valabilitate, trebuie să ne raportăm la întreaga reglementare contractuală dintre părți. Astfel, potrivit art. 15 din contractul de concesiune, contractul se reziliază in situația in care concesionarul nu respecta obligațiile, constatarea făcându-se de organele de control autorizate, rezilierea neoperând de drept, ci trebuie a fi constatată.
Cu toate acestea, constatarea trebuia realizată de reclamantă, iar neîndeplinirea procedurii prealabile nu atestă decât culpa acesteia, care nu poate fi invocată în contra pârâților, conform principiului nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține protecția unui drept.
Ca atare, contractul de concesiune invocat de reclamantă în susținerea pretențiilor sale nu a mai produs efecte din anul 2009, până la data de 24.09.2009 pârâții având obligația de a demara realizarea construcției pe teren, iar după acest termen, reclamanta avea obligația de a adresa o notificare pârâților în sensul rezilierii contractului.
P. urmare, acțiunea reclamantei este în parte prescrisă, în parte nefondată, accesoriile constând în dobândă/ majorări de întârziere neputând fi nici acestea acordate, în temeiul principiului conform căruia accesoriul urmează soarta principalului. În acest sens sunt dispozițiile art. 1 alin.2 din Decretul nr. 167/1958, precum și 1091 C.civ. anterior.
În ceea ce privește motivul legat de decăderea pârâtului V. Vilmos din dreptul de a formula întâmpinare, tribunalul reține că susținerile reclamantei apelante sunt corecte, dar ele nu conduc la schimbarea soluției, care se adoptă prin verificarea pretențiilor ca urmare a probelor administrate de reclamantă. În plus, chiar dacă întâmpinarea este tardivă, conform art. 208 C.proc.civ. pârâtul nu mai poate propune probe și formula excepții, dar are dreptul de a invoca apărări față de pretențiile, respectiv motivele de apel ale reclamantei ..
Faptul că pârâtul V. Vilmos a arătat că debitul este parțial prescris nu echivalează cu o recunoaștere a debitului ulterior anului 2011, pentru că pentru pretențiile aferente acestei perioade, s-a invocat netemeinicia acțiunii.
Așa cum arată și apelanta reclamantă, contractul asumat de părți reprezintă legea acestora și se impune a respectat. Executarea sa nu mai este posibilă față de argumentele expuse supra, care le înlocuiesc pe acelea vizând caracterul cert, lichid și exigibil al creanței avute în vedere de instanța de fond și criticate pe larg de către reclamantă.
Chiar dacă situația debitului ar rezulta din extrasul de rol întocmit de apelanta reclamantă, această probă nu are caracter absolut, putând fi înlăturată, așa cum s-a întâmplat în cauză, pentru că provine exclusiv de la parte, iar clauzele contractuale nu susțin existența și cuantumul debitului.
P. urmare, în baza art. 480 C.proc.civ. tribunalul va respinge apelul, cu substituirea motivării, conform argumentelor redate supra.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta ., cu sediul în ., județ T. împotriva sentinței civile nr. 6931/20.05.2015 pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți V. Vilmos și V. S., ambii domiciliați în Timișoara, . nr. 29, ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 01.03.2016.
Președinte, A. C. | Judecător, M. R. | |
Grefier, C. T. |
Red. A.C.
Tehnored. I.B. + A.C. 04.03.2016
5 ex.
Jud. Timișoara – jud. D. P.
S.M. 1 ex. / .>
| ← Declararea judecătorească a morţii. Sentința nr. 396/2016.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 356/2016. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
