Pretenţii. Decizia nr. 120/2015. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 120/2015 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 842/253/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TULCEA
SECȚIA CIVILĂ DE C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.120
Ședința publică de la 12 februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. N. G.
Judecător L. N.
Grefier N. M.
S-a luat în examinare apelul civil formulat de apelanții reclamanți N. P., cu domiciliul în ., N. F., cu domiciliul în oraș Măcin, ., împotriva deciziei civile nr.215/20.12.2013, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți N. C. D., C. D., ambii cu domiciliul în .. având ca obiect pretenții.
Având nevoie de timp pentru studiul actelor și lucrărilor dosarului, instanța a amânat pronunțarea la data de 12 februarie 2015, când a pronunțat următoarea hotărâre.
TRIBUNALUL,
Asupra apelului civil.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Măcin sub nr._, reclamanții N. P. și N. F., în contradictoriu cu pârâții N. D. și C. D., au solicitat instanței obligarea pârâtului N. D. la plata daunelor materiale, în sumă de 5000 lei, pentru folosirea unui număr de 8 ovine proprietatea lui N. P., în perioada 23.07._11, obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 100.000 lei, reprezentând daune morale, precum și obligarea, în solidar a pârâților la plata cheltuielilor ocazionate de plângerile formulate de aceștia și care au făcut obiectul dosarelor penale nr.9/P/_ al Parchetului de pe lângă Judecătoria Măcin, nr._ al Judecătoriei Măcin și nr. nr._ al Judecătoriei Măcin.
În motivarea cererii, reclamanții au precizat că, la data de 4.01.2010, pârâtul N. D. a sesizat cu o plângere penală P. de pe lângă Judecătoria Măcin, în sensul că în noaptea de 25/26.11.2008, reclamanții au sustras 25 capete ovine rasa Merinos, fiindu-i cauzat un prejudiciu de 5000 lei.
Soluționând cauza, Judecătoria Măcin prin sentința civilă nr. 208 din data de 14 martie 2013 a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții N. P. și N. F., în contradictoriu cu pârâții N. D. și C. D., ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel prima instanță analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut următoarele:
Prin plângerea penală formulată la data de 14.01._ (fila 13 dosar nr. 9/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Măcin), pârâtul C. D. a reclamat faptul că în noaptea de 10/11.12.2008, autori necunoscuți au sustras 6 capete porci, solicitând luarea măsurilor pentru identificarea autorilor. La aceeași dată, pârâtul N. D. a formulat plângere penală motivat de faptul că, în noaptea de 25/26.11.2008, persoane necunoscute i-au sustras 25 capete oi, solicitând și acesta identificarea autorilor.
Conform procesului verbal din 23.07._ întocmit în dosarul penal nr.9/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Măcin (filele 121-122), au fost predate părții vătămate, de către organele de cercetare penală, un număr de 8 oi, ridicate de la numitul N. S. și care, potrivit susținerilor acestuia, aparțineau reclamantului N. P..
Prin rezoluția nr.9/P/2010 din 07.07.2011 emisă de P. de pe lângă Judecătoria Măcin (filele 1-3 dosar nr.9/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Măcin), s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamanților, pentru cele două infracțiuni de furt calificat, întrucât faptelor le lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii.
Prin ordonanța nr.73/II/2/2011 din 23.09.2011 a prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Măcin (filele 220-222 dosar nr.9/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Măcin), s-a admis plângerea formulată de petentul N. D. împotriva rezoluție de scoatere de sub urmărire penală a reclamanților și s-a înlocuit temeiul prev. de art.10 lit.d Cod proc.pen cu art.10 lit.c Cod proc.pen., reținându-se că fapta nu a fost săvârșită de aceștia.
Prin rezoluția nr.91/II/2 din data de 28.03.2012 a prim procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea (filele 224-225 dosar nr.9/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Măcin), s-a respins nefondată plângerea pârâtului N. D. împotriva ordonanței menționată mai sus iar prin sentința penală nr.66/26.06.2012 a Judecătoriei Măcin, pronunțată în dosarul nr._, s-a respins ca nefondată plângerea pârâtului N. D. formulată potrivit disp. art.2781 Cod proc.pen. și s-a menținut ordonanța nr.73/II/2/2011 prin care s-a infirmat parțial rezoluția nr.9/P/2010 din 07.07.2011.
S-a mai reținut că, așa cum acțiunea este formulată, prin sesizarea organelor de cercetare penală, reclamanții susțin săvârșirea de către pârâți a unor fapte ilicite prin care li s-a creat un prejudiciu, atât material (inclusiv cheltuieli de judecată), cât și moral.
Potrivit art. 998 și 999 C.proc.civ., - Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara, - Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa.
În raport de textul de lege enunțat, pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie, trebuie dovedit: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciu.
Fapta ilicită ca element al răspunderii civilie delictuale, presupune orice faptă a unei persoane prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei alte persoane.
Or, prin sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, prima instanță a apreciat că nu se poate reține ca fiind săvârșită o faptă ilicită, întrucât nu reprezintă încălcarea vreunei norme juridice sau vreun factor nepermis în cadrul normelor de conviețuire socială, care să ducă la crearea unui prejudiciu persoanei ce ar face obiectul cercetării, cu atât mai mult cu cât disp. art. 222 alin.1 Cod proc.pen. prevăd accesul liber la justiție, consacrat prin art.21 din Constituție, plângerea fiind încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune.
De altfel, organele judiciare sesizate în condițiile art.222 Cod proc.pen., au posibilitatea să aprecieze dacă se impune sau nu efectuarea de cercetări penale pentru a preîntâmpina începerea urmării penale în cazuri nejustificate, eliminându-se astfel posibilitatea apariției acelui cadru legal în care pot fi dispuse anumite măsuri procesuale care, în final, se dovedesc a fi nejustificate (în acest decizia penală nr.6701/2005 pronunțată de ICCJ, Secția penală).
Prima instanță a mai reținut și faptul că în plângerile penale formulate pârâții nu au indicat autorii, solicitând identificarea acestora. Or, atât timp cât nu s-a făcut dovada faptului că pârâții au intenționat să facă o denunțare calomnioasă (neexistând o soluție de condamnare în acest sens), fapta de furt calificat existând în materialitatea ei, potrivit ordonanței nr.73/II/2/2011 din 23.09.2011 a prim procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Măcin, prin care s-a dispus continuarea cercetărilor, nu rezultă că aceștia au sesizat organele de urmărire penală în scop tendențios, pârâții intenționând doar să-și apere interesele legitime. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că, dacă făptuitorul a fost într-o eroare evidentă asupra situației de fapt, denunțul său, chiar dacă ar cuprinde afirmații vexatorii la adresa unei persoane, nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală pentru infracțiunea prev. de art.259 Cod penal (DCC nr.270/2000 publicată în M. Of. nr.74/13.02.2001).
Instanța constată că nici prejudiciul material și nici moral solicitat de reclamanți, nu sunt dovedite.
În ceea ce privește prejudiciul material în cuantum de 5000 lei, reprezentând producția nerealizată urmare a ridicării celor 8 ovine aparținând reclamantului N. P., pe lângă aspectele arătate mai sus, prima instanță a reținut și faptul că această măsură a fost dispusă de către organele de cercetare penală, astfel încât nu poate reține vreo culpă în sarcina pârâtului N. D..
Astfel nici din înscrisurile depuse la dosar și nici din răspunsurile date de pârâți la întrebările adresate de reclamanți nu rezultă existența unui prejudiciu suferit de aceștia de pe urma plângerilor penale formulate de pârâți, mai mult, martorii audiați în cauză chiar la solicitarea reclamantului s-au referit exclusiv la consecințele difuzării unui reportaj la o televiziune publică ce ar fi avut ca obiect sustragerea ovinelor pârâților și nicidecum la existența unui prejudiciu moral suferit de reclamanți urmare a plângerilor penale formulate de pârâți.
Dimpotrivă O. C. (declarație fila 69) a menționat că nu a fost martorul vreunui episod în care reclamanții să fi fost marginalizați de către oamenii din comunitate, ba mai mult sunt percepuți ca fiind de treabă și corecți. De asemenea martorul C. G. (declarație fila 70) a arătat că lumea îl considera hoț pe N. F. până la difuzarea emisiunii când s-a observat că situația nu stă tocmai așa, oamenii convingându-se că nu este hoțul.
În consecință, cu privire la prejudiciul moral, solicitat, prima instanță a apreciat că reclamanții nu au făcut nici o dovada, respectiv a modului in care au fost afectați si a consecințelor serioase suportate.
S-a mai arătat că prin prejudiciu moral se înțelege o vătămare a drepturilor nepatrimoniale (dreptul la imagine, la viață, de a nu suferi tratamente discriminatorii etc.) suferită de o persoana ca urmare a faptei ilicite săvârșite de alta persoana, prejudiciu care trebuie să fie real, efectiv (în sensul de actual, cert), personal (în sensul de a afecta drepturile subiective din patrimoniul celui care se pretinde vătămat), iar nu unul prezumat, potențial. Faptul ca a fost afectata soția și fiul reclamantului N. F. nu reprezintă o justificare a prejudiciului, întrucât nu este îndeplinită una din condițiile expuse mai sus, și anume caracterul personal al pagubei. Cu alte cuvinte, o parte poate solicita repararea daunelor produse sieși, iar nu unei alte persoane.
De asemenea, s-a mai apreciat că deși în acțiunea introductivă reclamanții au precizat că fapta ilicită săvârșită de pârâți constă în sesizarea organelor de cercetare penală, în concluziile pe fondul cauzei și notele scrise depuse la dosarul cauzei se arată că daunele morale solicitate sunt generate și de intervenția pârâților la un post de televiziune națională.
In acest context, prima instanță a arătat că susținerea reclamanților in sensul că au suferit grave prejudicii de imagine, nu poate fi primită, întrucât nu este suficientă simpla afirmație a reclamanților că au fost vătămați, ci este necesar să facă dovada existenței prejudiciului moral indirect (prin ricoșeu) produs, in sensul ca onoarea, demnitatea, imaginea lor au avut de suferit in mod concret, ca urmare a apariției respectivului material. Declarația martorilor O. C., Cireasa G., R. Ș., Ț. P. (filele 69,70,76,83) nu au relevanță pe acest aspect, întrucât nu demonstrează că reclamanților li s-ar fi pricinuit vreo vătămare, nefiindu-le afectate nici relațiile profesionale, cu repercusiuni în planul credibilității sale, nici cu familia. Ba mai mult, așa cum s-a arătat anterior, martorul C. G. a considerat că difuzarea emisiunii a lămurit situația, în sens pozitiv, pentru reclamantul N. F.. Susținerile martorului referitoare la soția și fiul reclamantului, nu pun in lumina vreun indiciu din care sa reiasă ca bunul renume, onoarea, imaginea reclamantului N. F. au fost vătămate.
Așadar, prima instanță a constatat că în cauză, nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite care să fi fost săvârșită de către pârâți și care ar fi justificat formularea celor trei capete de cerere, și, mai mult decât atât, nici faptul că acțiunea pârâților a afectat drepturile personal nepatrimoniale ale reclamanților, motiv pentru s-a apreciat că nu sunt întrunite elementele răspunderii delictuale, astfel încât nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâților.
Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal, au declarat apel reclamanții N. P. și N. F., criticând-o sub aspectul netemeiniciei și al nelegalității.
În motivarea apelului s-a arătat că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea civilă ca nefondată, soluție ce este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii întrucât pârâții au depășit limitele dreptului conferit de art. 21 din Constituție raportat la art. 221 Cod Procedură Penală comițând un fapt ilicit. S-a susținut că aceasta rezultă din examinarea plângerilor și declarațiilor pârâților mai exact din modul de formulare a acestora, afirmându-se că ” există dovezi că la săvârșirea furtului au participat un grup organizat de 5 persoane având ca lideri pe N. P. și N. F., pe lângă fapta de furt calificat aceștia comițând și fapta de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni”.
Prin decizia civilă nr.215/20.12.2013, Tribunalul Tulcea, cu majoritate a respins apelul formulat de apelanții reclamanți ca nefondat, și a păstrat în tot hotărârea atacată ca legală și temeinică.
Împotriva acestei decizii au formulat în termen legal recurs reclamanții N. P. și N. F., criticând-o ca netemeinică și nelegală.
Soluționând cauza Curtea de Apel C., a admis recursul, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare pentru stabilirea cuantumului daunelor materiale datorate reclamanților pentru perioada 11.02._11.
La data de 06 octombrie 2014, s-a înregistrat la Tribunalul Tulcea, sub nr._, apelul în rejudecare, privind pe apelanții reclamanți N. P. și N. F., în contradictoriu cu intimații pârâți N. D. și C. D., având ca obiect pretenții.
Examinând cauza, prin prisma dispozițiilor art. 295 și următoarele Cod procedură civilă 1865, în limitele trasate prin decizia de casare cu trimiterea apelului în rejudecare, tribunalul reține:
Raportat la cadrul procesual dedus judecății în prezentul apel, se reține că prin decizia irevocabilă nr. 205/C pronunțată de Curtea de Apel C. la 13 iunie 2014 în dosarul nr._ s-a dispus casarea în parte a deciziei de soluționare a apelului atacate, cu trimiterea apelului spre rejudecare „pentru stabilirea cuantumului daunelor materiale datorate reclamanților pentru perioada 11.02.2011 – 4.08.0211” și menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei recurate (sublinierea noastră).
Prin urmare, este neîndoios că tribunalul nu a fost învestit, prin decizia de casare mai sus citată, cu rejudecarea în apel a întregii cauze civile, efectul devolutiv fiind circumscris doar primului capăt al cererii introductive cu care a fost sesizată prima instanță, formulat în contradictoriu cu pârâtul N. D., având ca obiect obligarea acestuia la plata daunelor materiale în sumă de 5.000 lei pentru folosirea celor opt ovine în perioada 23 iulie 2010 – 4 agust 2011 (fila 2, vol I, dosar prima instanță).
Interpretarea contrară, sugerată de apelanți prin apărătorul acestora în concluziile din apel, care a solicitat tribunalului, în rejudecare, admiterea tuturor celor trei capete ale cererii principale, nu poate fi primită, întrucât ar conduce la încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei irevocabile pronunțate de instanța de casare, de o manieră nepermisă.
În alte cuvinte, hotărând irevocabil „menținerea restului dispozițiilor deciziei” civile nr. 215/29.12.2013 pronunțată de Tribunalul Tulcea în același dosar, Curtea de Apel C. a tranșat de o manieră definitivă litigiul având ca obiect capetele doi și trei din cererea introductivă, ce au fost respinse ca nefondate de către prima instanță (prin care se solicitase obligarea în solidar a pârâților la plata daunelor morale și respectiv a cheltuielilor ocazionate de plângerile ce au făcut obiectul mai multor dosare penale înregistrate pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Măcin).
Așadar, fondul lăsat nerezolvat prin decizia de casare a constat în raportul juridic de drept material circumscris primului capăt de cerere, având ca obiect plata daunelor materiale de către pârâtul N. D., pentru perioada indicată de către curtea de apel.
În drept, potrivit dispozițiilor art. 315 alin. 1 codul de procedură civilă 1865, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Pe de o parte, problema de drept dezlegată de către instanța de recurs este chiar „existența obligației de restituire a fructelor percepute cu rea credință de către pârâtul N. D. pentru perioada arătată.” (ultimul paragraf al considerentelor deciziei precitate, sublinierile noastre).
Asupra acestei chestiuni care a fost definitiv tranșată, cu putere de lucru judecat, tribunalul nu mai poate reveni, întrucât s-ar încălca dispozițiile legale cu valoare de principiu, mai sus arătate.
Pe de altă parte, instanța de recurs a impus efectuarea expertizei de specialitate pentru determinarea cuantumului daunelor materiale, respectiv contravaloarea fructelor naturale produse de cele opt capete ovine, în perioada 11.02.2011-4.08.2011, probă ce a fost administrată în rejudecare, raportul de expertiză judiciară L. A. cuantificând respectiva valoare la suma de 4.461,84 lei (fila 11 dosar apel).
Date fiind considerentele expuse, în raport de limitele efectului devolutiv deduse din decizia de casare cu trimitere spre rejudecare și față de probele administrate, tribunalul reține că sunt îndeplinite integral cerințele impuse pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului N. D., respectiv comiterea faptei ilicite constând în „păstrarea posesiei animalelor, deși viciile titlului său îi erau cunoscute” (pagina 9, paragraful 3 din decizia de casare), vinovăția sub forma relei-credințe existente de la data de 11.02.2011 (când au fost contestate concluziile raportului de expertiză efectuat în faza cercetărilor penale), precum și existența prejudiciului cauzat apelanților, în cuantumul stabilit de expert.
Așa fiind, există temeiuri valide pentru admiterea în parte a apelului și modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii în parte a primului capăt de cerere și obligării intimatului pârât N. D. la plata sumei de 4.461,84 lei către apelanții reclamanți, reprezentând daune materiale.
În baza art. 276 Cod procedură civilă 1865, se vor reduce proporțional cheltuielile de judecată suportate de apelanți, care totalizează 18.723 lei pentru întreaga acțiune civilă (cuprinzând nu mai puțin de trei capete de cerere), sumă compusă din cheltuielile judecată pentru fond judecătorie: 1.500 lei onorariu avocațial N. P. - vol I, fila 13, 4.030 lei taxă judiciară timbru și timbru judiciar – vol. I, fila 27-29 dosar prima instanță, 828 lei taxă judiciară timbru – vol. I, fila 34, 46-47 dosar prima instanță, pentru apel tribunal: 2.423,5 lei taxă judiciară timbru și 13 lei timbre judiciare – fila 42 dosar apel, 2.500 lei onorariu avocațial N. P. - fila 43 dosar apel, 500 lei onorariu expertiză – fila 54 dosar apel, pentru recurs curtea de apel: 2.500 lei onorariu avocațial N. P. - fila 16 dosar recurs, 2.423,5 lei taxă judiciară timbru și 5 lei timbru judiciar recurs – fila 35 dosar recurs, pentru al doilea apel la tribunal în rejudecare: 2.000 lei onorariu avocațial N. P. - fila 18 dosar apel), la suma de 713,34 lei, la plata căreia va fi obligat intimatul N. D. cu titlu de cheltuieli de judecată către apelanți, reprezentând proporția de 0,_ din totalul cheltuielilor, ce a fost calculată ca raportul matematic dintre suma de 4.461,84 lei la plata căruia a fost obligat pârâtul intimat cu titlu de daune materiale (pretenția reținută ca fiind fondată) și suma totală de 116.900 lei solicitată de reclamanți prin cererea depusă la judecătorie (5.000 lei primul capăt de cerere, 100.000 lei al doilea capăt și 11.900 al treilea capăt).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul civil formulat de apelanții reclamanți N. P., cu domiciliul în ., N. F., cu domiciliul în oraș Măcin, ., împotriva deciziei civile nr.215/20.12.2013, pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți N. C. D., C. D., ambii cu domiciliul în .. având ca obiect pretenții.
Modifică în parte sentința atacată, în sensul că admite în parte primul capăt de cerere privitor la daunele materiale și obligă intimații pârâți la plata sumei de 4.461,84 lei către apelanții reclamanți.
În baza art.276 cpc 1865, obligă intimații pârâți la plata sumei de 713,34 lei către apelanții reclamanți reprezentând cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Februarie 2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
D. N. G. L. N. N. M.
Jud.fond FMI
Red.jud.DNG/09.03.2015
Tehnored.gref.NM/09.03.2015/6ex./.>
| ← Cereri. Sentința nr. 226/2015. Tribunalul TULCEA | Plângere contravenţională. Decizia nr. 119/2015. Tribunalul... → |
|---|
