Pretenţii. Decizia nr. 222/2014. Tribunalul TULCEA

Pe cale de consecință, a obligat pârâta la plata sumei de_,68 lei către reclamantă, reprezentând contravaloare tarife portuare și a sumei de 2574,4 lei reprezentând penalități de întârziere.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 939,21 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată reclamanta C. Națională Administrația P. D. M. SA G. a invocat neplata de către pârâtă a tarifelor portuare datorate pentru unitățile fluviale de transport care au beneficiat de serviciile reclamantei în perioada decembrie 2011 – iunie 2012, fiind depuse rapoartele din care rezultă aceasta.

Pentru serviciile portuare prestate reclamanta C. Națională Administrația P. D. M. SA G. a emis o . facturi fiscale în valoare totală de_,68 lei.

Reclamanta a anexat la dosar și înscrisuri privind tarifele portuare aplicabile și modalitatea de calcul, acestea fiind stabilite în conformitate cu prevederile H.G. nr. 518/1998 privind înființarea Companiei Naționale Administrația P. D. M. S.A. G..

Referitor la faptul invocat de pârâtă că ulterior datei de 11.02.2012 între părți nu au mai existat relații contractuale, instanța de fond a reținut că din actele depuse la dosar rezultă că ultima prelungire a contractului părților s-a făcut până la data menționată, ulterior nemaiexistând un contract scris în acest sens, fapt necontestat de către reclamantă.

Însă, pe de altă parte, reclamanta a continuat să presteze serviciile portuare, așa cum rezultă din rapoartele existente la dosar, coroborate cu prezumția judiciară pe care instanța de fond a reținut-o în acest sens, întemeiată pe faptul că, dacă navele pârâtei ar fi staționat în altă parte în perioada respectivă, atunci cu siguranță pârâta ar fi făcut dovada în acest sens, prin înscrisul care să ateste încheierea unui alt contract de servicii portuare, cu o altă persoană decât reclamanta sau pentru un alt port decât portul Tulcea. Această prezumție, de altfel, instanța de fond a reținut-o cu privire la toată perioada avută în vedere de către reclamantă în cererea sa. În sprijinul aceleiași prezumții vine și afirmația pârâtei conform căreia, din câte cunoaște, după data de 11.02.2012 navele sale nu au mai beneficiat de serviciile reclamantei. Or, este greu de crezut că pârâta nu a știut dacă navele sale sunt staționate în portul Tulcea sau în altă parte.

Având în vedere cele de mai sus, instanța de fond a reținut că, deși ulterior datei de 11.02.2012 între părți nu a mai existat un contract scris, ca instrumentum, acesta a existat ca act juridic în sensul de negotium, părțile continuând să presteze serviciile, respectiv să primească prestația.

În baza materialul probatoriu administrat, instanța de fond a reținut că reclamanta a făcut dovada existenței raportului juridic cu pârâta și a prestațiilor efectuate și implicit a debitului pe care aceasta îl are de achitat în contul serviciilor portuare prestate.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs pârâta .>

În motivarea recursului a arătat că între societatea pârâtă și reclamantă a existat un contract de prestări servicii portuare cu valabilitate în perioada 11.02.2010 și 11.02.2011.

Pe data de 01.02.2011 s-a încheiat un act adițional la contract prin care se modifică perioada în sensul prelungirii valabilității contractului pentru încă un an, începând cu data de 11.02.2011, deci până la data de 11.02.2012. După acest an, între cele două societăți nu a mai fost încheiat nici un contract.

Prin înscrisurile depuse de către creditoare, după repunerea pe rol în fața primei instanțe a prezentei cauze, învederează recurenta că nu se regăsește și înscrisul - act adițional la contractul de prestări servicii, prin care să se dovedească că părțile au înțeles să continuie acest contract.

Astfel, consideră recurenta că pentru a fi în prezenta răspunderii contractuale este necesar să fie îndeplinite patrucondiții: fapta ilicită care constă în neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale asumate de debitor prin contractul valabil încheiat cu creditorul; existența unui prejudiciu în patrimoniul creditorului; să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului și prejudiciul creditorului; culpa sau vinovăția debitorului.

În ceea ce privește prima condiție, premisa generală a angajării răspunderii contractuale, o constituie existența unui contract valabil încheiat, contract care nu există între părți.

Apreciază recurenta că cererea reclamantei întemeiată pe răspunderea contractuală este nefondată în condițiile în care între părți nu a mai fost încheiat nici un contract de prestări servicii si nici navele nu au beneficiat de serviciile prestate de către CN APDM G..

Astfel, precizează recurenta că CN APDM G., deși nu avea încheiat un contract cu societatea pârâtă sau vreo altă înțelegere, a emis facturile fiscale nr. apdmtl_/29.02.2012,_/31.03.2012,_/30.04.2012,_/31.05.2012,_/30.06.2012,_/31.07.2012,_/31.08.2012 și facturile fiscale de penalitate aferente și anume nr. APDMGL120316/20.03.2012, nr._/30.06.2012,_/29.08.2012,_/26.09.2012.

Mai mult, arată în continuare recurenta, faptul că facturile nu sunt asumate de pârâtă pe bază de semnătură, care să poată duce la valorificarea facturii fiscale drept contract, lato sensu.

De altfel, nici unul din înscrisurile depuse de către reclamantă și care să facă referire la perioada de după 11.02.2012 nu provine de la pârâtă sau să fie asumat de către aceasta.

Potrivt art. 6 administrația în calitate de prestator are obligația de a prezenta anexă la factură actele primare ce au stat la baza calculului valorii facturii: invoice, comandă- confirmare de servicii, prestații.

Arată recurenta că această anexă a fost prezentată în instanță, însă pârâtei, la vremea emiterii facturilor fiscale, nu au fost prezentate pentru ca aceasta să le confirme prin semnătură si/sau ștampilă.

Consideră recurenta că este eronată aprecierea primei instanțe potrivit căreia se naște o prezumție judiciară întemeiată pe faptul că dacă navele ar fi staționat în altă parte în perioada respectivă, atunci cu siguranță pârâta ar fi făcut dovada în acest sens.

Astfel, pentru a exista o prezumție ar trebui ca în situația de față să se întâlnască acordul de voință dintre cei doi comercianți, fie el nescris și nedemonstrat printr-un instrumentum, consimțământul reprezentând exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil, acesta fiind o condiție de fond, esențială și generală a actului juridic.

Neîndeplinirea acestei condiții, face ca actul juridic, în sensul de negotium să nu existe. Cu alte cuvinte, chiar și în situația în care navele au acostat la danele intimatei, acest lucru nu înseamnă că în situația de față s-a încheiat un acord de voință care să producă efecte pe tărâmul răspunderii contractuale, cu atât mai mult cu cât tăcerea nu constituie o modalitate de exprimare a consimțământului decât atunci când legea acordă tăcerii valoare de acceptare.

Din această perspectivă, apreciază recurenta că, în cauză, temeiul solicitării intimatei nu este dat de răspunderea contractuală, ci este îmogățirea fără justă cauză, cu atât mai mult cu cât, așa cum se poate observa din rapoartele de la dosar, navele nu au fost staționate neîntrerupt, ci sporadic.

În concluzie, consideră recurenta că din această perspectivă cererea de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea contractuală trebuie respinsă ca nefondată, pentru perioada de după 11.02.2012.

Pentru toate aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului șimodificarea în parte a hotărârii atacată în sensul respingerii acțiunii cu privire la pretențiile aferente perioadei de după 11.02.2012.

Intimata reclamantă CN A.P.D.M. G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței civile nr.4325/20.12.2013 pronunțată de Judecătoria Tulcea.

Examinând criticile aduse de recurentă împotriva sentinței civile mai sus nominalizate, prin prisma dispozițiilor art. 299 și 304 indice 1 Cod procedură civilă 1865 (aplicbail în raport de data introducerii cererii principale – 14.02.2013, fila 51 verso), tribunalul reține că acestea au caracter nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, are caracter rezonabil argumentația primei instanțe raportat la prestarea serviciilor portuare de către partea reclamantă în beneficiul pârâtei, în perioada decembrie 2011 – iunie 2012, potrivit rapoartelor anexate facturilor depuse (fila 99-127 dosar prima instanță), coroborate cu prezumția judiciară reținută de către judecătorul primului ciclu procesual, în sensul că ulterior datei de 1.02.2012 între părți nu s-a mai perfectat un contract scris, ca instrumentum, însă convenția de colaborare a continuat să existe ca act juridic, respectiv negotium, navele apelantei continuând să beneficieze de serviciile prestate de intimată.

Or, în contextul în care faptul juridic al staționării, cu caracter continuat, al navelor aparținând apelantei în zona portuară aflată în concesiunea intimatei a fost recunoscut prin chiar cererea de apel (fila 4 dosar tribunal), caracterul întrerupt sau nu al staționărilor respective nu poate constitui un criteriu singular de stabilire a formării consimțământului.

În alte cuvinte, însăși repetabilitatea folosirii de către apelantă a zonelor portuare aparținând intimatei demonstrează existența formării consimțământului și acordului de voință dintre părți.

Așadar, prin recunoașterea caracterului repetat (întrerupt) al serviciilor de care a beneficiat, apelanta nu a făcut decât să înlăture orice dubiu rezonabil privitor la contribuția proprie în formarea acordului de voință.

În completarea argumentelor de mai sus, apare cu evidență că niciun profesionist (deci nici apelanta) nu poate susține cu temei necunoșterea tarifelor practicate de administrația portuară drept contravaloare a prestațiilor și serviciilor efectuate, întrucât acestea se stabilesc în mod nediscriminatoriu și sunt făcute publice de către administrațiile portuare, în conformitate cu art. 37 alin. 1 și art. 40 alin. 1 din O.G. 22/1999 privind privind administrarea porturilor și a căilor navigabile, utilizarea infrastructurilor de transport naval aparținând domeniului public, precum și desfășurarea activităților de transport naval în porturi și pe căile navigabile interioare (putând fi consultate inclusiv pe pagina de internet a intimatei, http://www.romanian-ports.ro/html/tarife.html ).

Cunoașterea prealabilă a tarifelor implică și asumarea riscului de neplată a acestora, după criteriul culpei obiective, specifică regimului juridic aplicabil profesioniștilor (culpa levis in asbtracto), ceea ce înseamnă că părțile au avut, în mod rezonabil, reprezentarea exactă a prestațiilor reciproce și interdependente ce constituie obiectul contractului, cerință esențială pentru formarea acordului de voință, întrunită în speță, cu valoarea juridică a premisei necesare pentru formarea prezumției judiciare la care s-a făcut referire (faptul cunoscut ce conduce la aflarea faptului de probat).

Față de considerentele expuse, recursul apare ca fiind nefondat, urmând a fi menținută hotărârea primei instanțe ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă . sediul în Tulcea, ..3, jud.Tulcea, împotriva sentinței civile nr.4325/20.12.2013 pronunțată de Judecătoria Tulcea, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. NAȚIONALĂ ADMINISTRAȚIA P. D. M. SA G. cu sediul în G., ., jud.G., având ca obiect pretenții, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 22 Octombrie 2014.

PREȘEDINTE,JUDECĂTORI,Grefier,

E. B. D. N. G. L. R.

V. A.

Red.jud.DNG/02.12.2014

Tehnored.gref.LR/04.12.2014

2 ex.