Pretenţii. Decizia nr. 723/2015. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 723/2015 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 03-06-2015 în dosarul nr. 1480/244/2014
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 723/A
Ședința publică de la 03 iunie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTEI.-M. P.
Judecător C. A.
Grefier A.-R. V.
Pe rol se află judecarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți I. D. și I. L. în contradictoriu cu intimata pârâtă ., împotriva sentinței civile nr. 920 pronunțată la data de 15.12.2014 de Judecătoria Huși, în cauza având ca obiect pretenții anulare clauze abuzive.
La apelul nominal făcut în ședința publică s-a constatat că se prezintă pentru apelanții reclamanți I. D. și I. L., avocat Bobîrnat R., cu împuternicire avocațială nr._ emisă de Baroul V. la data de 02.03.2014 și aflată la fila nr. 6 din dosar și pentru intimata pârâtă ., avocat O. A., cu împuternicire avocațială nr._ emisă de Baroul V. la data de 02.06.2015 și aflată la dosarul cauzei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, în cauză este acordat primul termen de judecată, apelul este declarat în termen, motivat și legal timbrat, nu se solicită judecarea în lipsă iar intimata a depus o cerere de suspendare a judecării cauzei;
S-au verificat actele și lucrările dosarului, după care;
Apărătorul apelanților reclamanți I. D. și I. L. depune la dosarul cauzei cerere de renunțare la judecată, solicitând a se lua act de manifestarea de voință a acestora, având în vedere dispozițiile art. 406 alin. (5) Cod procedură civilă.
Față de cererea de renunțare la judecată formulată de către apelanți, instanța acordă cuvântul.
Apărătorul apelanților reclamanți I. D. și I. solicită a se lua act de manifestarea de voință a acestora, având în vedere dispozițiile art. 406 alin. (5) Cod procedură civilă.
Apărătorul intimatei pârâte ., având cuvântul, precizează că este de acord cu renunțarea la judecată formulată de apelanți și solicită a se lua act de renunțarea la judecată formulată în baza dispozițiilor art. 406 alin. (5) Cod procedură civilă. Fără cheltuieli de judecată.
Constatând că nu mai sunt cereri noi de formulat și că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, tribunalul, conform art. 394 Cod procedură civilă, declară dezbaterile închise și lasă cauza în pronunțare, când;
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 920 pronunțată la data de 29.12.2014 de Judecătoria Huși, constată următoarele;
Prin sentința civilă nr. 920 din 29.12.2014 Judecătoria Huși a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiunea în solicitarea constatării ca abuzive a clauzei înscrise la pct.5 lit.a și pct. 5 b din convenția încheiată între părți, invocată de pârâta V. R. S.A.
A respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune în solicitarea restituirii de către pârâtă a sumei încasate cu titlu de comision de risc material, invocată de pârâta V. R. S.A.
A respins acțiunea civilă formulată de reclamanții I. D., și I. L., împotriva pârâtei S.C. V. R. S.A.
În temeiul art.453 cod pr. civilă a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele;
La data de 14.03.2008 I. D. și I. L. au încheiat cu pârâta V. R. S.A convenția de credit nr._, prin care au împrumutat suma de 59.000 CHF pentru o perioadă de 300 luni.
Prin art. art. 5 lit. a din convenție, s-a stabilit un comision de risc în procent de 0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
La data de 11.10.2010, reclamanții au încheiat cu pârâta actul adițional nr. 1 la Convenția de credit nr._/14.03.2008 prin care s-au modificat unele clauze contractuale. Printre clauzele modifícate se înscrie și redenumirea comisionului de risc în comision de administrare credit, precum și reducerea lui la 0,12% /lună din soldul creditului. La art. 3 al actului adițional se aduc modificări pct. 5 din convenție, în sensul că acest comision vizează administrarea riscului de credit care înglobează o . riscuri ale nerambursării împrumutului, riscuri care sunt trecute toate pe seama împrumutaților (pct. 5.1 lit. b).
Pârâta V. R. S.A. a invocat excepția prescrierii dreptului material la acțiunea în solicitarea constatării ca abuzive a clauzei înscrise la pct.5 lit.a și pct. 5, lit b din convenția încheiată între părți, precum și excepția prescrierii dreptului material la acțiune în solicitarea restituirii de către pârâtă a sumei încasate cu titlu de comision de risc material.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocată de pârâtă, instanța a apreciat că este neîntemeiată.
Legea nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Dispozițiile legii nr. 193/2000 protejează un interes general, de ordine publică, al consumatorilor, și nu unul individual, al unei persoane fizice sau al unei categorii restrânse, limitate de persoane. Legislația privind protecția consumatorilor este imperativă, încălcarea ei dă consumatorului dreptul la acțiunea în constatarea nulității absolute a clauzelor respective si nu a nulității relative, acțiune care este imprescriptibilă.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune în solicitarea restituirii de către pârâtă a sumei încasate cu titlu de comision de risc material invocată de pârâtă, instanța a apreciat că este neîntemeiată.
Acțiunea în restituirea prestațiilor întemeiată pe plată nedatorată, este asimilabilă din punctul de vedere al începutului prescripției extinctive cu acțiunea în răspundere civilă delictuală, fiind incidente disp. art 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripție al dreptului de a solicita restituirea sumelor începe să curgă din momentul constatării caracterului abuziv al clauzelor și, implicit, al declarării nulității absolute a acestora prin hotărâre judecătoreasca definitivă.
Acțiunea în restituirea prestațiilor executate în baza unui act juridic anulat este o acțiune patrimonială și personală, pentru care termenul de prescripție este de 3 ani și curge de la data constatării nulității clauzei privind - comisionul de risc. Până la momentul constatării nulității clauzei contractuale ca efect al caracterului abuziv, respectiva prevedere își produce efectele ca și cum ar fi o clauză legală, valabilă, iar temeiul unei acțiuni în restituirea prestațiilor achitate în baze ei nu există. Abia după constatarea nulității clauzei abuzive se naște în patrimoniul consumatorului dreptul de a solicita restituirea pretențiilor achitate în baza clauzei anulate.
Sunt neîntemeiate susținerile băncii, conform cărora data de la care curge termenul de prescripție pentru restituire a respectivelor sume de bani încasate cu titlu de comision de risc/administrare este data producerii faptului prejudiciabil. Cererea de restituire a respectivelor sume de bani este accesorie cererii în constatarea nulității clauzelor abuzive, se află în totală dependență de modul de soluționare a solicitărilor privind anularea clauzelor abuzive vizând plata comisionului de risc/administrare și nu se poate vorbi despre curgerea termenului de prescripție decât după soluționarea petitului principal ce are ca obiect anularea clauzelor abuzive.
Pentru aceste motive, instanța a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiunea în solicitarea constatării ca abuzive a clauzei înscrise la pct.5 lit.a din convenția încheiată între părți și excepția prescrierii dreptului material la acțiune în solicitarea restituirii de către pârâtă a sumei încasate cu titlu de comision de risc material, invocate de pârâta V. R. S.A.
Pe fondul cauzei, instanța a apreciat că acțiunea formulată de reclamanți este neîntemeiată.
Convenția de credit încheiată între păți reprezintă un contract de credit bancar, ale cărui clauze intră sub incidența Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate intre comercianți si consumatori, întrucât pârâta V. R. S.A. are calitatea de comerciant, iar împrumutații reclamanții I. D. și I. L. au calitatea de consumatori.
Conform dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 193/2000, aceasta lege transpune prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat intre comercianți si consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului”.
Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii”.
Prin art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, se arata ca „o clauza contractuala care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților”.
Totodată, conform alin. 1 lit. a din anexa Legii 193/2000 „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care sa fie precizat in contract.
Așadar, dispozițiile legale precizate stabilesc trei condiții a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii:
- clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul,
- clauza să fie contrară bunei-credințe,
- clauza, fie prin ea însăși, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
Așa cum se observă în art. 5 din convenția semnată de părți, intitulat ,,Comisioane”, la litera ,,a” ,,comision de risc” se prevede „0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată durata de derulare a convenției". Acest comision nu s-a negociat direct cu reclamanții întrucât este inclus în convenția standard ce cuprinde Condiții generale și Condiții speciale, forma convenției fiind impusă de bancă.
Arată reclamanții că acest comision de risc, redenumit de administrare credit se percepe de pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului, adică exact la fel ca dobânda curentă, tot pentru creditul acordat. Nici o altă prevedere contractuală nu oferă informații cu privire la destinația și justificarea acestui comision. Așadar pentru același serviciu, respectiv acordarea creditului, se percep două costuri, fără ca distincția dintre ele să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer dispozițiile art. 4, al. 6 din Legea nr. 193/2000.
Comisionul de risc reprezintă costul creditului pentru riscurile la care se expune împrumutătorul pe întreaga perioada a contractului, respectiv acela de imposibilitate de returnare a creditului, de devalorizare a garanțiilor, de imposibilitate de executare a garanțiilor, de diminuare a valorii creanțelor, etc. Aceste motive nu trebuie a fi explicit menționate-în contract, la fel cum nu se motivează în contract stabilirea dobânzii. fiind noțiuni subînțelese, care țin de însăși natura instituției bancare. Banca nu este instituție de binefacere, nu este interesată decât de realizare de profit, aceasta fiind însăși esența și rațiunea existenței sale ca instituție. În mod firesc urmărește să realizeze profit și să se asigure de eventualitatea apariției oricărui risc de neplată din partea clienților. Din indicarea faptului că acest comision se plătește pentru punerea la dispoziție a creditului, rezultă că face parte din costul creditului, iar din indicarea expresă a cuantumului, a modului de calcul, al scadenței, al perioadei de calcul, face din această clauză una clară și inteligibilă. Reclamanții au cunoscut la momentul încheierii convenției de credit care este existența și întinderea obligației lor și faptul că acest comision reprezintă un preț al creditului, indiferent de definiția pe care ar fi primit-o termenul de „risc”. În convenția de credit nu era necesară explicarea detaliată a sa, pentru reclamanți esențial era să cunoască cuantumul comisionului de risc și dacă acesta este convenabil pentru ei.
Astfel, comisionul de risc a fost stabilit de la data încheierii contractului, a fost clar precizat, s-a stabilit scadența lui și a fost trecut în planul de rambursare al creditului în mod distinct. Convenția în cauză fiind un contract de credit, are ca obiect punerea la dispoziție a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, costuri care sunt într-o continuă evoluție fiind imposibil de prevăzut, pentru toate băncile, uneori chiar pe o perioadă foarte scurtă de timp.
În acest sens, sunt și dispozițiile art. 117 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, care permit instituțiilor de credit să perceapă dobânzi, penalități, comisioane, alte costuri și speze bancare numai dacă plata acestora este prevăzută în contractul încheiat între părți, or, plata comisionului de risc a fost stipulată în convenția de credit încheiată între părți.
În ceea ce privește condiție creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei-credințe, instanța apreciază că nici această cerință nu este îndeplinită. Aceste susțineri sunt fără temei, atât timp cât reclamanților li s-a prezentat oferta de creditare, iar aceștia au fost satisfăcuți de condițiile propuse de bancă, nu se poate reține că nu au fost negociate clauzele contractuale. Reclamanții nu au susținut că ar fi propus băncii vreo contraoferta care a fost refuzată de bancă, ci au acceptat-o pe cea propusa de bancă (ofertă ce le era favorabilă), realizându-se acordul de voință în legătură cu încheierea contractului de credit în respectiva formă. De asemenea, reclamanții nu au făcut vreo dovadă că ar fi solicitat băncii explicații în legătură cu clauzele și înțelesul acestora, ceea ce înseamnă că au înțeles termenii utilizați și clauzele contractuale. La momentul semnării contractului, reclamanții prospectaseră piața, au ales banca pârâtă în cunoștință de cauză, au analizat condițiile de creditare ale celorlalte bănci de pe piață și au ajuns la concluzia că pârâta oferă condițiile cele mai avantajoase de creditare. Faptul că s-a devalorizat foarte mult moneda în care a fost încheiat creditul și că reclamanții au ajuns să plătească rate mai mari, nu este imputabil băncii, aceasta nu a modificat unilateral contractul, nu a efectuat nici o majorare de dobândă și nu a prejudiciat în nici un fel, clienții reclamanți. A susține la 7 ani după încheierea contractului că acesta conține clauze abuzive, înseamnă a lăsa te latitudinea consumatorului aprecierea caracterului abuziv sau nu al unei clauze sau contract in funcție de interesele sale ulterioare ceea ce încalcă principiul siguranței actului juridic ajuns în circuitul civil și principul forțai obligatorii a convențiilor legal făcute.
Este un fapt comun faptul că marea majoritate a contractelor de consum - și, deci, și contractele de credit încheiate cu consumatorii - sunt convenții de adeziune, unde voința consumatorului nu joacă nici un rol în stabilirea unui tip de contract diferit pentru fiecare client în parte. Banca fixează valoarea dobânzii, inclusiv a dobânzii anuale efective (D.), cuantumul diferitor comisioane bancare (de risc, de analiză a dosarului, de administrare lunară / anuală a contului, de rambursare anticipată ș, a.), penalitățile de întârziere datorate. Aceste clauze nu sunt lăsate la latitudinea consumatorului, de obicei el neavând cunoștințele necesare pentru a stabili clauzele unui contract sau a unei contraoferte de creditate.
Art. 4 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit Legii nr. 193/2000, în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, se ține seama de natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului, de toate circumstanțele care privesc încheierea sa și, de asemenea, de toate celelalte clauze ale contractului sau ale altui contract de care acesta depinde. Pe de altă parte, o clauză poate fi declarată abuzivă în caz de disproporție considerabilă și nejustificată între drepturile și obligațiile părților.
Pentru a se reține un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților se impunea producerea unui prejudiciu reclamanților, or, intimații nu au dovedit producerea unui prejudiciu în patrimoniul acestora atâta timp cât dobânda nu a fost majorată. Perceperea comisionului de risc de către bancă este perfect legală, cu atât mai mult cu cât la data încheierii convenției de credit perceperea unui astfel de comision nu era interzisă de nici o dispoziție legală în vigoare la acel moment.
Comisionul de risc este parte a prețului contractului, astfel că potrivit legislației în vigoare, debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente principale ale acestuia, respectiv dobânda, și comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plăților dobânzii. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
De asemenea, este de notorietate faptul că, în prezent, criza pieței imobiliare a determinat o scădere a valorii imobilelor, inclusiv a celor aduse în garanții cu până la 50% în unele zone ale țării, astfel încât este evident faptul că și în cazul de față garanțiile oferite nu mai sunt în măsură să acopere în acest moment creditul acordat. De asemenea, nu există nici o reglementare legală care să prevadă faptul că se poate percepe comision de risc doar în situația creditelor acordate fără garanție.
În concluzie, perceperea comisionului de risc a fost reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existența vreunei constrângeri și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 C. civ. conform căruia „convențiile legal făcute au putere de lege intre părțile contractante". De asemenea, banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul cât și solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective (D.A.E.), motiv pentru care instanța va respinge, ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea ca fiind abuzive și nule absolut clauzele prevăzute la art. 5, lit. a din condițiile speciale ale convenției de credit nr._/05.10.2007 referitoare la comisionul de risc, redenumit ulterior comision de administrare și a clauzei înscrisă în secțiunea 10 din condițiile generale ale convenției de credit nr._/05.10.2007. În mod firesc, prin respingerea acestor capete de cerere, vor fi respinse și cererile având ca obiect restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de risc/comision de administrare și a dobânzii legale aferente debitului, precum și la continuarea convenției de credit menționate cu excluderea clauzei privind comisionul de risc/administrare.
În temeiul art.453 cod pr. Civilă, instanța a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, în termenul prevăzut de art. 468 alin. 1 Cod procedură civilă, au formulat apel reclamanții I. D. și I. L., apreciind că sentința este netemeinică și netemeinică.
Instanța de fond a respins acțiunea pentru următoarele considerente:
-comisionul de risc reprezintă costul creditului pentru riscurile la care se expune împrumutatul pe întreaga perioadă a contractului;
-comisionul de risc a fost stabilit de la data încheierii contractului, a fost clar precizat, s-a stabilit scadența lui și a fost trecut în planul de rambursare al creditului în mod distinct;
-nu este îndeplinită condiția creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei credințe.
În ceea ce privește primul aspect, consideră că introducerea clauzei de risc în contract are caracterul unei clauze abuzive. Aceasta presupune perceperea unui cost suplimentar în numele unui risc asumat de împrumutător.
Banca pretinde că ea se expune unui risc pentru împrumutul pe care l-a acordat dar:
-așa-zisul risc îl facturează și îl percepe tot de la persoana împrumutată;
-eventualul risc al neachitării împrumutului a fost asigurat prin garanțiile contractului, respectiv adeverințe de salariat și contract de ipotecă. Aceste garanții acopereau cu mult valoarea împrumutului, chiar în condițiile căderii pieței imobiliare.
În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, referitor la înscrierea comisionului în contract, actul adițional și graficul de rambursare fac apelanții următoarele precizări:
Contractul de împrumut a fost unul de adeziune și nu a existat posibilitatea reală a negocierii clauzelor. Actul adițional, de asemenea, nu a fost negociat, ci a fost prezentat pentru semnare, ascunzându-se comisionul de risc inițial sub denumirea nouă de comision de administrare. In realitate este vorba de același comision de risc, ce avea aceleași temeiuri.
Instanța de fond consideră că nu este îndeplinită condiția creării unui dezechilibru între patrimonial comerciantului și cel al consumatorului. Or, prin perceperea abuzivă a unui comision de risc, consumatorii au pierdut în detrimentul băncii o sumă substanțială, respectiv 24.784,82 lei (6.825,33 CHF - la data introducerii acțiunii).
Intimata . nu a formulat întâmpinare.
Pentru termenul de judecată din data de 03.06.2015 a fost înaintat la dosarul cauzei un înscris prin care apelanții au arătat că renunță la judecarea cererii de chemare în judecată, potrivit dispozițiilor art. 406, alin. 5 din Codul de procedură civilă. Cererea a fost semnată de apelanții reclamanți, identitatea părților, conținutul și data fiind confirmate de av. Bobârnat R..
Potrivit dispozițiilor Art. 406 C.:
(1) Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă.
(2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.
(5) Când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanța va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.
Renunțarea la judecată făcându-se în apel, instanța va lua act de renunțare printr-o decizie. Luând act de renunțare, instanța va dispune, în același timp, anularea în tot a hotărârii pronunțate în cauză. Această soluție preconizată de către legiuitor impune admiterea, în prealabil, a căii de atac, act de procedură formal, dar necesar pentru a se putea dispune anularea hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul formulat de I. D. și I. L., împotriva sentinței civile nr. 920/29.12.2014, pronunțată de Judecătoria Huși, pe care o anulează în întregime.
Ia act de renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții I. D. și I. L., ambii cu domiciliul în Huși, .. 4, ., . cu pârâta ., cu sediul în București, ., . 10, sector 2.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03.06.2015.
pentru președinte, I.-M. P., aflat în C.O., președinte instanță, judecător D. E. S. | Judecător, C. A. | |
Grefier, A.-R. V. |
A.V. 10 Iunie 2015
Red. A.C.
Tehnored. A.C./A.V.
2 ex./11.06.2015
Comunicat 3 ex./
Judecătoria Huși – judecător D. C.
| ← Plângere contravenţională. Decizia nr. 767/2015. Tribunalul... | Plângere contravenţională. Decizia nr. 711/2015. Tribunalul... → |
|---|
