Ordin de protecţie. Decizia nr. 103/2016. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 103/2016 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 01-02-2016 în dosarul nr. 103/2016
Document finalizat
Cod ECLI ECLI:RO:TBVAS:2016:005._
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
CIVILĂ
DECIZIE Nr. 103/2016
Ședința publică de la 01 Februarie 2016
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE O. M. V.
Judecător O. C.
Grefier SMĂRĂNDIȚA-C. C.
Cu participarea procurorului: B. E. – S. din cadru Parchetului de pe lângă Tribunalul V.
Pe rol se află judecarea cererilor de apel formulate de apelantul M. P. PRIN P. DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA BÂRLAD respectiv de apelantul N. L. I., în contradictoriu și cu intimata-reclamanta N. V., împotriva sentinței civile nr. 3199/2015 din 15.12.2015 pronunțată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă: apelantul - pârât N. L., asistat de avocat A. R. și intimata-reclamantă N. V..
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită;
- dosarul se află la al patrulea termen de judecată;
- procedura de citare cu părțile s-a făcut prin agentul procedural al Judecătoriei Bârlad;
- la dosar s-au înaintat relațiile solicitate prin adresă de la Poliția municipiului Bârlad.
Apărătorul apelantului-pârât, avocat A., precizează că a studiat înscrisul înaintat la dosar . Nu mai are de formulat alte cereri în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, instanța constată terminată cercetarea judecătorească și acordă părților cuvântul cu privire la cererile de apel și în apărare.
M. P. prin reprezentant având cuvântul consideră că sentința civilă pronunțată de Judecătoria Bârlad prin care s-a dispus emiterea ordinului de protecție este netemeinică și nelegală, motiv pentru care solicită admiterea cererii de apel și anularea sentinței Judecătoriei Bârlad.
Din analiza art.27 alin.5 din Legea nr. 217/2003, rezultă în mod evident, că ar fi aplicabilă procedura de urgență, doar în măsura în care în cauză s-ar depune înscrisuri în dovedirea cererii, înscrisuri care să dovedească urgența în soluționarea cererii și emiterea unui ordin de protecție. Ori, la dosarul cauzei, reclamanta nu a depus înscrisuri prin care să-și probeze cererea.
Deși disp. art.27 alin.5 din Legea nr. 217/2003, prevăd că instanța soluționează cererea pe baza actelor depuse la dosar, trebuie să se pronunțe în aceeași zi, aspect procedural determinat de însăși urgența avută în vedere, pronunțarea în această cauză a fost amânată pentru 15.12.2015, când instanța a dispus asupra cererii reclamantei.
De asemenea instanța în mod greșit a soluționat cauza fără citarea părților, în contextul în care această procedură nu era aplicabilă, fiind încălcate astfel dispozițiile art.153 alin.1 C.pr.civ., care prevăd că instanța poate hotărî asupra unei cereri dacă părțile au fost legal citate, ori s-au prezentat, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Cu privire la fondul cauzei, față de probele administrate în cauză, sunt îndeplinite condițiile obligatorii prevăzute de lege, pentru ca instanța să admită ordinul de protecție, respectiv cele cuprinse în art.4, 5 și 23 din Legea 217/2003.
Un ordin de protecție poate fi emis, doar dacă sunt cumulativ trei condiții de fond: existența și comiterea unor acte violente iar actul de violență să pună în pericol viața, integritatea sau libertatea persoanei și actul de violență, să fie comis de un membru al familiei.
De asemenea, probarea cererii trebuia făcută de instanța de fond și nu în calea de atac, apelul ca și cale de atac având rolul controlului judiciar, sub aspectul temeiniciei cererii. Instanța de fond, trebuia să facă aplicare disp. art.254 alin.5 C.pr.civ, care prevăd că, în situația în care probele nu sunt îndestulătoare, instanța, poate ordona din oficiu completarea probelor deja propuse sau chiar probe noi.
Ori în cauza dedusă judecății, nu există nici un mijloc de probă din care să rezulte existența și exercitarea violentelor asupra reclamantei sau a minorului N. R. A. .
Nu rezultă din probele administrate că ar fi avut loc acte de violență . Din adresa înaintată la dosar de Poliția municipiului Bârlad, rezultă că la data de 27.10 2015, numita N. L. I. a sesizat faptul că soția sa a părăsit domiciliul conjugal.
In ceea ce privește plângerile formulate de reclamantă, împotriva apelantului se precizează faptul că a fost înregistrată o reclamatie a numitei N. V., pentru violarea secretului corespondentei, reclamație ce a fost înaintată cu propunere de clasare.
Si ca un ultim aspect, se precizează faptul că nu există în evidentele Poliției municipiului Bârlad înregistrate plângeri împotriva lui N. L. Iualian.
Față de aceste aspecte, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat .
Reținând cauza pe fond, solicită respingerea cererii ca nedovedită.
În ceea ce privește apelul formulat de apelantul N. L. I., îl consideră a fi întemeiat, solicitând instanței admiterea acestuia.
Avocat A. având cuvântul pentru apelantul -pâratul N. L. I., precizează prin sentința Judecătoriei Bârlad, a fost emis un ordin de protecție împotriva acestuia, prin care s-a dispus pentru o perioadă de 6 luni, să păstreze o distanță de 50 metri față de reclamantă și minorul N. R. L. și încredințarea minorului, spre creștere și educare ,reclamantei.
Consideră că hotărârea primei instanțe este netemeinică pe motiv că nu au fost respectate disp. art.23 din Legea nr. 217/2003, care prevăd că scopul emiterii unui ordin de protecție este acela de a înlătura o stare de pericol care vizează persoana care solicită instanței o astfel de măsură de protecție. Față de aceste dispoziții, victima violentei în familie trebuie sa administreze în fța judecătorului probe din care să rezulte iminența unei astfel de stări de pericol.
Instanța de fond a emis ordinul de protecție, doar pe baza motivării cererii de către reclamantă, cu privire la pretinsele neînțelegeri și violente din partea apelantului, susțineri ce l+au determinat pe judecătorul de fond să admită cererea, deși disp. art.27 alin.5 din Legea nr. 217/2003, vorbește despre administrarea unui minim de probe, care nu a fost administrat în prezenta cauză.
Instanța de fond a luat hotărârea fără a dispune citarea apelantului, acesta fiind lipsit de apărare.
Este adevărat că între soți au intervenit o . certuri și asta din cauza faptului că reclamanta a inițiat pe rețelele de socializare o relație cu un alt bărbat, apelantul promovând și o acțiune de divorț. Aceste susțineri sunt probate de declarația martorului audiat în cauză și de relațiile înaintate de la Poliția municipiului Bârlad, care comunică că apelantul N. L. I. a sesizat poliția că soția sa a părăsit domiciliu conjugal.
Ceea ce este mai grav în prezenta cauză este faptul că măsurile dispuse de instanța de fond, cu privire la relația dintre minor și apelant.
Minorul a fost permanent în grija tatălui său, iar prin pronunțarea hotărârii Judecătoriei Bârlad, acesta a fost luat în preajma sărbătorilor de iarnă., apelantul nemaiavând ocazia unei întâlniri cu propriu fiu.
Față de toate aceste considerente solicită ca instanța să admită apelurile formulate de M. P. prin P. de pe Lângă Judecătoria Bârlad și N. L. I. și respingerea cererii formulate de intimata – reclamantă, cu obligarea acesteia la plata de cheltuieli de judecată, pentru care depune la dosar 2 chitanțe, privind achitarea onorariu avocat.
Intimata –reclamantă N. V. având cuvântul precizează că martorul audiat în cauză nu-i cunoaște familia . Violențe au existat tot timpul, mai ales cele de ordin psihic. Știe că apelantul este tatăl minorului, dorește ca acesta să aibă drepturi asupra minorului, dar și obligații.
Instanța, declară dezbaterile închise și lasă cauza în pronunțare, după care, s-a trecut la deliberare conform art. 395 Cod pr.civ., dându-se decizia de față.
TRIBUNALUL
Asupra apelurilor civile de față.
Prin sentința civilă nr.3199/2015 a Judecătoria Bârlad s- a admis acțiunea reclamantei N. V., CNP_, împotriva pârâtului N. L. I..
S-a dispus luarea următoarelor măsuri de protecție a reclamantei și a minorului N. R.- A., cu obligarea pârâtului să păstreze o distanță de minim 50 de metri față de reclamantă și minorul N. R.- A., născut la 12.04.2006; interzicerea pârâtului orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod cu reclamanta;încredințarea reclamantei, spre creștere și educare pe minorul N. R.- A.;
Măsurile au fost dispuse pe o durată de 6 (șase) luni de la data emiterii ordinului.
Pentru a pronunța, prima instanță a reținut:
Chiar și în lipsa de acte doveditoare, simpla indicare a terenurilor care o determină pe victimă să considere că viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea sunt puse în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, este de natură să ducă la aplicarea art. 23 din Legea nr. 217/2003.
Aceasta în primul rând din cauza urgenței, care rezultă din motivarea cererii dar și a împrejurării că în calea de atac victima poate să depună acte sau să ceară administrarea oricărei alte probe în sprijinul acțiunii.
Sub aceste aspecte din motivarea cererii în care se arată că datorită neînțelegerilor și a comportamentului violent al soțului care provoacă scandaluri și este violent atât cu victima cât și cu fiul părților, a fost maltratată în nenumărate rânduri, fiind obligată să părăsească domiciliul, rezultă starea de pericol iminent în care se află atât reclamanta dar și minorul N. R. A..
În consecință, față de cele ce preced, în baza art. 25 și urm. din Legea nr. 217/2003, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.
Impotriva acesteia a declarat apel M. P. prin P. de pe lângă Judecătoria Bârlad, solicitând admiterea apelului și anularea sentinței civile.
In fapt, la data de 10 decembrie 2015, reclamanta N. V. a solicitat, prin cererea introductivă adresată Judecătoriei Bârlad, emiterea unui ordin de protecție împotriva pârâtului N. L. I., prin care să se dispună cu caracter provizoriu următoarele măsuri:
Obligarea pârâtului la păstrarea unei distanță minime determinate fată de reclamantă, minorul N. R. A., născut la data 12.04.2006 și reședința situată în mun. Bârlad, .. 4, jud. V..; interzicerea pârâtului a oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod cu reclamanta; încredințarea reclamantei, spre creștere și educare a minorului N. R.-A.. In dovedirea cererii reclamanta nu a depus la dosar niciun înscris sau un alt mijloc de probă.
Instanța, după primirea dosarului la data de 10.12.2015, a fixat termen de judecată, în camera de consiliu, la data de 14 decembrie 2015, ora 13,00, și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. 5 din Legea nr. 217/2003, apreciind că este un caz de urgență deosebită și nu se impune aplicarea procedurii obișnuite prev. de art. 27 alin. 1 și 2 din lege, în sensul citării părților conform art. 159 C.pr.civ. și a amânat pronunțarea pentru data de 15.12.2015.
Instanța s-a pronunțat asupra cererii în data de 15.12.2015, în sensul că a admis acțiunea reclamantei și a dispus luarea următoarelor măsuri de protecție, pentru o durată de 6 luni de zile, pentru reclamanta N. V. și N. L. I.:
A obligat pârâtul să păstreze o distanță de minim 50 de metri față de reclamantă și minorul N. R. A., născut la data 12.04.2006; a interzis pârâtului orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod cu reclamanta; a încredințat reclamantei, spre creștere și educare pe minorul N. R.-A..
Deși în dispozitivul sentinței civile s-a menționat că recursul este calea de atac, apreciem că în conformitate cu dispozițiile art. 466 alin 1 C.proc.civilă, calea de atac în această materie este apelul, care reprezintă regula căii de atac în cazul hotărârilor de primă instanță.
In același sens sunt și dispozițiile art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care prevăd că, în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea de primă instanță poate fi atacată cu recurs(art.30 alin 1 din Legea nr.217/2003), aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.
1. Cu privire la aplicarea procedurii speciale prevăzute de art. 27 alin. 5 din Legea nr.217/2003, apreciem că aceasta nu era incidență în cererea dedusă judecății, din următoarele considerente:
1.1.Regula în materia judecării cauzelor având ca obiect ordinul de
protecție o reprezintă judecarea de urgență a acestora, în camera de consiliu,
cu participarea procurorului și citarea părților potrivit regulilor de la citarea
în cauzele urgente.
Soluționarea cererii chiar în aceeași zi, fără citarea pârtilor și fără concluziile acestora poate avea loc, în primul rând, doar dacă există un caz de urgență deosebită, care trebuie dovedită, prin actele depuse la dosar.
Din analiza art. 27 alin. 5 din Legea nr. 217/2003, rezultă în mod evident, că ar fi aplicabilă această procedură de urgență, doar în măsura în care, înscrisurile depuse la dosar în dovedirea cererii, dovedesc atât urgența în soluționarea cererii cât și condițiile privind emiterea unui ordin de protecție.
Ori, la dosar, reclamanta pe lângă cererea introductivă, constituită din formularul tipizat, nu a depus în probațiune, niciun înscris apt de a face dovada acelei stări de urgență deosebită pe care o are în vedere alin. 5 al art. 27 din Legea nr. 217/2003.
In alt doilea rând, corelativ cu dovedirea urgenței în judecarea cauzei, trebuie ca, din conținutul cererii și a actelor depuse la dosar, să rezulte și să fie dovedite condițiile de fond pentru admisibilitatea cererii.
Astfel, un ordin de protecție se poate emite - indiferent de procedura urmată- doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele trei condiții: se dovedește existenta si comiterea unor acte de violente asa cum sunt ele particularizate în art. 4 din Legea nr.217/2013, actul de violență este de natură să pună în pericol viața, integritatea sau libertatea persoanei conform art. 23 din lege și actul de violență este comis față de un membru al familiei în accepțiunea extinsă oferită de art. 5 din Legea nr. 217/2013.
În prezenta cauză reclamanta nu a depus la dosar niciun mijloc de probă din care să rezulte că au fost săvârșite acte de violență și cu atât mai puțin starea de pericol care ar putea fi generată de acestea, hotărârea pronunțată bazându-se exclusiv pe susținerile reclamantei inserate în cererea de chemare în judecată.
1.2.Potrivit art. 27 alin.5 din Legea nr. 217/2003, când instanța soluționează cererea pe baza acesteia și a actelor depuse la dosar, trebuie să se pronunțe în aceeași zi, ori din actele dosarului rezultă că, cererea a fost primită și înregistrată la instanță pe data de 10.12.2015, ora 11,13, iar judecarea cauzei s-a făcut pe data de 14.12.2015, când a fost amânată pronunțarea pentru data de 15.12.2015.
Deși art. 27 alin.5 din Legea nr.217/2003, prevede în mod explicit faptul că în situația în care este abordată această procedură de urgență, instanța trebuie să se pronunțe în aceeași zi, aspect procedural determinat de însăși urgența avută în vedere, pronunțarea în această cauză a fost amânată pentru data de 15.12.2015, când instanța a dispus asupra cererii reclamantei.
In aceste împrejurări trebuie avut în vedere faptul că în cauză și relativ la această situație, nu era aplicabilă procedura specială prev. la art. 27 alin. 5 din Legea nr. 217/2003, privind soluționarea cauzei în aceeași zi, fără citarea părților, în contextul în care cererea reclamantei a fost înregistrată la instanță la data de 10.12.2015, iar soluționarea ei s-a făcut la data de 15.12.3015, perioadă de timp care ar fi oferit termenul necesar pentru ca părțile să fie citate procedural conform art. 27 alin. 2 din Legea nr. 217/2003, potrivit regulilor privind citarea în cauzele urgente.
1.3.Față de motivele invocate la punctele 1.1. și 1.2., din care rezultă că în mod greșit instanța a soluționat cauza fără citarea cauzei, în contextul în care această procedură nu era aplicabilă, rezultă că au fost încălcate în cauză și disp. art. 153 alin. 1 C. pr civilă, care prevede că instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost legal citate ori s-au prezentat, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Ori având în vedere că în cauză nu erau aplicabile dispozițiile referitoare la soluționarea cererii fără citarea părților, este evident că instanța a încălcat această normă care are un caracter imperativ, cerința nesocotită fiind prevăzută expres sub sancțiunea nulității, iar neregularitatea trebuia invocată din oficiu de către instanță.
1.4.Citarea părților se impunea și în vederea precizării cererii de către reclamantă, care la punctul VIII lit. d.l, d.2 și d.3 din formularul introductiv, nu a indicat distanța pe care să o păstreze pârâtul agresor, instanța hotărând o distanță de 50 de metri cu încălcarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil prev. la art. 9 din Codul de procedură civilă.
2. Cu privire la fondul cauzei.
2.1. Pe fond, apreciem că, față de probele administrate în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile obligatorii prevăzute de lege, pentru ca instanța să admită ordinul de protecție, respectiv cele cuprinse în art. 4, 5 și 23 din Legea nr. 217/2003.
Astfel, un ordin de protecție se poate emite doar dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1.se constată comiterea unui act de violență, așa cum sunt acestea particularizate în art. 4 din Legea nr. 217/2003.
2. actul de violență este de natură să pună în pericol viața, integritatea sau libertatea victimei;
3. actul este unul de violență în familie, în sensul că a fost comis de către un membru de familie conform art.5 din Legea nr. 217/2003.
Chiar dacă cauzele, având ca obiect ordin de protecție, se judecă de urgență, aceasta nu scutește persoana care formulează cererea, de a respecta dispozițiile art. 249 C. pr civilă, care prevăd faptul că, cel ce face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, între care nu este cuprins și cel reglementat de Legea nr. 217/2003.
In cauza dedusă judecății, sarcina probei incumba reclamantei N. V., care a formulat cererea pentru emiterea unui ordin de protecție.
Sarcina probei și dovedirea cererii au o importanță deosebită întrucât, în lipsă de probe sau când acestea sunt insuficiente, instanța trebuie să respingă cererea ca neîntemeiată.
De asemenea, probarea cererii trebuie făcută la instanța de fond și nu în calea de atac, așa cum se susține în motivarea sentinței civile atacate, apelul ca și cale de atac, având rolul de control judiciar, implicit sub aspectul temeiniciei cererii.
Aceasta susținere este de altfel în contradicție și cu dispozițiile art. 478 alin. 2 C. pr. civilă, care dispun că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.
Mai mult, în cauză, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 254 alin. 5 C. pr civilă, care prevăd că, în situația în care probele nu sunt îndestulătoare, instanța poate ordona din oficiu completarea probelor deja propuse sau chiar probe noi împotriva voinței părților.
Ori în cauza dedusă judecății, nu există niciun mijloc de probă din care să rezulte existența și exercitarea violențelor asupra reclamantei N. V. și a minorului N. R. A. și nici starea de pericol generată de aceste violențe.
Motivarea hotărârii se bazează exclusiv pe susținerile reclamantei din cererea introductivă, în cauză nefiind administrată nicio altă probă prin care să se facă dovada condițiilor prevăzute de lege pentru emiterea ordinului de protecție.
Practic, așa cum rezultă din motivarea sentinței civile atacate, orice cerere având ca obiect ordin de protecție este admisibilă, doar cu îndeplinirea condiției formale, privind completarea unui formular tipizat ce se substituie cererii obișnuite de chemare în judecată, fără a fi necesară dovedirea cerințelor speciale prevăzute de lege privind admisibilitatea unor asemenea solicitări, aspect care contravine principiilor de drept procesual civile.
Din perspectiva naturii juridice a ordinului de protecție, dar și a măsurilor ce pot fi dispuse pe această cale, care constituie o ingerință asupra drepturilor fundamentale ale persoanei, rezultă importanța necesității administrării probatoriului de natură a fundamenta o hotărâre prin care să fie emis un ordin de protecție.
In acest sens, trebuie avute în vedere și consecințele juridice penale generate de nerespectarea unui ordin de protecție, în contextul în care pârâtului nu i s-a dat posibilitatea de a-și face niciun fel de apărare.
2.2.Prin ordinul de protecție s-a impus și măsura încredințării
reclamantei, spre creștere și educare, a minorului N. R. A..
Art. 26 alin. 1 lit.h din Legea nr. 217/2013, prevede într-adevăr posibilitatea încredințării copiilor minori sau stabilirea reședinței acestora.
Aceste dispoziții trebuie însă analizate prin prisma art. 483 și următoarele din Noul Cod Civil, referitoare la autoritatea părintească, care este definită ca fiind ansamblul drepturilor și îndatoririlor care privesc atât persoana cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.
Se observă că, printre obligațiile prevăzute de Noul Cod civil, ca făcând parte din autoritatea părintească este și cea de a asigura locuința minorului. Așadar, instituția încredințării minorilor a fost înlocuită de instituția autorității părintești, care cuprinde și obligația părinților de a asigura locuința minorilor și, în acest context, dispozițiile cuprinse în art. 26 alin. 1 lit h din Legea nr. 217/2013, modificată prin Legea nr. 25/2012, trebuie interpretate prin prisma Noului Cod civil.
Analizând textul mai sus invocat, rezultă că acesta se referă la posibilitatea încredințării copiilor minori sau stabilirea reședinței. Analizarea ansamblului drepturilor și obligațiilor care compun autoritatea părintească, nu este posibilă pe această cale sumară, urgentă, care are ca finalitate protecția minorilor pentru prevenirea unui pericol.
Față de cele expuse rezultă că, pe calea ordinului de protecție, este admisibilă doar stabilirea provizorie a locuinței minorilor.
2.3.Deși prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat și obligația ca pârâtul să păstreze o distanță minimă(fără a fi precizată efectiv), față de reședința situată în mun. Bârlad, .. 4, jud. V., instanța nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, deși avea obligația procesuală de a soluționa fiecare capăt de cerere solicitat.
Față de cele expuse, solicităm ca în temeiul art. 480 alin 2, 3 Cod procedură civilă, admiterea apelului așa cum a fost formulat și anularea sentinței civile nr. 3199 din 15.12.2015 a Judecătoriei Bârlad, întrucât este nelegală și netemeinică.
In drept, și-a întemeiat cererea pe disp.art. art. 92 alin 4, art. 458, art. 468 alin. 4, 480 alin 2 și 3 C.pr.civilă și art. 30 din Legea nr. 217/2003.
Împotriva acesteia sentințe a declarat apel și apelantul- pârât N. L. I., solicitând admiterea apelului și anularea sentinței civile. În temeiul disp. art 30 al.2 din Legea 217/2003 .
Prin Sentința civila nr.3199/2015 Judecătoria Bârlad a admis cererea formulata de intimata N. V. privind emiterea împotriva mea a unui ordin de protecție prin care care s-a dispus pentru o perioada de 6 Juni:
-obligarea mea sa păstrez o distanta de minim 50 metri fata de reclamanta si minorul N. R. A., născut la 12.04.2006
-interdicția de a acea orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenta sau in orice alt mod cu reclamanta;
-încredintarea reclamantei spre creștere si educare pe minorul N. R. A. .
Consideră neîntemeiată hotărârea primei instanțe pentru următoarele motive:
-conform art.23 din Legea nr.217/2003 scopul care trebuie urmărit prin emiterea unui ordin de protecție este acela de a înlătură o stare de pericol care vizează persoana care solicita instanței o astfel de măsura de protecție
-circumscris acestui scop, victima violentei in familie trebuie sa administreze in fata judecătorului probe din care sa rezulte iminenta unei astfel de stări de pericol
-de asemenea, victima violentei in familie trebuie sa demonstreze dincolo de orice dubiu ca agresorul a săvârșit sau este pe cel sa săvârșească asupra sa sau a persoanelor pentru care solicita emiterea ordinului de protecție a uneia dintre acțiunile sau inacțiunile prevăzute de art.4 din Legea nr.217/2003.
In cauza de fata instanța de fond a considerat întemeiata cererea privind emiterea unui ordin de protecție fară a se fi administrat mei o proba de către reclamanta in sensul celor arătate mai sus.
Instanța a luat hotărârea fără a se dispune citarea mea. Este adevărat ca Legea nr.217/2003 permite o astfel de procedura, insa legea nu permite judecătorului sa ia o astfel de măsura in lipsa unor probe întemeiate.
Or, din cuprinsul motivării hotărârii, însuși judecătorul arata ca hotărârea sa nu se sprijină pe probe, ci doar pe afirmațiile reclamantei:
„Astfel,chior si in lipsa de acte doveditoare, simpla indicare a temeiurilor care o determina pe victima sa considere ca viata integritatea fizica sau psihica ori libertatea sunt puse in pericol printr-un act de violenta din partea unui membru al familiei (...)"
D. motivarea cererii de către reclamanta cu privire la pretinse neînțelegeri si violente din partea mea 1-a determinat pe judecătorul fondului sa admită cererea,deși art.27 al.5 din Legea nr.217/2003 vorbește de un minim de probe ce trebuie administrate in fata instanței de fond, si anume, înscrisurile (si numai in cazuri urgente). Or, nici măcar aceste probe nu au fost administrate in cauza prezenta.
Este de neexplicat cum judecătorul a luat masuri atât de aspre (a căror nerespectare constituie infracțiune) (ara sa il intereseze apărările mele sau ,in lipsa acesteia, fara sa i se prezinte probe temeinice.
Or, in cazul de fata, situația de fapt este următoarea:
Noi, părțile, ne-am căsătorit la data de 6 noiembrie 2009. înaintea încheierii căsătoriei am avut o lunga perioada de concubinaj din care au rezultat trei copii, dintre care, in prezent doi sunt majori, iar minor este doar NIȚA R. A..
Relația noastră de căsătorie a decurs relativ normal pana in urma cu câteva luni, când am constatat ca parata aloca perioade de timp nefiresc de lungi comunicării pe rețele de socializare (facebook).Am aflat ca, in fapt, parata stabilise o relație cu un bărbat de naționalitate algeriană .Se pare, insa,ca nu era singurul bărbat cu care purta convorbiri pe relele de socializare.
Nu am putut tolera astfel de legaturi intre soția mea si respectivele persoane ,fapt care a condus la numeroase certuri pe un ton violent in familia noastră, mai ales ca parata nu a intenționat sa schimbe ceva in comportamentul sau.
La data de 5 decembrie 2015, in urma unor certuri dintre noi pe aceasta tema, parata a mărturisit ca nu mai dorește sa continue căsnicia cu mine, ca dorește sa permanentizeze relația cu cetățeanul algerian si a părăsit din proprie inițiativa locuința conjugala, stabilindu-se la CENTRUL DE PRIMIRE IN REGIM DE URGENTA. Eu am formulat plângere la Politia mun. Bârlad cu privire la acest fapt.
F. de aceasta situație, am promovat acțiune de divorț.
Intimata, sa, profitând de superficialitatea judecătorului de la fond a obținut un ordin de protecție împotriva mea, deși eu nu am exercitat agresiuni nici împotriva sa si sub nici o forma împotriva copilului.
Nu mă interesează faptul de a păstra lege tura cu intimata întrucât relația de căsătorie nu mai poate continua si, pe cale de consecința, nu mă interesează sa păstrez legătura cu aceasta.
Nu pot fi, insa, de acord cu masurile dispuse prin hotărâre cu privire la relația dintre mine si minor.
Copilul a fost permanent in grija mea,in condițiile in care intimata își neglija tot mai mult îndatoririle de mama prin prisma preocupărilor sale, iar relația dintre mine si acesta nu a fost niciodată umbrita de violenta.
Practic, după ce intimata a părăsit domiciliul comun nu pentru ca ar fi supusa vreunui act de violenta, ci pentru ca dorea stabilirea unei relații cu alt bărbat, minorul a rămas in grija mea, iar acum, in pragul sărbătorilor de iarna, a fost smuls de lângă mine printr-o hotărâre aberanta data de Judecătoria Bârlad.
Copilul a suferit mult in urma acestei masuri abuzive, ajungând sa locuiască in CENTRUL DE PRIMIRE IN REGIM DE URGENTA in perioada vacantei sale de iarna si de sărbători, departe de părintele care se preocupa cu adevărat de acesta.
Nu înțeleg de ce s-au luat aceste masuri fără minime verificări si mai ales, de ce s-a luat măsura separării minorului fata de mine si interdicția oricăror legături ale acestuia cu mine fără a se fi avut in vedere măcar audierea acestuia de către instanța.
Din cuprinsul hotărârii nu rezulta nici daca mi-au fost respectate drepturile prevăzute de art.27 al.4 din Legea 217/2003 privind numirea unui apărător din oficiu, pentru a sti daca pot invoca si acest motiv de recurs. Daca s-a încălcat acest drept, solicit sa se caseze hotărârea pentru inculcarea dreptului la apărare.
Consider ca scopul pentru care se permite instanței de judecata emiterea ordinului de protecție a fost deturnat, instanța emițând interdicțiile prevăzute in dispozitivul hotărârii pur si simplu fără temei, condiții in care solicit instanței de recurs sa dispună admiterea recursului si, rejudecând cauza, sa respingă ca neintemeiata cererea reclamantei.
In temeiul art.30 al.2 din Legea nr.217/2003 solicit ca instanța de recurs sa dispună suspendarea executării hotărârii pana la judecarea recursului.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3199 din 15.12.2015 pronunțată de Judecătoria Bârlad a fost emis la cererea reclamantei N. V. un ordin de protecție împotriva pârâtului N. L.-I. obligându-l pe acesta să păstreze o distanță de minim 50 m și interzicându-i orice contact cu reclamanta. De asemenea, instanța a luat măsura păstrării distanței și față de minorul N. R.-A. care a fost încredințat provizoriu (6 luni) spre creștere și educare mamei sale.
Împotriva acestei sentințe judecătorești au formulat cerere de apel atât pârâtul cât și M. P. prin P. de pe lângă Judecătoria Bârlad.
O primă critică invocată de către M. P. se referă la neincidența în cauză a dispozițiilor art. 27 alin. 5 din Legea nr. 217/2003.
Analizând acest aspect în raport de înscrisurile existente la dosarul de fond, Tribunalul V. îl consideră neîntemeiat.
Astfel instanța constată că reclamanta este în prezent internată la Centrul de Urgență pentru Victimele Violenței în Familie din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului V. iar luarea acestei măsuri presupune existența unei stări de urgență așa cum dispune art. 17 alin. 3 din Legea nr. 217/2003. În aceste condiții, este îndeplinită condiția prevăzută de art. 27 alin. 5 din Legea nr. 217/2003, respectiv cea a existenței unei urgențe deosebite. De asemenea, instanța constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta solicită doar obligarea pârâtului la păstrarea unei distanțe față de sine și față de fiul minor nu însă și evacuarea pârâtului sau reintegrarea în spațiu, astfel încât și din acest punct de vedere judecarea cauzei în primă instanță putea avea loc și fără citarea părților.
Mai mult, instanța constată că a fost asigurată prezența reprezentantului Ministerului P. în persoana unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bârlad și de asemenea că pârâtul a beneficiat de asistență juridică de specialitate din oficiu.
În ceea ce privește criticile ambilor apelanți cu privire fondul cauzei instanța constată că judecătoria a pronunțat o soluție legală și temeinică.
Deși judecătorul fondului s-a limitat la o motivare succintă acesta a surprins elementele esențiale care au condus la pronunțarea acestei soluții.
Tribunalul, analizând înscrisurile depuse la dosar constată că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de 23 din Legea nr. 217/2003. Aceasta este internată în prezent într-un centru de protectie a victimelor violentelor conjugale (cererea de chemare în judecată fiind introdusă în numele reclamantei de reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului V.) iar din Biletul de externare precum și din scrisoarea medicală eliberate de către medicul specialist psihiatru ambele depuse la dosarul cauzei în apel (filele 36-37) rezultă că reclamanta a fost internată timp de 7 zile în regim de urgență medico-psihiatrică ca urmare a unor afecțiuni agravate în ultima lună de existența unei stări de conflictualitate intrafamiliale, medicii recomandând integrarea într-un mediu socio-familial psiho-protectiv. În aceste condiții, este evident faptul că reclamanta a suferit cel puțin violente verbale și psihologice de o anumită gravitate care au condus la necesitatea internării acesteia în regim de urgență și administrării unui tratament medicamentos.
Depoziția martorul propus de către apelantul N. L.-I. audiat în prezenta cale de atac nu a fost în măsură să indice o altă stare de fapt decât cea care rezultă din înscrisurile depuse la dosar. Astfel, deși martorul a susținut că, pe o parte, nu a asistat la vreun conflict din cadrul familiei apelantului, pe de altă parte, a arată că în ultimul timp a trecut rar pe la locuința familiei N.. De altfel, martorul a admis că este posibil ca discuții grave să fi existat între părți însă la acestea nu a asistat. În aceste condiții, multe din susținerile martorului, referitoare la despărțirea soților precum și cu privire la motivul despărțirii, respectiv discuții pe care intimata-reclamantă le-ar fi avut cu diverse persoane pe Facebook provin chiar de la apelant, al cărui bun prieten este. Mai mult, martorul a arătat că în comunitate nu numai apelantul dar și soția sa sunt percepuți ca fiind oameni gospodari.
Așadar, analizând întregul ansamblu probator administrat în cauză instanța constată că măsurile de protecție dispuse de către judecătorul fondului în favoarea reclamante sunt fondate.
Întrucât a fost probată existența unui comportament violent îndreptat împotriva celuilalt părinte, în mod corect s-au luat și două măsuri provizorii (timp de 6 luni) referitoare la minorul N. R.-L., respectiv încredințarea reclamantei spre creștere și educare precum și obligarea apelantului-pârât la păstrarea unei distanțe minime obligatorii. Instanța constată de asemenea că în cadrul art. 36 alin. 7 din Legea nr. 272/2004 printre motivele întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte, ca formă de protecție a minorului, legiuitorul a prevăzut și violența față de celălalt părinte. Deși instanța nu neagă dreptul ambilor părinți de creștere și educare a copilului precum și afectiunea părților din dosar față de minor, consideră că în prezent, este în interesul superior al copilului să locuiască alături de mama sa într-un mediu psiho-protectiv (ambii având reședința la Centrul de Urgență pentru Victimele Violenței în Familie din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului V.) până la solutionarea neînțelegerilor ivite între părinți. De altfel, părțile, în concluziile finale au arătat că au intentat acțiune în divorț, ocazie cu care instanța se va pronunța și cu privire la încredințarea minorului.
Pentru aceste considerente, instanța, în temeiul art. 480 alin. 1 NCPC va respinge apelurile declarate de apelantul M. P. prin P. DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA BÂRLAD și apelantul N. L.-I. împotriva sentinței civile nr. 3199 din 15.12.2015 pronunțată de Judecătoria Bârlad în dosar nr._ ca neîntemeiate.
Nefiind întrunite condițiile art. 453 NCPC instanța va respinge cererea apelantului N. L.-I. de acordare a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile declarate de apelantul M. P. prin P. DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA BÂRLAD și apelantul N. L.-I. împotriva sentinței civile nr. 3199 din 15.12.2015 pronunțată de Judecătoria Bârlad în dosar nr._ ca neîntemeiate.
Definitivă.
Pronunțată in ședință publică,azi, 01.02.2016.
Președinte, O. M. V. | Judecător, O. C. | |
Grefier, SMĂRĂNDIȚA-C. C. |
Red./Tehnored. Jud. O.C./03.02.2016
4ex/2 . fond: M. R., Judecătoria Bârlad
| ← Situaţie juridică minor. Sentința nr. 111/2016. Tribunalul VASLUI | Situaţie juridică minor. Sentința nr. 230/2016. Tribunalul VASLUI → |
|---|
