Competenţă. Cereri pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. Rolul activ al judecătorului

Comentarii

0

C. proc. civ., art. 2, art. 129, art. 158 C. proc. pen., art. 504-506

Sub aspect procesual, normele de competenţă stabilite prin codul de procedură civilă şi legi speciale sunt imperative şi au caracter absolut în delimitarea instanţelor de grad diferit. în exercitarea rolului activ, judecătorul, fără a încălca principiul disponibilităţii, este în drept să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept, deşi nu sunt menţionate în cerere,

stabilind normele de drept aplicabile în cerere şi să stăruie prin

toate mijloacele pentru aflarea adevărului.

Sentinţa civilă nr. 2 din 21 ianuarie 2009

Prin cererea înregistrată la Tribunalul laşi, la data de 11 decembrie

2007, reclamantul a chemat în judecată pârâtul statul român, prin Ministeml de Finanţe, pentm a fi obligat la plata sumei de 150.000 euro cu titlu de despăgubiri pentm repararea daunelor morale.

în drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998, art. 999 şi art. 54 din Decretul nr. 31/1954 şi Convenţia europeană pentm apărarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

In motivarea în fapt a acţiunii, reclamantul a arătat în esenţă că era avocat în barou, din anul 1998 şi era cercetat penal pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen.

Reclamantul a precizat că, prin sentinţa penală nr. 226 din 06 aprilie 2006 a Tribunalului Iaşi, definitivă urmare a respingerii căilor de atac promovate de denunţător, a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. (decizia penală nr. 59 din 05 martie 2007 a Curţii de Apel Iaşi, decizia penală nr. 2087 din 19 aprilie 2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).

Reclamantul a susţinut că a suferit o traumă psihică pe tot parcursul cercetărilor şi judecăţii, că prin grava eroare a cărei victimă a fost, cât şi prin durata excesivă a procedurilor judiciare i-au fost încălcate drepturi şi libertăţi. în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a redat situaţia de fapt pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală, durata judecăţii, apreciind că magistratul care a efectuat urmărirea penală şi procurorul ierarhic superior au dat dovadă de superficialitate, încălcând art. 202 C. proc. pen., ce consacră rolul activ şi obligaţiile de a strânge probele necesare aflării adevărului, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia.

Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 493 din 31 martie 2008, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) şi h) C. proc. civ., a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Iaşi şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul statul român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Pentru a pronunţa hotărârea, tribunalul a constatat că reclamantul a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect pretenţii, solicitând obligarea pârâtului statul român, prin Ministeml Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, la plata sumei de 150.000 lei cu titlu de despăgubiri pentm repararea daunelor morale.

Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998 C. civ., care prevăd că „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cănii greşeală s-a ocazionat a-1 repara”, aceste dispoziţii constituind deci temeiul legal pentm stabilirea răspunderii civile delictuale.

în speţă, tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamant nu se încadra în dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. h) C. proc. civ. - „cereri pentm repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale”, pentm a atrage competenţa de soluţionare în primă instanţă a tribunalului, prejudiciul moral a cărei reparare s-a solicitat neprovenind dintr-o eroare judiciară săvârşită în procesul penal.

Raportat şi la obiectul cererii deduse judecăţii, la valoarea acesteia, sub

500.000 lei şi temeiul legal invocat, instanţa a reţinut că în cauză competenţa soluţionării cererii revenea judecătoriei, şi nu tribunalului.

Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 11678 din 22 octombrie 2008, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Iaşi invocată din oficiu şi, declinând competenţa materială de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Iaşi şi Judecătoria Iaşi şi a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Iaşi, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Judecătoria a constatat că reclamantul şi-a precizat succesiv acţiunea, în sensul că înţelegea să se judece cu pârâtul statul român şi că îşi întemeia cererea pe dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Potrivit acestui text de lege coroborat cu art. 506 C. proc. pen. şi art. 2 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., competenţa de a soluţiona în primă instanţă acţiunea pentru repararea pagubelor cauzate prin erorile judiciare în procesele penale aparţine tribunalului.

Judecătoria a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Iaşi, urmând ca aspecte precum calitatea procesuală pasivă, existenţa erorii judiciare, existenţa legăturii de cauzalitate între aceasta şi prejudiciul invocat să fie lămurite la instanţa competentă.

In soluţionarea conflictului de competenţă, instanţa trebuia să stabilească în limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată temeiul de drept precizat de reclamant, dacă eroarea judiciară pentru care s-a cerut stabilirea răspunderii statului s-a comis într-un proces penal sau în alt proces de natură civilă.

Curtea de apel a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea tribunalului, ca instanţă de prim grad, pentru următoarele considerente:

Sub aspect procesual, normele de competenţă materială sunt stabilite în Codul de procedură civilă, sunt imperative, având caracter absolut în delimitarea instanţelor de grad diferit. Competenţa în primă instanţă a tribunalului sau judecătoriei, reglementată prin art. 1 şi 2 C. proc. civ., este determinată de obiectul, valoarea sau natura cererii.

Reclamantul a învestit instanţa de prim grad cu acţiune ce avea un obiect evaluabil în bani, solicitând cu titlu de daune morale suma de

150.000 euro, şi nu lei, aşa cum greşit s-a reţinut de tribunal în considerentele hotărârii.

în conformitate cu art. 112 pct. 3 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă obiectul cererii şi valoarea lui după preţuirea reclamantului.

în art. 1 şi 2 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi în art. 3 alin. (3) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii

nr. 146/1997 se prevede, sub sancţiunea de a nu primi cererea, că reclamantul are obligaţia de a preciza în lei valoarea, obligaţie care nu a fost îndeplinită în cursul judecăţii. Reclamantul a făcut precizările cemte de lege doar la judecătorie, alăturat temeiului de drept din acţiune - art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor care, în alin. (1) prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale sau alte cauze, în condiţiile legii, stabilind termenul şi condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune.

Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale sunt stabilite în Codul de procedură penală şi sunt date în competenţa de soluţionare, în primă instanţă, tribunalelor, potrivit art. 2 lit. h) C. proc. civ.

Pentru prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare, săvârşite în alte procese decât cele penale, deci în materie civilă în sens larg, legiuitonil nu a determinat competenţa materială a instanţei de un anumit grad.

în consecinţă, în cauză erau aplicabile fie dispoziţiile art. 1, fie ale art. 2 lit. b) C. proc. civ., competenţa materială fiind determinată de obiectul şi valoarea cererii, tribunalul judecând în primă instanţă procesele şi cererile în materie civilă, al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepţiile prevăzute expres şi limitativ în art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Reclamantul, în cererea de chemare în judecată, în situaţia de fapt, a indicat drept izvor al obligaţiei statului, procesul penal în care a fost achitat, însă nu şi-a întemeiat cererea expres pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.

învestită prin situaţia de fapt, instanţa avea obligaţia de a hotărî numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, de a stabili temeiul de drept al acţiunii, dacă nu era indicat, Iară a încălca principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

Curtea a constatat că reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune civilă, ce avea un obiect patrimonial, evaluat în valută, la 150.000 euro, neprecizat în lei. La cursul de referinţă leu/euro stabilit de BNR la data introducerii acţiunii şi, respectiv, a soluţionării conflictului de competenţă, de 4,30 lei pentru un euro, litigiul avea o valoare de peste 500.000 lei, fiind dat prin art. 2 lit. b) C. proc. civ. în competenţa tribunalului, în primă instanţă.

în exercitarea rolului activ, fără a încălca principiul disponibilităţii, precizările la acţiune făcute de reclamant, judecătorul este în drept să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate, stabilind normele de drept aplicabile în cerere şi să stăruie prin toate mijloacele pentru aflarea adevărului. Dacă răspunderea statului se stabileşte în condiţiile Codului de procedură penală sau ale dreptului comun, îndeplinirea cerinţelor lor sunt probleme de drept asupra cărora curtea de apel nu era competentă de a se pronunţa, nefiind legal învestită în conflictul de competenţă.

Pentru considerentele expuse, curtea de apel a reţinut că atât în cazul erorii judiciare din procesul penal, cât şi al valorii obiectului cererii de chemare în judecată, competenţa revenea tribunalului în primă instanţă, iar nu judecătoriei.

In consecinţă, curtea de apel a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului laşi, căruia i s-a trimis cauza la data rămânerii definitive a hotărârii.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: