Competenţă. Executare silită prin echivalent. Imobil preluat abuziv de stat

Comentarii

0

C. proc. civ., art. 1, art. 2, art. 373, art. 572-574

C. civ., art. 998 Legea nr. 10/2001, republicată, art. 26

Faptul că imobilul face parte din categoria celor preluate abuziv de stat, nu impune competenţa în primă instanţă a tribunalului, în cererea ce are ca obiect executarea silită prin echivalent a debitorilor obligaţi la restituirea în natură, întemeiată pe art. 574 C. proc. civ. Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

Sentinţa civilă nr. 1 din 14 ianuarie 2009

Prin cererea înregistrată la data de 28.03.2008 la Judecătoria Vaslui, reclamanta a chemat în judecată pe pârâţii V.M. şi alţii, pentm a fi obligaţi la plata sumei de 490.000 lei.

In motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că în temeiul titlului executoriu - sentinţa civilă nr. 7575/2000 - pârâţii au fost obligaţi să îi lase în deplină proprietate imobilul compus din moară de grâu şi suprafaţa de 928,26 mp. La data punerii în executare silită a hotărârii judecătoreşti, executoml judecătoresc a constatat lipsa din dotarea morii a utilajelor menţionate, evaluate în cerere, ce se aflau la data de 31 mai 2001 în posesia pârâţilor, când s-a constatat starea de fapt a imobilului şi bunurile din care era alcătuit, prin procesele-verbale din 31 mai 2001 şi respectiv 15 decembrie 2005.

în drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 998 C. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, acţiunea fiind scutită de plata taxei de timbru.

Judecătoria Vaslui, prin sentinţa civilă nr. 2312/5.09.2008, în baza art. 2 C. proc. civ. şi a Legii nr. 10/2001, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Pentru a pronunţa hotărârea, judecătoria, în aplicarea art. 84 C. proc. civ., a reţinut obligaţia instanţei de a da o calificare corectă cererii, dar nu i-a conferit posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt şi de drept pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţia - în cauza de faţă trimiterea făcută de reclamantă la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care instituie norme speciale de competenţă, derogatorii de la dreptul comun în materie.

Judecătoria a constatat că actul normativ citat instituia o procedură juris-dicţională, soluţionarea litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 10/2001 neputând atrage competenţe materiale diferite, în funcţie de atitudinea persoanei, dispoziţii care nu puteau fi de strictă interpretare şi neaplicabile prin analogie, instanţele abilitate să cenzureze decizii sau dispoziţii motivate având şi competenţa de a cerceta şi soluţiona prin analiza condiţiilor de promovare toate acţiunile introduse în justiţie, nefiind în scopul legii, ca persoanele îndreptăţite să se adreseze unor instanţe diferite - judecătorie sau tribunal.

Pentru raţiuni de simetrie, instanţa de prim grad a reţinut că cererile -indiferent de natura acestora - având ca fundament legal dispoziţiile Legii nr. 10/2001, trebuie soluţionate de aceeaşi instanţă, iar a considera altfel însemna a nesocoti printr-un formalism excesiv caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001.

Tribunalul Vaslui, prin sentinţa civilă nr. 1507 din 2 decembrie 2008, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Vaslui şi, constatând ivit conflictul de competenţă, a sesizat Curtea de Apel Iaşi pentru soluţionare.

Tribunalul a reţinut că reclamanta nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi nu s-a emis vreo dispoziţie cu privire la restituirea unei mori de grâu şi porumb sau alte utilaje, ce au lacut obiectul unei cereri de revendicare, cerere ce a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 7575/2000 a Judecătoriei Vaslui, rămasă definitivă şi irevocabilă.

Reclamanta a arătat că utilajele în cauză au fost sustrase de pârâţi după admiterea acţiunii, iar la data punerii în executare a sentinţei civile nr. 7575/2000 a Judecătoriei Vaslui s-a constatat lipsa acestora, competentă în soluţionarea cauzei fiind judecătoria.

Curtea de apel a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui, pentm următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat executarea silită a titlului executoriu sentinţa civilă nr. 7575/2000 a Judecătoriei Vaslui, prin care pârâţii V.M. şi alţii au fost obligaţi să îi lase în deplină proprietate imobilul moară grâu şi porumb şi suprafaţa de 928,26 mp.

Creditoarea a susţinut că starea imobilului a fost constatată prin procesul-verbal încheiat la data de 31 mai 2001 de executoml judecătoresc, teren, constmcţie cu destinaţia de moară ţărănească, ce cuprindea instalaţii electrice şi tehnologice. La data punerii în posesie s-a constatat că dotările electrice şi instalaţiile tehnologice nu existau, debitorii au dispus de acestea, reclamanta solicitând a fi despăgubită pentm bunurile ce nu s-au predat în natură.

Cererea de chemare în judecată avea ca obiect stabilirea sumei ce urma a fi plătită de debitorii-pârâţi, ca echivalent al valorii instalaţiilor şi dotărilor construcţiei cu destinaţia de moară de grâu şi pommb, obligaţie pe care debitorii nu şi-au îndeplinit-o de bunăvoie, imposibil de executat silit în natură.

Creditorul al cănii drept este stabilit printr-o hotărâre judecătorească are posibilitatea realizării efective a dreptului prin executare silită, atunci când debitorul nu o execută de bunăvoie. Obligaţia debitorului stabilită prin hotărâre judecătorească, în speţă, consta în predarea imobilului compus din teren şi construcţii, aşa cum era descris în dispozitivul sentinţei ce constituia titlul executoriu.

Astfel, s-a stabilit că debitorul era obligat la predarea bunului, obligaţia sa unică şi principală fiind de predare, iar a creditorului de a-1 primi. în situaţia în care executarea în natură a obligaţiei a devenit imposibilă, în tot sau în parte, creditonil avea posibilitatea de a proceda la executarea prin echivalent.

Executarea silită presupune executarea în natură, iar intervertirea în executare prin echivalent a obligaţiei de predare a bunului se face numai în ipoteza imposibilităţii de executare în natură, regulă impusă prin art. 572 şi 574 C. proc. civ.

Curtea a constatat că instanţa de prim grad a fost învestită prin situaţia de fapt menţionată în cererea de chemare în judecată, motivată pe imposibilitatea predării imobilului, aşa cum a fost identificat prin procesul-verbal încheiat la data de 31 mai 2001, a executării titlului executoriu sentinţa civilă nr. 7575/2000 a Judecătoriei Vaslui şi a stabilirii echivalentului restituirii lucrurilor ce nu puteau fi predate creditoarei, în sensul art. 574 C. proc. civ.

Pârâţii în proces erau persoane fizice a căror obligaţie fusese stabilită prin hotărâre judecătorească, iar nu statul sau altă unitate deţinătoare, aşa cum sunt definite în art. 1 din Legea nr. 10/2001 şi Normele metodologice de aplicare. Prevederile art. 6 din lege sunt de strictă inteipretare, se aplică unei anumite categorii de imobile, numai în beneficiul persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii, în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 de care reclamanta nu a uzat. Pe calea dreptului comun al acţiunii în revendicare, reclamanta-proprietară a solicitat predarea imobilului de la persoane fizice deţinătoare, a obţinut titlul executoriu a cărei executare era supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, şi nu legii speciale. Faptul că imobilul în litigiu putea fi inclus şi în categoria celor preluate abuziv de stat, nu impunea competenţa tribunalului ca instanţă de prim grad, în stabilirea obligaţiei pârâţilor-debitori în echivalent. Acţiunea avea ca obiect obligarea pârâţilor-debitori la plata contravalorii utilajelor proprietatea reclamantei care nu au fost restituite în natură, fiind incident art. 574 C. proc. civ.

în motivarea în drept reclamanta-creditoare a invocat art. 998 C. civ., care prevede că: „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudicii, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-1 repara”.

Valoarea bunului menţionată în cerere era de 490.000 lei, acţiunea fiind patrimonială şi dată în competenţa de soluţionare a judecătoriei, conform art. 1 C. proc. civ.

Considerentele sentinţei cu privire la aplicarea şi interpretarea art. 84 C. proc. civ. sunt corecte, referitor la competenţa instanţei de a stabili norma de drept aplicabilă, greşită este însă reţinerea incidenţei Legii nr. 10/2001 în cauză, de judecătorie.

Curtea a avut în vedere că reclamanta a precizat obiectul acţiunii în cursul judecăţii şi a indicat judecătoria ca instanţă de prim grad. Referirea la Legea nr. 10/2001 şi la preluarea abuzivă a imobilului, cu trimitere la art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, a fost invocată pentru a beneficia de scutirea de taxe judiciare de timbru, aspect asupra căruia curtea nu a fost învestită legal, neavând obligaţia de a se pronunţa în conflictul de competenţă.

Pentm considerentele expuse, curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vaslui, căreia i s-a trimis cauza, la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: