Conflict negativ de competenţă între judecătorie şi tribunal cu privire la înregistrarea asociaţiei utilizatorilor de apă pentru irigaţii. Regulator de competenţă în favoarea tribunalului
| Comentarii |
|
Întrucât dispoziţiile cu caracter special ale art. 11 alin. 1 din Legea nr. 573/2001 sunt redactate cu precizarea expresă a competenţei tribunalului, ele nu sunt susceptibile de interpretări diferite.
Susţinerea tribunalului că ar fi vorba de o inadvertenţă legislativă nu poate fi reţinută, întrucât potrivit art. 2 C.civ. şi art. 123 din Constituţie, judecătorul are obligaţia să se supună legii, înlăturarea din legislaţie a eventualelor inadvertenţe constituind atributul exclusiv al puterii legislative.
(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, sentinţa nr. 10 din 22 martie 2002)
CURTEA,
Prin cererea înregistrată sub nr. 20/2002 pe rolul Judecătoriei Turnu Măgurele, A.U.A.I. „T.P.“ a solicitat înregistrarea în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor al acestei instanţe.
Judecătoria Turnu Măgurele prin sentinţa civilă nr. 59/2002 a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 573/22.10/ 2001, care au caracter speciai, derogator în raport cu O.G. nr. 26/2000, înregistrarea asociaţiilor utilizatorilor de apă pentru irigaţii se efectuează în registrul tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei.
Tribunalul Teleorman prin sentinţa civilă nr. 324/2002, pronunţată in dosarul nr. 577/PJ/2002 şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Turnu Măgurele, determinând conflictul negativ de competenţă pentru rezolvarea căruia a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a adopta această soluţie, tribunalul a reţinut că, potrivit reglementărilor în vigoare în materie de asociaţii şi fundaţii (O.G. nr. 26/2000 şi Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 954/B/C/2000, la nivelul tribunalelor nu mai există registru pentru asociaţii, ci numai pentru fundaţii şi a apreciat că norma de competenţă cu caracter special prevăzută de Legea nr. 573/2001 este rezultatul unei „inadvertenţe legislative“.
în raport de normele de competenţă menţionate, Curtea constată competenţa Tribunalului Teleorman
pentru soluţionarea cererii de înregistrare a asociaţiei petente, dispoziţiile cu caracter special ale art. 11 alin. 1 din Legea nr. 573/2001, fiind redactate cu precizarea expresă a competenţei „tribunalelor“, nu sunt susceptibile de interpretări diferite, iar potrivit dispoziţiilor art. 2 C. civ. şi art. 123 din Constituţie, judecătorul are obligaţia să se supună legii, neputând refuza judecata sub motiv vă aceasta nu este corectă, înlăturarea din legislaţie a eventualelor „inadvertenţe“ constituind atributul exclusiv al puterii legislative.
NOTĂ
Constituirea, înregistrarea şi funcţionarea asociaţiilor şi fundaţiilor sunt reglementate printr-un act normativ relativ recent - O.G. nr. 26/2000, care a abrogat vechea reglementare de la 1924.
O.G. nr. 26/2000 a adus elemente noi, atât în ce priveşte modalităţile şi procedurile (mult simplificate) de constituire a asociaţiilor şi fundaţiilor, organizarea şi funcţionarea internă a acestora, raporturile lor cu autorităţile şi instituţiile publice, cât şi sub aspectul competenţei de soluţionare a cererilor.
Dacă potrivit legii din 1924 tribunalul era instanţa competentă să autorizeze înfiinţarea asociaţiilor şi fundaţiilor, potrivit noilor dispoziţii în materie, tribunalul şi-a păstrat competenţa numai în privinţa federaţiilor (art. 35 alin. 3: cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia urmează să-şi aibă sediul).
în privinţa asociaţiilor şi fundaţiilor însă, plenitudinea de competenţă a fost fixată în favoarea judecătoriei - personalitatea juridică se dobândeşte prin înscrierea în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei rază teritorială îşi are sediul asociaţia sau fundaţia (art. 5 alin. 1 şi art. 17 alin. 1).
în cele două speţe care au ocazionat conflictul negativ s-a pus problema determinării instanţei competente pentru înregistrarea unui anumit tip de asociaţie - aceea a utilizatorilor de apă pentru irigaţii.
Pentru această specie de persoană juridică există o reglementare aparte, dată de dispoziţiile O.U.G. nr. 147/1999, aprobată prin Legea nr. 573/2001.
Soluţiile la care s-a ajuns în pronunţarea regulatorului de competenţă au fost diferite şi s-au datorat faptului că una dintre instanţe a considerat că funcţionează în materie o anumită competenţă, specială şi deci, derogatorie de la dreptul comun, iar cealaltă instanţă, că prevederea vizând o altă competenţă nu este decât rezultatul unei inadvertenţe legislative.
Pentru rezolvarea corectă a regulatorului de competenţă (aşa cum s-a făcut prin sent. civ. nr. 10/22.03.2002 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a), trebuia să se observe succesiunea legilor în timp şi raportul dintre norma generală şi cea specială.
Astfel, este adevărat că O.U.G. nr. 147/1999 a fost în activitate atâta vreme cât mai era în vigoare şi legea din 1924, care constituia actul normativ-cadru în legătură cu constituirea, funcţionarea, încetarea asociaţiilor cu scop nepatrimonial şi a fundaţiilor şi că în ambele reglementări competenţa de autorizare a persoanelor juridice era prevăzută în favoarea tribunalului.
Prin O.G. nr. 26/2000 s-a abrogat legea din 1924, iar sub aspectul competenţei, aceasta a fost stabilită în favoarea judecătoriei.
în ce priveşte O.U.G. nr. 147/1999, aceasta a fost aprobată prin Legea nr. 573/2001,4) care în art. 11 alin. 1 prevede că „cererea de înregistrare în registrul asociaţiilor se va depune la tribunalul în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei.“
Rezultă aşadar, că legiuitorul a dorit să stabilească în această materie o competenţă specială, derogatorie de la dreptul comun în materie.
Nu se poate spune - aşa cum s-a reţinut în considerentele s. civ. nr. 9/27.03.2002 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a 11l-a civilă - , că ar fi vorba de o simplă inadvertenţă legislativă şi că ar trebui să se considere judecătoria ca instanţă competentă atunci când este vorba de autorizarea oricăror asociaţii.
A interpreta de această manieră înseamnă să se ignore raportul dintre norma generală şi cea specială, esenţa acestuia, în sensul că norma specială derogă de la cea generală.
Interpretarea legii speciale în raport cu legea generală (dreptul comun într-o anumită materie) constituie un aspect particular al regulii de interpretare logică potrivit căreia excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis).
Legea specială reprezintă excepţia în raport cu legea generală care constituie regula, principiul şi se distinge prin aceea că ea cuprinde o reglementare nu numai diferită de cea dată prin legea generală, dar şi o reglementare amănunţită a materiei la care se referă.
Rezolvarea problemei raportului dintre legea generală şi legea specială se face după următoarele reguli: legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant) şi legea generală nu derogă de la legea specială - generaţia specialibus non derogant).
în rezolvarea conflictului negativ trebuia să se observe, aşadar, faptul că O.G. nr. 26/2000 reprezintă dreptul comun (legea generală) în materia asociaţiilor şi fundaţiilor, iar O.U.G. nr. 147/1999 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 573/2001 reprezintă legea specială ce reglementează un anumit tip de asociaţii - cele privind utilizatorii de apă pentru irigaţii.
Aşa fiind, în determinarea competentei nu se putea apela la norma cuprinsă în art. 5 alin. 1 din O.G. nr. 26/2000.
Faptul că potrivit art. 41 din Legea nr. 573/2001 dispoziţiile acestui act normativ se completează cu cele ale O.G. nr. 26/2000 nu poate însemna decât că se aplică dreptul comun, în măsura în care în legea specială nu există reglementare aparte pentru o anumită problemă.
De asemenea, un argument în favoarea aplicării unei competenţe speciale îl reprezintă şi faptul că Legea nr. 573/2001 care a aprobat O.U.G. nr. 147/1999 a fost ulterioară O.G. nr. 26/2000 şi a menţinut dispoziţia referitoare la competenţa cuprinsă în art. 11 alin. 1 al ordonanţei de urgenţă.
Concluzionând, soluţia greşită la care s-a ajuns într-unul din regulatoarele pronunţate s-a datorat neobservării caracterului de dispoziţie specială referitoare la competenţă a celei cuprinse în O.U.G. nr. 147/1999, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 573/2000, faţă de reglementarea existentă în O.G. nr. 26/2000 şi reprezentând dreptul comun în materie.
| ← Contract de închiriere prelungit prin Legea nr. 17/1994. Cerere... | Legea nr. 10/2001. Acţiune împotriva deciziei de respingere a... → |
|---|
