Contract de închiriere prelungit prin Legea nr. 17/1994. Cerere de evacuare. Aplicarea legii civile în timp. Prelungirea procesului civil după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 40/1999. Inaplicabilitatea O.U.G. nr. 40/1999

Comentarii

0

O situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei.

În această situaţie, reclamanta a introdus acţiunea în evacuare la data de 8 septembrie 1998, fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 1 7/1994 care prevedeau prelungirea contractelor de închiriere pe o durată de cinci ani.

Faptul că procesul civil s-a prelungit şi a intervenit O. U.G. nr. 40/1999 nu este de natură ca dispoziţiile acestei ordonanţe să se aplice situaţiei juridice născute sub imperiul altei legi.

(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a Ill-a civilă, decizia nr. 514 din 28 februarie 2001)
CURTEA,

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 9821/1998 la Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, reclamanta T. S. a chemat în judecată pe pârâţii D. M., D. A., D. C. şi D. C., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună evacuarea din apartamentul nr. 13, situat în Bucureşti, str. B. nr. 14, bl. N. 12, sc.

B, sector 3.

Judecătoria sector 3, prin sentinţa civilă nr. 10927/10.11.1999 a admis acţiunea şi a dispus evacuarea necondiţionată a pârâţilor.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a lll-a civilă, prin decizia civilă nr. 2934 din 26.09.2000 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţi, reţinând că reclamantei i s-a restituit apartamentul litigios prin sentinţa civilă nr. 2378/3.03.1994 a Judecătoriei sectorului 3, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1157 A/7.07.1994 şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2950/1994 a Curţii de Apel Bucureşti.

Casa a fost predată reclamantei de către S.C. „T.“ S.A. prin procesul-verbal din 21.06.1995.

Cu adresa nr. 577/28.06.1995 S.C. „T.“ S.A. a încunoştinţat pârâtul D. E. despre faptul că raporturile contractuale cu societatea respectivă au încetat.

Reclamanta a notificat pe pârâtul D. M. să se prezinte la data de 1.04.1999 ora 12.00 la Administraţia Financiară a Sectorului 3 Bucureşti, pentru încheierea contractului de închiriere pe o perioadă de 3 ani, fiind avertizat că în caz de neprezentare se va solicita evacuarea lui şi a familiei sale.

Deşi reclamanta s-a prezentat la locul indicat în notificare, pârâtul nu a dat curs invitaţiei, cu toate că la data de 30.03.1999 în cadrul unei şedinţe de
judecată se mai înaintase o ofertă, notificare de perfectare a contractului de închiriere.

Potrivit art. 10 din O.G. nr. 40/1999, în termen de

30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, proprietarul îi va notifica chiriaşului data şi locul întâlnirii pentru perfectarea unui nou contract, ceea ce a făcut reclamanta.

Respectând întocmai legea în cauză nu sunt incidente sancţiunile prevăzute de art. 11 din lege, motivele de apel fiind superflue în raport cu dispoziţiile legale menţionate.

împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii, criticând-o pentru încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7-11 C. pr. civ., arătând că instanţele nu puteau face abstracţie de prevederile legale ce protejează chiriaşii.

O situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei.

în această situaţie, reclamanta a introdus acţiunea în evacuare la data de 8.09.1998, fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 17/1994 care prevedeau prelungirea contractelor de închiriere pe

o durată de 5 ani.

Faptul că procesul civil s-a prelungit şi a intervenit O.U.G. nr. 40/1999 nu este de natură ca dispoziţiile acestei ordonanţe să se aplice situaţiei juridice născute sub imperiul altei legi.

Având în vedere cele reţinute şi faptul că la data introducerii acţiunii contractul de închiriere al pârâţilor era valabil încă, urmează ca în baza art. 304 pct. 9 C. pr. civ. coroborat cu art. 312 C. pr. civ., să fie admis recursul, casată decizia tribunalului şi în fond admise apelurile, schimbând în tot sentinţa în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
NOTĂ

1. Preliminarii. - Hotărârea adnotată ridică o interesantă problemă de aplicare a principiilor conflictului intertemporal de legi cu privire la succesiunea legilor de prorogare a termenelor contractelor de închiriere a locuinţelor.

în speţă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată în 1994, reclamantei i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat de stat în timpul regimului comunist. Acest imobil făcea obiectul unui contract de închiriere încheiat între stat, în calitate de locator, şi pârâţi, în calitate de chiriaşi. Termenul acestui contract de închiriere s-a prelungit de drept cu o perioadă de cinci ani, în temeiul Legii nr. 17/1994. în

1998, înainte de expirarea termenului astfel prelungit, reclamanta a introdus o acţiune în evacuare împotriva pârâţilor.

Pe parcursul procesului de evacuare, a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. în temeiul acestui act normativ, contractul de închiriere urma să fie reînnoit pe

o durată de trei ani la cererea chiriaşului. Invocând procedura obligatorie prevăzută de această ordonanţă, reclamanta i-a notificat pe pârâţi solicitându-le o întâlnire în vederea reînnoirii contractului de închiriere. Pârâţii nu s-au prezentat la această întâlnire.

Constatând că raporturile juridice decurgând din contractul de închiriere au încetat prin ajungerea la termen şi că, deşi reclamanta proprietară a îndeplinit formalităţile prevăzute de lege, chiriaşii pârâţi nu au solicitat reînnoirea contractului, instanţa de fond a admis acţiunea în evacuare, printr-o sentinţă pronunţată în noiembrie 1999. Sentinţa a fost confirmată în apel.

Sesizată cu recurs împotriva acestei ultime decizii, Curtea de Apel Bucureşti a casat decizia şi a respins acţiunea în evacuare ca fiind neîntemeiată. Instanţa de recurs a considerat că, în virtutea principiului neretroactivităţii legii civile, judecătorul fondului ar fi trebuit să se pronunţe exclusiv pe baza legii aflate în vigoare la data introducerii acţiunii, Legea nr. 17/ 1994, fără a lua în considerare modificările survenite ulterior. De asemenea, contractul de închiriere, care a fost prelungit cu o perioadă de cinci ani prin această lege, nu expirase la data introducerii acţiunii.

în opinia noastră, această hotărâre reprezintă o aplicare greşită a principiilor ce guvernează acţiunea în timp a legii civile.

2. Principiile aplicării în timp a legii civile. - Aplicarea în timp a legii civile este guvernată de două principii complementare: principiul neretroactivităţii legii şi principiul aplicării imediate a legii civile noi.1*
Potrivit principiului neretroactivităţii legii, legea dispune numai pentru viitor.2* Altfel spus, legea nouă nu poate atribui efecte juridice decât unor acte, fapte sau situaţii ulterioare intrării sale în vigoare. Din perspectivă inversă, într-o formulare cristalizată în literatura de specialitate3* şi preluată în considerentele hotărârii adnotate, o situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei.4*
Această ultimă regulă rezultă însă numai per a contrario din principiul neretroactivităţii, care are în mod primordial o valoare negativă : situaţiile juridice5* anterioare - facta praeterita

- nu pot avea efecte prevăzute de o lege intrată în vigoare ulterior producerii lor.6* Cel puţin în egală măsură, regula citată se întemeiază şi pe principiul aplicării imediate a legii civile noi, principiu care are o valoare pozitivă : toate situaţiile juridice ivite după intrarea în vigoare a legii civile noi vor avea efectele juridice prevăzute de această lege.

După cum s-a arătat în doctrină,7* problema aplicării imediate a legii noi, este aceea a excluderii supravieţuirii legii vechi. Ea nu trebuie confundată cu problema diferită a retroactivităţii. Prima are ca obiect faptele şi efectele în curs, cea de-a doua faptele în întregime consumate în trecut.8*

Or, slăbiciunea hotărârii comentate constă tocmai în aceea că, extinzând domeniul de aplicare al principiului neretroactivităţii legii civile noi, ajunge să confere ultraactivitate legii civile vechi. Eroarea ar fi fost evitată dacă raţionamentul instanţei de recurs s-ar fi raportat în mod corect la principiul aplicării imediate a legii civile noi. Acest principiu prezintă o deosebită importanţă în materia prorogărilor legale succesive ale termenelor contractelor de închiriere a locuinţei, întrucât corecta sa aplicare condiţionează însăşi realizarea scopului urmărit de legiuitor prin aceste prorogări.

3. Succesiunea legilor de prorogare a termenelor contractelor de închiriere a locuinţelor. - Din preocuparea de a asigura stabilitatea locuinţei şi exploatarea raţională a fondului locativ existent, legiuitorul român a recurs la repetate prorogări legale ale termenului contractelor de închiriere a locuinţei. Dintre aceste prorogări, le vom examina pe scurt în acest comentariu numai pe cele incidente în speţa finalizată cu hotărârea adnotată.9*

a) Potrivit Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, contractele aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii se prelungeau cu o perioadă de 5 ani. Prelungirea opera:

i) cu privire la contractele încheiate în legătură cu suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, supuse normării şi închirierii, conform Legii nr. 5/1973, precum şi cu cele folosite de către aşezămintele social culturale şi de învăţământ, de partide politice, sindicate şi alte organizaţii neguvernamentale;
ii) indiferent de proprietar10*;

iii) de drept;

iv) fără modificarea condiţiilor de închiriere (altele decât termenul).11*

Potrivit art. 2 coroborat cu art. 4 din aceeaşi lege, contractele de închiriere având ca obiect suprafeţele enumerate la pct. iii) de mai sus, existente la 1 ianuarie 1988, precum şi cele încheiate şi expirate după 1 ianuarie 1988 urmau să fie reînnoite, tot pentru 5 ani, în cazul în care chiriaşul ocupa imobilul la data intrării în vigoare a legii, şi aceasta chiar dacă, la acea dată, pe rolul instanţelor se aflau litigii având ca obiect evacuarea chiriaşului pentru lipsa titlului locativ. Dacă, în raport cu această ultimă dispoziţie, am aplica raţionamentul utilizat în speţă de instanţa de recurs cu privire la art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, am ajunge la concluzia că ea este retroactivă şi deci neconstituţională. într-adevăr, prin dispoziţia în cauză, Legea nr. 17/1994 tindea să se aplice unor situaţii juridice litigioase în legătură cu care cererea de chemare în judecată fusese introdusă prin ipoteză înainte de intrarea în vigoare a legii. Or, dimpotrivă, în controlul anterior de constituţionalitate, Curtea Constituţională a decis că textele în cauză nu încălcau dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constitutie.12*
b) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 a prevăzut o nouă prorogare a contractelor de închiriere în curs. Durata şi condiţiile prorogării erau însă diferite în funcţie de proprietarul locuinţei şi de calitatea chiriaşului. în speţă era incident art. 2 din această ordonanţă care prevedea prelungirea cu cel mult trei ani13* a contractelor de închiriere în curs, încheiate după prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere pe baza Legii nr. 17/1994, în următoarele condiţii:

i) pentru imobilele cu destinaţia de locuinţă;

ii) dacă foştii proprietari sau moştenitorii lor şi-au redobândit imobilele anterior intrării în vigoare a ordonanţei14*;

iii) la cererea chiriaşului;

iv) pe baza unui nou contract de închiriere încheiat cu respectarea procedurii prevăzute de art. 9-11 din ordonanţă.

Potrivit acestei proceduri, sub sancţiunea prelungirii de drept a contractului de închiriere în curs, proprietarul era obligat ca, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei sau de la data deschiderii rolului său fiscal, după caz, să trimită chiriaşului prin intermediul executorului judecătoresc o notificare privind data şi locul întâlnirii necesare în vederea încheierii noului contract. Lipsa unui răspuns scris din partea chiriaşului sau refuzul său nejustificat de a încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la primirea notificării îl îndreptăţeau pe proprietar să ceară în justiţie evacuarea necondiţionată a locatarilor,15* cu plata daunelor-interese, inclusiv pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Este evidentă preocuparea legiuitorului de a asigura predarea cât mai rapidă a locuinţei către proprietarul care a redobândit-o, în ipoteza în care chiriaşul nu manifestă interes pentru reînnoirea contractului. Această preocupare a fost, se pare, total străină instanţei de recurs care a pronunţat hotărârea adnotată.

4. Principiul neretroactivităţii legii civile nu determină inaplicabilitatea în speţă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. - După cum am arătat mai sus, potrivit principiului neretroactivităţii legii noi, situaţiile juridice trecute (facta praeterita) nu pot fi guvernate de o lege intrată în vigoare ulterior producerii lor. în schimb, situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere (facta pendentia) şi efectele viitoare ale situaţiilor juridice trecute (facta futura) pot fi supuse legii noi, fără ca aceasta să devină astfel retroactivă.16*
Instanţa de recurs a tratat contractul de închiriere care a dat naştere litigiului dedus judecăţii, ca fiind o situaţie juridică trecută, supusă exclusiv legii vechi - Legea nr. 17/1994. Curtea de apel şi-a justificat abordarea reţinând ca pertinentă în cauză numai perioada de executare a contractului de închiriere anterioară datei introducerii cererii de chemare în judecată. Prin urmare, în viziunea instanţei de recurs, situaţia juridică litigioasă s-a epuizat la data introducerii cererii de chemare în judecată - 8 noiembrie 1998 - astfel încât ea constituia un simplu factum praeteritum la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. în consecinţă, în virtutea principiului neretroactivităţii, acest ultim act normativ nu putea fi aplicat unei situaţii juridice consumate, dedusă judecăţii.

Raţionamentul este specios. într-o acţiune în evacuare, instanţa va examina, de regulă, problema încetării contractului de închiriere, nu în raport cu momentul introducerii acţiunii, ci şi în raport cu data pronunţării hotărârii, ţinând seama de toate împrejurările cauzei. Situaţia juridică dedusă judecăţii se epuizează numai la această ultimă dată.17* Prin urmare, la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 (8 aprilie 1999), contractul de închiriere (prorogat sau reînnoit la 18 aprilie 1994 pentru o perioadă de 5 ani), aflat în executare, constituia în speţă o situaţie juridică în curs, ale cărei efecte viitoare puteau fi reglementate de această ordonanţă, fără încălcarea principiului neretroactivităţii legii.18* în concluzie, principiul neretroactivităţii legii civile nu se opunea aplicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 cu privire la contractul de închiriere care a condus la litigiul soluţionat prin hotărârea adnotată.19* Mai mult, această aplicare se impunea potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi.
5. Principiul aplicării imediate a legii civile noi determină aplicabilitatea în speţă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. - Potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor juridice ivite după intrarea sa în vigoare. în ceea ce priveşte însă situaţiile aflate în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectele viitoare ale situaţiilor juridice trecute, este posibil ca legea nouă să permită supravieţuirea legii vechi.20) în afara dispoziţiei exprese a legii noi, o asemenea supravieţuire poate fi dedusă din natura situaţiilor juridice reglementate.21* în această privinţă, este necesar să se distingă între situaţiile juridice obiective (legale) şi situaţiile juridice subiective (individuale).22*
Situaţiile juridice obiective (legale) sunt acele situaţii juridice ale căror conţinut şi efecte sunt imperativ stabilite de lege.23* Situaţiile juridice obiective sunt fără excepţie supuse principiului aplicării imediate a legii civile noi.

Situaţiile juridice subiective (individuale) sunt acele situaţii juridice constituite prin act juridic şi produc, în principiu, efectele voite de părţi sau de parte. Prin excepţie, normele juridice supletive de voinţă care se aplică actului juridic respectiv pot scăpa principiului aplicării imediate a legii civile noi. Această excepţie - un caz de supravieţuire a legii civile vechi - are două temeiuri: unul obiectiv, celălalt subiectiv.

în primul rând, în cazul situaţiilor juridice subiective, raţiunile aplicării imediate a legii civile noi se regăsesc în mai mică măsură decât în cazul situaţiilor juridice obiective. Generând situaţii juridice obiective, legea urmează să creeze un regim juridic unitar pentru ipoteze de fapt similare. Acest regim juridic unitar n-ar putea fi creat de legea nouă dacă situaţiile juridice obiective create de legea veche ar continua să fie guvernate de aceasta din urmă şi după intrarea în vigoare a legii noi. Dimpotrivă, situaţiile juridice subiective sunt generate prin voinţa juridică a părţilor, guvernată de principiul libertăţii şi al diversităţii. Exceptând normele juridice imperative, nu există a priori nici o raţiune pentru a uniformiza aceste situaţii prin intermediul aplicării imediate a legii civile noi.24*

în al doilea rând, supravieţuirea legii civile vechi în acest caz se întemeiază pe principiul autonomiei de voinţă. Părţile îşi exprimă consimţământul pentru încheierea unui anumit contract în considerarea regimului juridic prevăzut pentru acel contract de legea în vigoare la momentul acestei încheieri. Normele prevăzute de această lege, fie ele imperative sau supletive de voinţă, sunt astfel socotite a fi încorporate în contract. Pe baza principiului autonomiei de voinţă, este firesc ca părţile să rămână obligate potrivit voinţei lor exprimate prin încheierea contractului, inclusiv cu privire la încorporarea normelor legale. Schimbarea acestor norme printr-o lege nouă ar trebui deci să rămână fără efect asupra unui contract în curş de executare, acesta continuând să fie guvernat de normele legale în vigoare la data manifestărilor de voinţă care l-au generat.25*

Am reluat pe larg justificarea supravieţuirii legii civile vechi în asemenea ipoteze pentru că această justificare serveşte circumscrierii precise domeniului său de aplicare. Exceptând cazurile expres prevăzute de legea nouă, legea veche supravieţuieşte:

i) numai cu privire la situaţiile juridice subiective, căci numai diversitatea acestor situaţii se bucură de protecţia legii, şi

ii) numai dacă normele legii noi care tind să guverneze aceste situaţii nu sunt norme imperative, căci normele imperative limitează principiul autonomiei de voinţă.26*
Dacă aceste două condiţii sunt îndeplinite cumulativ, suntem în domeniul excepţiei: supravieţuirea legii civile vechi; în schimb, când cel puţin una dintre ele nu se regăseşte, ne aflăm în domeniul principiului: aplicarea imediată a legii civile noi.

Situaţia litigioasă din speţă se grefează pe un contract de închiriere a locuinţei, contract în principiu apt să genereze o situaţie juridică subiectivă. Notăm însă că, în privinţa acestei categorii de contracte, legiuitorul a adus serioase limitări principiului autonomiei de voinţă, limitări impuse de interesul public al stabilităţii locuinţei şi alocării raţionale a resurselor locative. Aceste limitări se manifestă prin numărul relativ mare de norme imperative care guvernează regimul juridic al contractului de închiriere. Rezultă o anumită omogenizare (sau «obiectivizare») a situaţiilor supuse acestui regim juridic.

în soluţionarea conflictului de legi care se naşte cu privire la asemenea situaţii nu este hotărâtor dacă ele erau şi anterior parţial supuse unor norme imperative. Ca şi normele supletive de voinţă, normele imperative ale legii vechi sunt înglobate în voinţa părţilor care le-au avut în vedere la încheierea contractului.27* Efectele lor supravieţuiesc deci împreună cu acelea care rezultă din această voinţă, în măsura în care legiuitorul nu dispune altfel prin normele legii noi. Determinant este caracterul imperativ al acestor ultime norme.

Astfel, în privinţa contractelor în curs de executare, indiferent dacă sunt imperative ori supletive, normele legii vechi supravieţuiesc intrării în vigoare a normelor supletive ale legii noi. în schimb, din legea veche nu vor supravieţui nici normele imperative, nici cele supletive, dacă situaţiei juridice pendinte îi sunt aplicabile dispoziţii imperative ale legii noi.

în acest context, dispoziţiile art. 10-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/ 1999 sunt în mod indiscutabil dispoziţii imperative. Prin urmare, nu este îndeplinită a doua condiţie de supravieţuire a legii civile vechi (Legea nr. 17/1994) după intrarea în vigoare a legii civile noi (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999). De vreme ce nu intră în domeniul de aplicare al excepţiei, situaţia juridică litigioasă aparţine domeniului de aplicare al principiului: aplicarea imediată a legii. în consecinţă, primele două instanţe au procedat corect conferind o asemenea aplicare art. 10-11 din Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 40/1999.

Soluţia pe care am dedus-o din aplicarea principiilor de drept intertemporal este, de altfel, consolidată şi prin interpretarea sistematică a textelor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. Astfel, art. 10 din ordonanţă reglementează prima etapă din procedura formării noului contract de închiriere prin care contractele aflate în executare urmau să fie prelungite. Este deci evident că textul art. 10 şi sancţiunile prevăzute de art. 11 pentru nerespectarea lui urmau să fie aplicate tocmai unor situaţii juridice în curs, contracte de închiriere aflate în executare, şi anume acele contracte „încheiate după prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere în baza Legii nr. 17/1994-28*.
Aceasta este tocmai ipoteza contractului de închiriere care a condus la litigiul în speţă, în consecinţă, aplicarea pentru o asemenea ipoteză a art. 10-11 din ordonanţă era obligatorie. Chiar dacă la momentul intrării în vigoare a ordonanţei era în curs nu numai contractul de închiriere, ci şi un litigiu privind executarea lui, instanţele trebuia să ia în considerare şi faptele pertinente desfăşurate pe parcursul acestui litigiu, fapte pe care trebuia să le examineze din perspectiva legii în vigoare la momentul producerii lor, fără ca data cererii chemării în judecată să aibă vreo relevanţă oarecare din punctul de vedere al conflictului în timp dintre legile aplicabile fondului litigiului.29*

Rămâne să stabilim în continuare, pe baza puţinelor elemente de fapt pe care le oferă hotărârea adnotată, dacă, din perspectiva acestei legi, textele citate au fost corect aplicate de reclamantă şi deci dacă cererea sa de evacuare a pârâţilor ar fi trebuit admisă pe acest temei.

6. Aplicarea în speţă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. - în primul rând, trebuie observat că faptul pe care se întemeiază cererea de evacuare trebuie analizat în raport cu legea în vigoare la momentul producerii acelui fapt. Din redactarea hotărârii nu rezultă o indicaţie certă referitoare la motivul evacuării, însă se pare că a fost vorba de o acţiune în evacuare pentru lipsă de titlu, pe motiv că raporturile contractuale dintre S.C. „T.“

S.A. şi pârâta D.E. ar fi încetat.

în orice caz, potrivit raţionamentului deja prezentat, în soluţionarea cererii de evacuare, judecătorul putea lua în considerare orice fapt produs până la data pronunţării hotărârii primei instanţe (noiembrie 1999). Faptele produse până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 (8 aprilie 1999) puteau determina evacuarea numai dacă un asemenea efect rezulta din aplicarea Legii locuinţei nr. 114/1996 (art. 24).301 Dimpotrivă, dacă se luau în considerare fapte intervenite după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, acele fapte urmau a fi examinate şi prin prisma modificărilor de regim juridic aduse de acest act normativ, 31) dar numai în măsura în care aceste modificări introduc norme imperative.32*

în al doilea rând, se impune să cercetăm problema relevanţei juridice a notificării pentru întâlnirea din 1 aprilie 1999, precum şi a aceleia formulate la termenul din 30 martie 1999, notificări adresate de proprietară chiriaşilor. Din hotărârea adnotată rezultă că reclamanta ar fi susţinut şi primele două instanţe ar fi reţinut că aceste notificări ar fi fost adresate în aplicarea art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. După cum am arătat, prin textul respectiv, proprietarul era obligat ca, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei, să trimită chiriaşului prin intermediul executorului judecătoresc o notificare privind data şi locul întâlnirii necesare în vederea încheierii noului contract.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 a intrat în vigoare la data de 8 aprilie 1999. Notificările invocate în speţă au fost, ambele, anterioare acestei date. Prin urmare, ele nu puteau fi trimise în aplicarea Ordonanţei. Dimpotrivă, nu rezultă din datele reţinute în hotărâre că, după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, proprietara s-ar fi conformat dispoziţiilor art. 10.

Nerespectarea cerinţei notificării în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei nu poate fi, în opinia noastră înlăturată prin existenţa uneia sau mai multor notificări anterioare. Aceasta deoarece Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 nu prevede nici o derogare în acest sens, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

în consecinţă, ar urma să fie aplicate dispoziţiile art. 11 din ordonanţă, în temeiul cărora, cu titlu de sancţiune pentru proprietarul care nu a adresat notificarea prevăzută de art. 10, opera prelungirea de drept a contractului de închiriere existent până la încheierea unui nou contract.

Credem totuşi că prin aceste precizări analiza semnificaţiei juridice a notificărilor trimise de proprietar nu este încă epuizată. într-adevăr, după cum am arătat, o interpretare posibilă a art. 1 din Legea nr. 17/1994 conduce la soluţia potrivit căreia contractele de închiriere aflate în curs la data intrării în vigoare a acestei legi se prelungesc cu o perioadă de 5 ani, calculaţi de la data intrării în vigoare a‘legii. în temeiul acestei interpretări, contractele de închiriere astfel prelungite urmau să expire la 18 aprilie 1999, dată la care se împlineau cei 5 ani.

Până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, legislaţia locativă nu prevedea un drept al chiriaşului la reînnoirea contractului de închiriere. în consecinţă, în aplicarea dreptului comun al locaţiunii, contractul urma să înceteze prin ajungerea la termen. De asemenea, în lipsa unei voinţe contrare a părţilor, urma să încheie un nou contract în aceleaşi condiţii, dar pe termen nedeterminat şi fără garanţiile contractului iniţial, prin tacita relocaţiune.33)

Tacita relocaţiune poate fi împiedicată prin concediu. Concediul trebuie să fie anunţat înainte de expirarea termenului contractual şi manifestă intenţia proprietarului de a nu reînnoi contractul, sau cel puţin de a nu-l reînnoi în aceleaşi condiţii.34' Dacă erau menite să semnaleze încetarea contractului la 18 aprilie 1999 şi intenţia de încheiere a unui nou contract în aceste condiţii, atunci notificările trimise în speţă de către reclamantă în jurul datei de 1 aprilie 1999 au semnificaţia juridică a unui astfel de concediu.

între momentul acestui concediu şi momentul încetării preconizate a contractului a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. în legătură cu aplicarea în timp a acestei ordonanţe cu privire la concediu se ridică două probleme. Prima problemă este dacă ordonanţa putea să înlăture efectele concediului, fără a fi retroactivă. A doua problemă este dacă, în concret s-a produs o asemenea înlăturare a efectelor concediului.

Pentru a răspunde la prima problemă, vom porni de la premisa că efectele concediului se produc în timp, respectiv nu la momentul pronunţării sale, ci la momentul încetării contractului, în raport cu o lege intervenită între pronunţarea concediului şi producerea efectelor sale poate interveni o lege în raport cu care situaţia juridică născută din concediu este un factum pendens. Reprezentând o situaţie juridică subiectivă, efectele viitoare ale concediului nu sunt în principiu supuse legii noi. Prin excepţie, o normă imperativă poate înlătura efectele viitoare ale concediului fără a fi retroactivă,35' ci doar în virtutea principiului aplicării imediatea legii civile noi. în măsura în care a introdus norme imperative de protecţie a chiriaşilor, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 ar fi putut deci, în principiu, să înlăture efectele viitoare ale concediului, fără a fi retroactivă.

Răspunzând însă la a doua întrebare considerăm că în speţă nu s-a produs o asemenea înlăturare. într-adevăr, efectul concediului este acela de a înlătura tacita relocaţiune. Contractul în curs continuă să fie executat până la expirarea termenului dar nu va fi reînnoit tacit. Dispoziţiile art. 9-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 se aplicau contractelor în curs la momentul intrării în vigoare a acestei ordonanţe, adică la 8 aprilie

1999. De vreme ce urma să expire numai la 18 aprilie 1999, contractul prelungit prin Legea nr. 17/1994 era un contract în curs, ordonanţa fiindu-i aplicabilă. Or, derogând de la dreptul comun, ordonanţa a introdus o altă procedură de prelungire/reînnoire a contractului, înlăturându-se astfel aplicarea normelor ce guvernau tacita relocaţiune. Nu se poate spune deci că efectul concediului, împiedicarea tacitei relocaţiuni, ar fi fost înlăturat (dimpotrivă, tacita relocaţiune nu a operat!), ci mai curând că acest efect a devenit indiferent din punctul de vedere al raporturilor între chiriaş şi proprietar.

Cât priveşte aceste raporturi, după cum am arătat, în lipsa unei notificări din partea proprietarului adresată în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, contractul de închiriere s-a prelungit de drept, nu în virtutea tacitei relocaţiuni, ci în virtutea dispoziţiei sancţionatorii a art. 11 din ordonanţă. De aceea, acţiunea reclamantei trebuia respinsă pentru acest motiv.

7. Concluzii

Din cele prezentate, reţinem următoarele concluzii:

□ în examinarea situaţiei de fapt deduse judecăţii, instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere derularea contractului de închiriere până la data pronunţării hotărârii.

□ Această situaţie litigioasă reprezenta, la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, o situaţie juridică în curs - factum pendens.

□ în principiu, legea nouă este de imediată aplicare cu privire la situaţiile juridice în curs.

□ în lipsa unei prevederi exprese în legea nouă, de la această regulă fac excepţie numai situaţiile juridice subiective care pot rămâne supuse dispoziţiilor prevăzute de legea în vigoare la data formării lor, dacă aceste dispoziţii nu contravin normelor imperative ale legii noi.

□ în speţă, art. 10-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 sunt imperative şi privesc în mod expres contractele de închiriere în curs de executare.

□ Aşadar, spre deosebire de instanţa de recurs, instanţa de fond a reţinut în mod corect că aceste texte erau aplicabile situaţiei juridice litigioase.

□ Aplicarea lor conducea însă la respingerea acţiunii, dacă nu intervenise vreun motiv de reziliere a contractului.

□ într-adevăr, notificările adresate de proprietar au fost trimise chiriaşului înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999.

□ în consecinţă, contractul de închiriere existent s-a prelungit de drept, până la încheierea unui nou contract în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999.

NOTE DE SUBSOL

1) A se vedea I. Neagu - Tratat de procedură penală, Bucureşti, 1997, p. 689; N. Volonciu - Tratat de procedură penală, partea specială, voi. II, Bucureşti, 1994, p. 432.
1) Pentru amănunte cu privire la aceste principii v. de ex.: M. Eliescu, Conflictul legilor în timp, în Tratat de drept civil, voi. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 79-131 ; A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, 1980, p. 69-76; O. Căpăţînă, Aplicarea legii în timp, în Tratat de drept civil, voi. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 111-143 ; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 18-25 ; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, ed. a Vll-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, p. 47-49.

în dreptul privat chestiunea aplicării în timp a legii noi este una dintre cele mai delicate, deoarece sunt în joc interese diverse, uneori antagoniste (orice intervenţie a legiuitorului prin măsuri retroactive este de natură să rupă «echilibrul» dintre părţile raportului juridic avantajând pe una dintre ele în detrimentul celorlalte; cf. M. Nicolae, Chestiunea încălcării dispoziţiilor art. 15 alin. 2 din Constituţie prin art. 46 alin. 2 şi 3, art. 47 alin. 1 şi 2 şi art. 48 din Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în „Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv: Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată“ de FI. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae, voi. II, ed. a ll-a, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 265-281).
Pe larg cu privire la problematica dreptului intertemporal sau tranzitoriu v. de ex.: Tr. Broşteanu, Arbitrariulşi relativitatea formulelor doctrinale cu privire la aplicarea legilor în timp, Institutul de Arte Grafice „Vremea“, Bucureşti, 1932; P. Vasilescu, Stabilitatea dreptului în succesiunea legilor, Institutul de Arte Grafice „N.V. Ştefăniu“, Bucureşti, 1933; P. Roubier, Droit transitoire (Conflicts des lois dans le temps), 2e éd., Dalloz et Sirey, Paris, 1960/J. L. Bach, Contribution à l'étude du problème de l’application des lois dans le temps, RTD civ. 3/1969, p. 405-468; J. Héron, Étude structurale de l’application de la loi dans le temps (à partir du droit civil), RTD civ. 1/1985, p. 277-333; idem, Principes du droit transitoire, Dalloz, Paris, 1996; J. Ghestin, G. Goubeau, M. Fabre-Magnan, Traité de droit civil. Introduction générale, 4e éd., L.G.D.J., Paris, 1994, p. 325-371 ; A. Weill, F. Terré, Droit civil. Introduction générale, 4e éd., Dalloz, 1979, p. 166-181; H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, F. Chabas, Leçons de droit civil, Introduction à l’étude du droit, 1.1, vol. 1,11e éd., Montchrestien, Paris, 1996, p. 222-244; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, 4e éd., Litec, Paris, 1996, p. 221-233.
2) A se vedea art. 15 alin. 2 din Constituţia României şi art. 1 din Codul civil. Subliniem că în prezent, principiul neretroactivităţii legii civile noi având caracter constituţional, legiuitorul ordinar nu mai poate deroga de la el, chiar dacă s-ar invoca în favoarea unei astfel de derogări raţiuni superioare, de ordine publică.
3) A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 49.

4) întrucât cadrul restrâns al notei de faţă nu ne permite o discuţie mai adâncită a unor aspecte de drept tranzitoriu precizăm că, în ce ne priveşte, în problema aplicării în timp a două legi succesive ce reglementează aceeaşi situaţie juridică sunt posibile trei (P. Roubier op. cit., p. 9-12) sau chiar patru soluţii (E. L. Bach, op. cit., p. 429-430; cf. şi M. Nicolae, Discuţii cu privire la aplicarea în timp a art. 35-36 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 11 /2000, p. 27-30):

- retroactivitatea dispoziţiilor legii noi;

-neretroactivitatea dispoziţiilor legii noi;

- supravieţuirea legii vechi (excluderea aplicării imediate a legii noi);

- nesupravieţuirea legii vechi (aplicarea imediată a legii noi).

Aceste patru soluţii posibile pot fi reunite în funcţie de obiectul lor concret în două grupe de soluţii (J. L. Bach, loc. cit., p. 431-432; M. Nicolae, op. cit., p. 28):

(1) Prima grupă de soluţii răspunde la întrebarea de a şti data exactă de la care legea nouă a intrat în vigoare: înainte sau după publicarea legii în Monitorul Oficial al României ori înainte sau după data stabilită pentru a intra în vigoare, după caz. Este vorba de soluţia retroactivităţii sau neretroactivităţii legii noi, această soluţie lasă însă neatinsă chestiunea de a şti dacă legea veche a încetat de a fi în vigoare, adică a încetat de a fi obligatorie după intrarea în vigoare a legii noi, de unde şi necesitatea unei a doua serii de soluţii, esenţialmente deosebită.

(2) A doua grupă de soluţii răspunde, din contră, unei alte chestiuni şi anume întrebării de a şti dacă, după intrarea în vigoare a legii noi, se va aplica exclusiv această lege sau, dimpotrivă, se aplică (desigur, temporar şi limitat) atât legea nouă, cât şi legea veche. Este vorba de data aceasta de soluţia supravieţuirii legii vechi şi/sau a supravieţuirii acestei legi ori, în alţi termeni, de soluţia aplicării sau neaplicării imediate şi generale a legii noi.

Astfel, cât priveşte problema retroactivităţii sau neretroactivităţii legii noi, o lege este socotită retroactivă de îndată ce înţelege să reglementeze (adică să afecteze direct, nemijlocit) fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică ori, după caz, efectele pe care acea situaţie le-a produs înainte de această dată - facta praeterita.

Dimpotrivă, legea nouă se va aplica de la intrarea ei în vigoare, fără a fi retroactivă, nu numai situaţiilor juridice ce se vor naşte, modifica sau stinge, după această dată (tempus regit actum), dar, de regulă, şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare ( facta pendentia), precum şi a efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute (adică definitiv născute, modificate ori stinse) - facta futura. Dar, în toate aceste trei cazuri, ieşim din domeniul neretroactivităţii pentru a intra în acela al aplicării imediate a legii noi (sau, după caz, al supravieţuirii legii vechi, cât priveşte, desigur, ultimele două situaţii).
5) Precizăm că în doctrina franceză conceptului de situaţie juridică i s-au adus critici severe (a se vedea E.L.Bach, op. cit., p. 417-424). Considerând însă că este necesar ca într-o notă de practică judiciară să rămânem fideli terminologiei juridice consacrate în literatura noastră, evitându-i capcanele, în măsura posibilului, vom folosi termenul de «situaţie juridică» în sensul de situaţii susceptibile de a se integra în ipoteza normei juridice sau, în alţi termeni „d’état de droit susceptible de modifications (ex. état d’époux, d’enfant legitime, de propriétaire, de créancier etc.)” - F. Terré, Introduction genérale au droit, 3eéd., Dalloz, Paris, 1996, p. 394. A se vedea şi J. Héron, Etude structurale de l’application de la loi dans le temps (â partir du droit civil), cit. supra, p. 277 şi urm.

6) S-a remarcat că aplicarea retroactivă a legii noi operează, în măsura retroactivităţii, o mutaţie în esenţa normei, pe care o transformă din regulă (generală şi abstractă) în decizie individuală (aplicată unor situaţii deja determinate la momentul edictării legii). A se vedea P. Mayer, La distinction entre regles et décisions dans le droit internaţional privé, teză, Paris, 1973, nr. 55-56, apud J. Heron, op. cit., p. 294-295.
7) M. Eliescu, op. cit., p. 98.
8) A se vedea şi E L. Bach, op. cit., p. 431.
9) Pentru o privire de ansamblu asupra prorogărilor legale intervenite până în 2001, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 221-225. Pentru prelungirea/ reînnoirea contractelor de închiriere asupra imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, a se vedea R. Popescu, R. Dincă, Incidenţa Legii nr. 10/2001 asupra reglementării contractului de închiriere a locuinţei, în Dreptul, nr. 12/2001, p. 36-42.
10) Legea nu s-a aplicat însă contractelor de închiriere încheiate cu proprietari particulari după 1 ianuarie 1990.
11) Deşi problema nu mai prezintă interes actual, remarcăm că art. 1 din Legea 17/1994 era imprecis cu privire la data de la care urma să se calculeze termenul de prorogare. Textul a dispus : “Contractele de închiriere .. aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani, în aceleaşi condiţii. “ O interpretare posibilă este aceea potrivit căreia termenul curgea de la data intrării în vigoare a legii. Strict literal însă, referirea textului la această dată privea numai domeniul material de aplicare al legii, şi anume contractele aflate în curs, iar nu data de la care se calcula termenul de 5 ani. De aceea, se putea considera că acest termen trebuia calculat de la data la care contractele ar fi expirat dacă nu ar fi intervenit legea de prorogare.
12) Ase vedea Curtea Constituţională, Decizia nr. 30/1994, CDH, 1995, p. 18 şi urm, în special p. 22-23. A se vedea, în sens contrar, G. Roujoude la Boubee, La loinouvelle et le litige,\n RTDciv, nr. 2/1968, p. 480 şi urm. Precizăm însă că soluţia instanţei constituţionale nu este la adăpost de critică. Avem in vedere dispoziţiile art. 4 din lege care stabilesc că prevederile art. 2 privitoare la reînnoirea contractelor de închiriere existente la

1 ianuarie 1988 şi a celor încheiate şi expirate după această dată „se aplică şi în cazul litigiilor dintre proprietari şi chiriaşi, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect evacuarea chiriaşilor pentru lipsa de titlu (s. ns., - R.D.; M.N.). Sub acest aspect Curtea Constituţională a statuat că „prevederile art. 4 din lege fac în realitate corp comun cu cele ale art. 2 şi nu reprezintă, în ultimă analiză, decât o precizare la dispoziţiile pe care le introduce acesta. Ele au ca scop să sublinieze doar faptul că prelungirea priveşte toate contractele de închiriere, fără nici un fel de excepţie“, neputându-se vorbi de încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii, câtă vreme este vorba de continuarea pe viitor, pe o perioadă de timp determinată, a unor contracte aflate în curs de executare. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât „în conformitate cu legislaţia locativă, evacuarea nu poate fi cerută în mod întemeiat pentru lipsa de titlu decât dacă se invocă ocuparea ilegală a spaţiului locativ." în realitate această din urmă aserţiune este pur formală, întrucât fiind vorba prin ipoteză de contracte de închiriere pe durată nedeterminată (art. 1437 şi 1452 C. civ., texte la care face trimitere însăşi instanţa de contencios constituţional), ele sunt cârmuite de regulile aplicabile locaţiunilor fără termen, putând fi aşadar, oricând denunţate unilateral (prin acordarea concediului) de către oricare dintre părţi (art. 1436 C. civ.). Rezultă de aici că o lege nouă care ar dispune reînnoirea pe un anumit termen a unor contracte care au încetat prin darea concediului nu ar putea să aibă asemenea efecte fără a fi retroactivă, şi aceasta chiar dacă locuinţa ar continua să fie ocupată de către chiriaş. Or, art. 4 din lege prevede, cum am văzut, reînnoirea tuturor contractelor de închiriere şi chiar a acelora cu privire la care există litigii având ca obiect „evacuarea chiriaşilor pentru lipsă de titlu“, (reamintim că în cazul locaţiunilor fără termen, însăşi cererea de evacuare are valoarea unei denunţări unilaterale, a unui „concediu", împiedicând după această dată orice reînnoire).Prin urmare, lipsind de efecte juridice un act juridic (concediul) valabil făcut, şi declarând ca „reînnoit“ un contract care a încetat în mod valabil înainte de intrarea în vigoare a legii noi, prevederile art. 4 din Legea nr. 17/1994 au avut un caracter vădit retroactiv, încălcând în mod flagrant prevederile art. 15 alin. 2 din Constituţie, aspect care a fost cu nonşalanţă ignorat nu numai de legiuitor, dar chiar şi de către Curtea Constituţională (cu privire la cazurile generice de retroactivitate, v. şi J.L. Bach, op. cit., p. 432-433).
13) Prin legea de aprobare a O.U.G. nr. 40/1999 (Legea nr. 241/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, publicată în M. Of. al României nr. 256 din 23 mai 2001), această durată a fost prelungită la 5 ani. Perioada de prelungire se calculează de la data intrării în vigoare a Ordonanţei (8 aprilie 1999), indiferent de data la care termenul contractului de închiriere ar fi expirat dacă nu ar fi intervenit dispoziţia de prorogare.
14) Prin Legea nr. 241/2001, această condiţie a fost lărgită, art. 2 astfel modificat privind “contractele de închiriere prelungite sau reînnoite în temeiul Legii nr. 17/1994, pentru suprafeţele cu destinaţia de locuinţe, proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat." (s.n.-R. D.; M. N.)
15) în opinia noastră, utilizarea de către legiuitor a adjectivului “necondiţionat” îl împiedică pe chiriaş să invoce în această ipoteză dreptul de retenţie asupra imobilului ca garanţie pentru plata de către proprietar a despăgubiri v datorate pentru eventualele îmbunătăţiri aduse locuinţei în cursul executării contractului de închiriere.
16) A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. AII, Bucureşti, p. 47-48 ; M. Eliescu, op. cit., p. 90 ; A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, cit. supra, 1980, p. 72 şi urm.; O. Căpăţînă, op. cit., p. 121-122 ; T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 38-39 ; G. Boroi, op. cit., p. 19.
17) Considerăm, de altfel, că, de regulă, atunci când litigiul poartă asupra unei situaţii juridice evolutive, instanţa judecătorească se va pronunţa ţinând cont de evoluţiile survenite pe parcursul litigiului, până la pronunţarea hotărârii. Cităm două exemple de aplicare a acestui principiu. în materia denunţării contractului de închiriere încheiat pe termen nedeterminat, s-a decis că termenul de preaviz este acoperit de timpul necesar soluţionării litigiului (T.S., s. civ., dec. nr. 2628/1987, în CD 1987, p. 85). în materia răspunderii civile delictuale, certitudinea şi valoarea prejudiciului se stabilesc în funcţie de data pronunţării hotărârii (T.S., col. civ., dec. nr. 782/1961, în CD 1961, p. 179 ; C.S.J., s. pen., dec. nr. 1556/1991, Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), p. 421). De altfel, o altă soluţie ar conduce la consecinţe teoretice şi practice inacceptabile. Ţinut să examineze numai fapte desfăşurate până la introducerea cererii, în loc să decidă remedii pentru probleme litigioase actuale, judecătorul ar fi uneori silit să dea soluţii care nu mai prezintă nici un interes pentru părţi. Iar acestora din urmă nu le-ar rămâne decât să deschidă un nou proces, probabil la fel de inutil...
18) A se vedea şi P. Vasilescu, op. cit., p. 118. Contra, G. Roujou de la Boubee, op. cit., p. 491.
19) Soluţia pe care am prezentat-o corespunde opiniei dominante în legislaţie, doctrină, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor de drept comun cu privire la noţiunea de retroactivitate şi relaţia ei cu prorogarea termenelor contractelor cu executare succesivă aflate în curs la momentul intrării în vigoare a legii noi. Există însă în această privinţă în doctrina franceză o opinie pe cât de singulară, pe atât de interesantă (J. Heron, op. cit., p. 322-325), pe care ne propunem să o prezentăm pe scurt în cele ce urmează.

Potrivit autorului citat, în privinţa conflictului în timp dintre regulile care conţin termene, trebuie distins între cazurile în care termenul face parte din efectul juridic (dispoziţia normei), şi acelea în care termenul face parte din situaţia juridică (inclusă în ipoteza normei). In primul caz, timpul curge inexorabil şi împlinirea termenului va conduce automat la producerea efectului, fără posibilitatea împiedicării efectului prin întreruperea termenului. Dimpotrivă, în cazul al doilea, termenul poate fi întrerupt, curgerea sa constituind un fapt în alcătuirea unei situaţii juridice complexe.
Dacă o lege intervine în timpul curgerii primului tip de termen, aceasta ar fi retroactivă dacă ar afecta respectivul termen, întrucât ar tinde să modifice efectele unei situaţii juridice trecute. în schimb, dacă intervine în cursul celui de-al doilea tip de termen, legea nouă îi poate modifica durata şi efectele - în principiu, şi cu anumite excepţii - fără a fi retroactivă.
Or, observăm că termenul unui contract de închiriere, în speţă termenul de 5 ani prevăzut de Legea nr. 17/ 1994, este ataşat efectelor acelui contract, deci face parte din prima categorie de termene identificate de autorul francez. O lege menită să prelungească acest termen, în speţă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999) ar fi deci retroactivă.

Trebuie totuşi remarcat că autorul citat admite în principiu că efectul juridic al unei ipoteze poate constitui la rândul său o ipoteză pentru un alt efect juridic (op. cit., p. 317). Din această perspectivă, la momentul intrării în vigoare a legii noi, curgerea termenului ataşat efectului juridic prevăzut de legea veche poate fi privită ca o situaţie juridică inclusă în ipoteza legii noi. Iar efectele acestei ipoteze pot fi reglementate de legea nouă fără ca ea să devină astfel retroactivă.

20) Deseori supravieţuirea legii vechi este desemnată prin termenul de „ultraactivitate“, iar uneori prin acela de „postactivitate“ (v. pentru acest din urmă termen B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 231 şi urm ). Preferăm sintagma „supravieţuirea legii vechi“, deoarece, dacă legea veche continuă să se aplice temporar şi limitat după intrarea în vigoare a legii noi înseamnă că abrogarea legii vechi nu este, pe aceeaşi dată, totală şi imediată, ci numai parţială.

21) Contra, E.L. Bach, op. cit., p. 462-463 ; J. Héron, op. cit., p. 308-308, care arată că, în cazul situaţiilor juridice în curs, judecătorul are libertatea de a alege între aplicarea imediată a legii noi şi supravieţuirea legii vechi, pe considerente de simplă oportunitate.
22) Ase vedea M. Eliescu, op. cit., p. 103-111 ;0. Căpăţînă, op. cit., p. 139 şi urm. (cu menţiunea că acest din urmă autor întrebuinţează expresiile „situaţii juridice legale", pe de o parte, şi „situaţii juridice contractuală' sau „ voluntare!1, pe de altă parte). Această soluţie este inspirată fără a se confunda însă cu aceea susţinută în literatura noastră dinaintea celui de-al doilea război mondial de către M. B. Cantacuzino ( Elementele dreptului civil, Ed. AII , Bucureşti, 1998, p. 20-24) şi P. Vasilescu (op. cit., p. 94 şi urm.). Din perspectiva principiului neretroactivităţii legii, M. B. Cantacuzino arată că legea nouă nu poate guverna “fără un motiv grav de înaltă ordine obştească ... drepturi care nu se nasc decât în puterea unui raport determinat, prealabil încheiat. Pe de o parte, acestea sunt drepturile născute din contract şi pe de altă parte, drepturile de moştenire“. în aceeaşi linie de gândire, P. Vasilescu distinge între situaţiile juridice concrete şi situaţiile juridice abstracte. Situaţia juridică concretă “se produce pentru sau contra unei persoane prin aplicarea unei legi şi prin foloasele şi inconvenientele ce acea persoană le încearcă, foloase şi inconveniente inerente legii. Naşterea situaţiei juridice concrete se recunoaşte prin aceea că actul sau faptul juridic, care este o condiţie de aplicare a legii faţă de o persoană determinată, s-a produs. (...) Legea nouă trebuie să respecte situaţia juridică concretă, când beneficiarul acestei situaţii are un interes”.

în schimb, soluţia la care am aderat este extrem de apropiată de aceea susţinută de P. Roubier (Droit transitoire, op. cit., p. 316-443), care distinge între situaţiile legale şi situaţiile contractuale, iar în privinţa celor din urmă arată că, de regulă "legea din ziua contractului este aceea care va guverna întreaga sa desfăşurare ulterioară" (p. 361 ). Precizăm însă că savantul francez, referindu-se la noţiunea de situaţie juridică (privită ca un complex de drepturi şi obligaţii) într-o altă lucrare fundamentală (Droits subjectifs et situations juridiques, Dalloz, Paris, 1963) face distincţia dintre situaţii juridice subiective şi situaţiile juridice obiective, care nu se confundă cu distincţia dintre situaţiile contractuale şi cele legale, aplicabilă în materia dreptului tranzitoriu (v. şi

B. Starck et H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 373-384; P. Roubier, Les prérogatives juridiques, în .Archives de philosophie du droit”, 1960, p. 65-131). Astfel:

-prin situaţii juridice subiective, P. Roubier înţelege „des situations régulièrement établies, soit par acte volontaire, soit par la loi, desquelles découlent principalement des prérogatives qui sont à l’avantage de leurs bénéficiaires, et auxquelles ils peuvent d’alleurs en principe renoncer" (ibidem, p. 73); intră în această categorie situaţiile contractuale, dar şi unele situaţii legale (proprietatea, uzufructul, ipoteca, moştenirea legală etc.);
- în schimb, situaţiile juridice obiective sunt pentru reputatul autor acelea în care „l’élément du devoir, de la charge, est prédominant: ce sont les situations juridiques objectives, c’est-à-dire celles qui tendent à reconnaître des devoirs plutôt que des droits." (ibidem, p. 54); intră în această categorie situaţiile reacţionate (en. acţiunea în răspundere civilă delictuală) şi situaţiile instituţionale (ex. căsătoria, filiaţia, autoritatea părintească).
23) De regulă, situaţiile obiective (legale) se constituie prin voinţa legii ca rezultat al unui fapt juridic. Este însă posibil ca la originea unei asemenea situaţii să se afle un act de voinţă individuală, cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul căsătoriei. A se vedea, în acest sens, P. Roubier, op. cit., 122-124.
24) A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 108 ; P. Roubier, op. cit., p. 346-347 şi 391-393.
25) A se vedea M. Eliescu, eodioc ; G. Boroi, op. cit., p. 24.
26) Contra, P. Roubier, op. cit., 1960, p. 364 : “Legile referitoare la regimul contractelor nu au efect asupra contractelor în curs chiar dacă sunt prohibitive sau de ordine publică; aceasta deoarece contractul este mijlocul acordat de ordinea de drept particularilor pentru a diversifica şi a diferenţia situaţiile lor juridice; ea le serveşte deci particularilor pentru a-şi orienta previziunile într-o anumită manieră şi din acest motiv este inadmisibil ca o lege nouă să poată reveni asupra unui contract trecut, bulversând astfel aranjamente contractuale perfect licite”. (Pentru dezvoltări cu privire la această teză v. ibidem, p. 420-422, iar cu privire specială la termenul contractului de locaţiune, p. 409). Vom observa totuşi că aplicarea imediată a legilor imperative în privinţa contractelor în curs se întemeiază pe voinţa tacită, dar neîndoielnică, a legiuitorului de a sustrage din sfera diversităţii şi multiplicităţii lăsate în seama libertăţii de voinţă a părţilor acele aspecte pe care a înţeles să le reglementeze în mod imperativ şi care reclamă o reglementare uniformă. A se vedea şi E. L. Bach, op. cit., p. 448. în sensul că aplicarea legii noi poate fi dedusă şi din interpretarea dispoziţiilor sale, chiar în lipsa unei dispoziţii tranzitorii exprese, v. şi J. Ghestin, G.Goubeau, M. Fabre-Magnan, op. cit., p. 366-371, precum şi jurisprudenţa acolo citată (în practică, justificarea acestei soluţii este oscilantă; de regulă, instanţele franceze fac apel în justificarea soluţiei aplicării legii noi fie la ideea de ordine publică sau de statut legal, fie mai ales la ideea de uniformitate a situaţiilor juridice care trebuie să prevaleze faţă de respectarea previziunilor legitime ale părţilor contractante, chiar dacă este vorba de situaţii contractuale).

27) în opinia noastră este nejustificată restrângerea domeniului de aplicare al supravieţuirii legii vechi doar la normele supletive ale acestei legi. Pentru această restrângere, a se vedea G. Boroi, eodloc.

28) A se vedea şi art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, analizat pe scurt mai sus.
29) A se vedea în acest sens P. Roubier, De l’effet des lois nouvelles sur les procès en cours, în Mélanges Maury, t. Il, Paris, 1960, p. 532.
30) Pentru analiza motivelor de evacuare (încetare a contractului de închiriere) prevăzute de această lege, a se vedea Fr. Deak, Contractul de închiriere a locuinţei, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 39 şi urm.; F. Ţuca, Legea locuinţei nr. 114/1996, temei al legislaţiei locative, Ed. AII, Bucureşti, 1997, p. 91 şi urm.
31) A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, cit. supra, p. 250 şi urm.

32) în această categorie se includ şi normele imperative de protecţie a chiriaşului cum ar fi, spre exemplu, condiţionarea rezilierii contractului de închiriere pentru neplata timp de trei luni consecutiv a chiriei majorate prin hotărâre judecătorească de reaua-credinţă a chiriaşului debitor. Pentru critica acestei soluţii legislative, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 252.
33) Pentru această soluţie, a se vedea Fr. Deak, Contractul de închiriere a locuinţei, p. 40.

34) Pentru regimul juridic al concediului, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, p. 198 şi jurisprudenţa acolo citată.
35) A se vedea totuşi mutatis mutandis, supra, nota 19. De asemenea, dacă prin ipoteză efectul concediului s-ar fi consumat înainte de intrarea în vigoare a legii noi (ceea ce nu este cazul în speţă), aceasta nu ar fi putut, fără a fi retroactivă, să lipsească de efectele juridice acest act şi să dispună prorogarea sau, după caz, reînnoirea unui contract deja stins (v. şi supra, nota 12).

← Nulitate absolută. Contract de vânzare-cumpărare a unui...		Conflict negativ de competenţă între judecătorie şi... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Conflict negativ de competenţă între judecătorie şi tribunal în materia înregistrării asociaţiei utilizatorilor de apă pentru irigaţii. Regulator de competenţă în favoarea judecătoriei Conflict negativ de competenţă între judecătorie şi tribunal cu privire la înregistrarea asociaţiei utilizatorilor de apă pentru irigaţii. Regulator de competenţă în favoarea tribunalului