Hotărâre pronunţată de o instanţă străină. Cerere de învestire cu formulă executorie. Cerere de intervenţie accesorie. încălcarea prevederilor imperative ale art. 172 din Legea nr. 105/1992 şi art. 85 C. pr. civ.
| Comentarii |
|
Întreg procesul de recunoaştere a hotărârilor străine, procedura după care acesta se desfăşoară, cât şi regimul hotărârilor străine, sunt cârmuite de principiile fundamentale care guvernează procesul civil în România, principii care îl predetermină şi pe care se pot întemeia soluţiile concrete.
Printre aceste principii figurează, desigur, principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei, al respectării dreptului la apărare, al publicităţii şi oralităţii dezbaterilor, contradictorialitatea şi dreptul de a vorbi în instanţă, principii a căror respectare se asigură şi prin citarea în faţa instanţei, conform art. 172 din Legea nr. /05/1992şi art. 85 C.pr.civ., a tuturor părţilor, reclamanţi şi pârâţi, care au figurat ca părţi în hotărârea a cărei recunoaştere se solicită.
(Secţia civilă, decizianr. 692din 19 februarie2002)
CURTEA,
Prin cererea înregistrată sub nr. 4.733 din 7 august 1991 la Tribunalul Bucureşti, petiţionarul Carol Mircea de Hohenzollern, prin mandatarul său, Paul Philip de Hohenzollern, a solicitat ca, în temeiul art. 375 C.pr.civ., să se învestească cu formulă executorie sentinţa nr. 132 din 6 februarie 1955, pronunţată de Camera a ll-a civilă, Secţiunea I a Tribunalului din Lisabona.
în cuprinsul cererii petiţionarul arată că învestirea cu formulă executorie a sentinţei menţionate îi este necesară în vederea reglementării stării civile, prin trecerea în certificatul de naştere la poziţia „tată“ (tatăl lui Carol Mircea), a lui Carol al ll-lea de România, ca şi pentru a culege eventualele drepturi patrimoniale ce-i revin ca urmare a recunoaşterii în România a hotărârii Tribunalului din Lisabona.
Se mai precizează în cerere că hotărârea Tribunalului din Lisabona a fost învestită cu formulă executorie şi de către Tribunalul din Paris, ceea ce i-a permis petiţionarului să culeagă bunuri rămase în masa succesorală a defunctului său tată, fostul rege Carol al ll-lea al României.
în sfârşit, se precizează în cerere că părţile, cărora titlul executor pe care îl solicită urmează a le fi opozabil, sunt Mihai de Hohenzollern şi Prinţesa Elena a României (Elena Lupescu).
La 16 ianuarie 1992, petiţionarul îşi precizează cererea în sensul că aceasta este formulată de „Carol Mircea Grigore Lambrino, ca parte ce a introdus (reclamant) acţiunea soluţionată prin sentinţa nr. 132 a Tribunalului din Lisabona (Portugalia), Camera a ll-a civilă”, şi că Prinţesa Elena a României, care a fost parte în procesul de la Lisabona, în calitate de văduvă a fostului rege Carol al ll-lea al României, a decedat la rândul ei, fără succesori legali, lăsând numai o moştenitoare testamentară în persoana lui Monique Urdăreanu, care „nu poate avea nici o poziţie procesuală în dosarul de faţă”.
La 29 ianuarie 1992, petiţionarul face din nou precizarea că cererea a fost formulată de Carol Mircea Grigore Lambrino şi că solicită, în temeiul art. 375 C.pr.civ., învestirea cu formula executorie a sentinţei nr. 132 a Tribunalului din Lisabona, Camera a ll-a civilă, pronunţată la 6 februarie 1955, prin care i s-a recunoscut caliatea de fiu al regelui Carol al
ll-lea al României, învestirea cu formulă executorie a acestei hotărâri fiindu-i necesară pentru reglementarea stării sale civile şi pentru a putea culege eventualele drepturi ce îi revin şi în România ca urmare a recunoaşterii hotărârii Tribunalului din Lisabona.
Mai arată petiţionarul în precizarea de acţiune că în cauză urmează a fi citat numai „ex regele Mihai de Hohenzollern, fiul lui Carol al ll-lea, născut în 1921", pentru a-i fi opozabilă hotărârea, deoarece moştenitoarea testamentară Monique Urdăreanu, beneficiara testamentului lăsat de către defuncta prinţesă Elena de România, „nu poate avea nici o poziţie procesuală în dosarul de faţă, atât din punct de vedere legal cât şi ca urmare a poziţiei pe care şi-a exprimat-o prin scrisoarea depusă în xerocopie la dosar”.
In şedinţa din 9 iunie 1992, prin încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti (dosarul nr. 4.733/
1991 fila 95) s-a dispus, în urma precizărilor făcute de petiţionar, ca acesta să figureze în proces cu numele de Carol Mircea Grigore Lambrino şi să fie introdusă ca parte în proces intimata-succesoare Monique Urdăreanu.
La 15 iulie 1993, prin încheierea nr. 1.704/1993, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, se admite cererea de strămutare formulată de petiţionarul Carol Mircea Grigore Lambrino şi se dispune strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Teleorman.
Prin sentinţa civilă nr. 1.384 din 13 octombrie 1995, Tribunalul Teleorman a admis cererea şi, în baza art. 167 din Legea nr. 105/1992, a dispus recunoaşterea în România, pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinţei nr. 132 din 16 februarie 1955 pronunţată în dosarul nr. 234/4 din
1954 a Secţiei 1, Divizia a ll-a a Tribunalului din Lisabona.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Teleorman a reţinut următoarele:
Prin sentinţa din 6 februarie 1955 pronunţată în dosarul nr. 234/4 din 1954 al Secţiei 1, Divizia a ll-a a Tribunalului din Lisabona, s-a declarat că acţiunea introdusă de Mircea Grigore Lambrino împotriva Prinţesei Elena a României, a Majestăţii Sale Mihai de Hohenzollem - ex rege al României şi a soţiei sale, prinţesa Anne de Bourbon-Parma, este admisă şi probată şi în consecinţă l-a declarat pe reclamant fiul legitim al Majestăţii sale Carol al ll-lea al României, considerându-l moştenitor al defunctului rege în limitele legale şi în mod special pentru a putea să intervină în procedura de inventar pendente, ca urmare a decesului defunctului rege.
Totodată, tribunalul s-a declarat competent, a constatat procedura valabilă, părţile dotate cu capacitate judiciară, neexistând chestiuni prealabile care să împiedice judecarea fondului cauzei.
în considerentele sentinţei pronunţate de Tribunalul Teleorman se arată că, după introducerea
cererii de către petiţionarul Carol Mircea Grigore Lambrino, a intrat în vigoare Legea nr. 105/1992, prin care a fost abrogat art. 375 C.pr.civ., şi, în consecinţă, cererea acestuia a fost soluţionată conform prevederilor art. 167 din Legea nr. 105/1992.
în consecinţă, faţă de actele depuse la dosar, instanţa a considerat că sunt îndeplinite toate cerinţele legale, prevăzute de Legea nr. 105/1992, art. 167 lit. a, b şi c, pentru a se putea da o hotărâre care să recunoască efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate de Tribunalul din Lisabona pe teritoriul României.
Au fost înlăturate de către instanţa de fond apărările intimatului Mihai I de România privind aplicarea în cauză a prevederilor art. 151 din Legea nr. 105/1992, faţă de data pronunţării hotărârii ce se solicită a fi pronunţată pe teritoriul României şi faţă de principiul neretroactivităţii legii.
De asemenea, s-a înlăturat susţinerea, făcută în apărare, că Hotărârea nr. 132/1955 încalcă autoritatea lucrului judecat, decurgând din sentinţa civilă nr. 2/1926 a Tribunalului de Primă Instanţă a Departamentului Seine, privind competenţa, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1201 al Codului civil român.
Au fost înlăturate şi susţinerile privind statutul de fiu nelegitim faţă de regele Carol al ll-lea, ceea ce făcea imposibilă cercetarea paternităţii, potrivit legislaţiei române în vigoare la momentul naşterii petiţionarului, şi cele privind inadmisibilitatea cererii, calea de urmat fiind aceea prevăzută de art. 10 din Decretul nr. 278/1960, în vigoare la data judecării cauzei în fond.
în legătură cu chestiunile ridicate de intimatul Mihai I de România s-a arătat de către instanţa de fond că acestea sunt fie chestiuni de fond care se puteau discuta efectiv în cadrul procesului de paternitate, fie chestiuni în legătură cu care operează dispoziţiile art. 166 din Legea nr. 105/1992.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimatul Mihai I de România, susţinând că aceasta este nelegală şi netemeinică, în esenţă, pentru următoarele considerente:
- violarea art. 137 C.pr.civ. constând în faptul că nu au fost soluţionate cu precădere excepţiile invocate în apărare, privind incompetenţa materială a Tribunalului din Lisabona şi autoritatea de lucru judecat asupra competenţei, încălcându-se caracterul imperativ al acestor excepţii, care făceau, în caz de admitere, inutilă judecarea fondului.
- violarea art. 168 pct.2 şi a art. 151 din Legea nr. 105/1992, constând în faptul că în considerentele sentinţei nu s-au discutat excepţiile invocate, instanţa intrând în contradicţie cu propriile argumente atunci când se referă la art. 167 în raport cu cele referitoare la art. 151 şi 168 din Legea nr. 105/1992.
- instanţa nu s-a preocupat să verifice care era legea în vigoare, aplicabilă la speţă, în anul 1955, siutaţie în care ar fi constatat că art. 183 din Legea nr. 105/1992, abroga nu numai art. 375 C.pr.civ., dar şi art. 2 C.civ., dar fără a le înlocui cu dispoziţii noi, derogatorii, ci lăsându-le neschimbate în esenţa lor
- încadrându-le într-o lege nouă, unitară, privind raporturile de drept internaţional privat, de unde se impune concluzia că acelaşi regim legal guverna materia în 1955 ca şi în 1995, respectiv legea naţională.
- violarea art. 166 C.pr.civ. şi a art. 1201 C.civ., deoarece hotărârea din anul 1926 nu s-a pronunţat cu privire la fondul litigiului, ci la competenţa instanţelor române de a soluţiona filiaţia petiţionarului-intimat, ceea ce face total greşită motivarea hotărârii apelate.
- instanţa nu a luat în discuţie dacă hotărârea portugheză respecta ordinea publică din România, situaţie în care, dacă se considera că nu se aplică Legea nr. 105/1992 (pentru că nu retroactivează), trebuia să se aplice legea în vigoare la data naşterii copilului şi, deci, era necesar să se verifice dacă acea hotărâre respectă legea română privind starea şi capacitatea persoanelor.
- greşit instanţa nu a respins cererea de faţă ca lipsită de interes, deoarece hotărârea nr. 132/1955 ce se solicită a fi învestită cu formulă executorie pentru a se trece în actul de naştere ca tată Carol al
ll-lea al României nu conţine nici o menţiune cu privire la nume şi, deci, nici instanţa de executare nu putea să se pronunţe.
- în partea finală a apelului scris se solicită administrarea probei cu interogatoriu a petiţionarului.
La data de 22 iulie 1997, apelantul a mai depus în scris un motiv suplimentar de apel, invocându-se nelegalitatea hotărârii prin aceea că au fost violate dispoziţiile art. 85 C.pr.civ., procesul judecându-se cu lipsă de procedură cu intimata Monique Urdăreanu, care nu a fost citată pe parcursul judecării procesului la Tribunalul Teleorman; în schimb, hotărârea s-a pronunţat în contradictoriu şi cu aceasta, fiind lovită de nulitate.
în şedinţa de judecată din 18 martie 1999, cu ocazia judecării apelului, se invocă în scris şi oral, un motiv de apel suplimentar, considerat a fi de ordine publică, referitor la inadmisibilitatea acţiunii introductive faţă de dispoziţiile art. 172 din Legea nr. 105/1992, care, pentru recunoaşterea hotărârii străine, impune judecarea cererii numai după citarea tuturor părţilor.
Cu referire la acest motiv de apel, considerat de ordine publică, apelantul susţine că, în cauza de faţă, trebuia citată şi Prinţesa Anne de Bourbon-Parma, care a figurat ca parte în procesul în care s-a pronunţat hotărârea nr. 132/1955, a cărei recunoaştere se solicită pe teritoriul României.
Apelantul consideră că excepţiile din motivele suplimentare de apel, fiind de ordine publică, impun admiterea lor şi casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Prin decizia civilă nr. 67/A din 1 aprilie 1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a
lll-a civilă - apelul formulat de apelantul Mihai I de România a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a considerat că excepţiile formulate de apelant nu sunt de ordine publică şi nu duc la nulitatea absolută a sentinţei pronunţate de Tribunalul Teleorman, pentru că au fost încălcate norme de procedură prin necitarea în cauză a pârâtelor Monique Urdăreanu şi Prinţesa Anne de Bourbon-Parma, încălcare care, dacă ar fi produs o vătămare a drepturilor acestora, trebuia ca ele să intervină personal (pe parcursul procesului -în fond sau apel) şi să ceară înlăturarea presupuselor vătămări, şi nu să formuleze o asemenea cerere apelantul care nu a fost vătămat sub aspectul relevat.
Cu privire la Monique Urdăreanu se mai motivează că aceasta a fost citată la mai multe termene, dar faţă de refuzul acesteia de a se prezenta şi faţă de poziţia procesuală pasivă a părţilor, care nu au stăruit în citarea acesteia, judecarea cauzei s-a făcut într-adevăr în lipsa acesteia, dar numai intimata, dacă se considera vătămată, putea invoca violarea prevederilor art. 85 C.pr.civ.
Cât priveşte pe prinţesa Anne de Bourbon-Parma, s-a apreciat că aceasta nu a fost parte în proces; dispozitivul sentinţei a cărei recunoaştere pe teritoriul României se solicită nu a fost pronunţat şi în contradictoriu cu aceasta şi, deci, potrivit art. 172 din Legea nr. 105/1992 nu era obligatorie citarea acesteia. Pentru aceste considerente se motivează că nu putea fi primită nici cererea formulată pentru prima dată în apel de către apelant, prin care cerea introducerea în cauză a soţiei sale, Prinţesa Anne de Bourbon-Parma, solicitarea conţinând o cerere nouă, inadmisibilă în apel faţă de dispoziţiile art. 294 C.pr.civ.
Cu privire la celelalte motive de apel s-a apreciat că sunt de asemenea nefondate pentru următoarele considerente:
- nu au fost violate prevederile art. 137 C.pr.civ., atunci când s-a dispus unirea celor două excepţii de ordine publică cu fondul, instanţa conformându-se dispoziţiilor art. 137 C.pr.civ., întrucât pentru o corectă soluţionare a excepţiilor a fost necesar să se administreze probe cu acte, cerute de altfel chiar de apelantul-pârât.
- nu au fost încălcate prevederile art. 151 şi ale art. 168 pct.2 din Legea nr. 105/1992 şi nici principiul neretroactivităţii legii cu privire la textele menţionate. Instanţa de fond a aplicat corect prevederile Legii nr. 105/1992, care era legea în vigoare la data judecării cererii de recunoaştere a unei hotărâri străine pe teritoriul României şi care a abrogat în mod expres vechea reglementare pe care şi-a întemeiat cererea petiţionarul. Aplicarea prevederilor art. 151 din Legea nr. 105/1992, cu privire la competenţa instanţei portugheze asupra unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat cu mult timp înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 105/1992 ar fi constituit o încălcare a principiului constituţional al neretroactivităţii legilor. Cerinţele art. 167 din Legea nr. 105/1992 pentru eficacitatea în România a unei hotărâri pronunţate în străinătate se regăsesc în acţiunea reclamantului, iar prevederile art. 2 cod civil şi ale art. 375 C.pr.civ. au fost abrogate prin Legea nr. 105/1992.
Se mai arată în considerentele deciziei că prevederile art. 151 din Legea nr. 105/1992 sunt aplicabile persoanelor domiciliate în România, cetăţeni români sau străini fără cetăţenie, statut civil pe care petiţionarul-intimat nu îl avea pentru că, atât în 1955, cât şi în prezent, acesta era cetăţean francez şi locuia în străinătate, fiind exclus ca instanţa din România să judece cauza în care s-a pronunţat instanţa portugheză a cărei hotărâre se cere a fi recunoscută.
- corect s-a respins excepţia autorităţii lucrului judecat de către Tribunalul Teleorman, care a constatat că nu erau îndeplinite cerinţele cumulative,
limitative şi obligatorii din art. 1201 Cod civil, iar excepţia autorităţii lucrului judecat poate fi invocată numai cu privire la fondul litigiului rezolvat definitiv printr-o altă hotărâre, şi nu cu privire la o excepţie pe baza căreia s-a rezolvat procesul.
Mai mult, reţine instanţa de apel că sentinţa civilă nr. 2/1926, pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă al Departamentului Seine din Franţa s-a referit la o acţiune de daune-interese introdusă de mama petiţionarului, împotriva regelui Carol al ll-lea, ca urmare a anulării căsătoriei dintre cei doi, şi nu a stabilit competenţa instanţelor române în materie de filiaţiune a petiţionarului-intimat, neputând fi invocată ca autoritate de lucru judecat întemeiată pe art. 1201 Cod civil.
- corect a reţinut Tribunalul Teleorman că în cauza de faţă nu pot fi puse în discuţie probleme care privesc fondul procesului prin care s-a stabilit filiaţia petiţionarului, cum ar fi încălcarea ordinii publice din România prin hotărârea portugheză, sau probleme privind starea şi capacitatea persoanelor, ori reaua sau buna-credinţă la încheierea căsătoriei dintre Ioana Lambrino şi regele Carol al ll-lea.
De asemenea, se motivează că instanţa portugheză, când a pronunţat sentinţa din 6 februarie 1955, a avut în vedere nu numai dispoziţiile legale ale ţării al cărei tribunal a fost sesizat cu cererea de stabilire a filiaţiei petiţionarului, dar şi ale statului francez (locul de domiciliu) şi ale statului român (locul de origine), între acestea existând similitudine atât în ceea ce priveşte competenţa, cât şi condiţiile de fond pentru admiterea acţiunii, nefiind încălcată ordinea publică din România.
- corect a reţinut instanţa de fond că există interes al petiţionarului în formularea cererii de faţă, având în vedere dispozitivul sentinţei ce se cere a fi recunoscută pe teritoriul României, fiind justificat interesul acestuia de a se completa actul său de naştere la rubrica „numele tatălui" cu numele de Carol al ll-lea.
- cu privire la administrarea probei cu interogatoriul petiţionarului, se reţine că critica este nefondată, întrucât nu a fost cerută niciodată o asemenea probă la instanţa de fond şi nu se motivează concludenţa unei asemenea proe solicitate pentru prima dată în apel.
împotriva deciziei civile nr. 67/A/1999, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a
lll-a civilă, în termen a declarat recurs pârâtul Mihai I de România, care critică hotărârea pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie după cum urmează:
- nulitatea prevăzută de art. 304 pct.9 C.pr.civ. raportat la art. 172 din Legea nr. 105/1992, constând în nechemarea în judecată a Prinţesei Anne de Bourbon-Parma.
în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul consideră că, fără temei, instanţele de fond şi recurs au apreciat că nu se impunea citarea în cauză şi a Prinţesei Anne de Bourbon-Parma, întrucât, din considerentele şi dispozitivul hotărârii a cărei recunoaştere se cere de către reclamant nu rezultă că hotărârea s-a pronunţat în contradictoriu cu aceasta.
Se susţine că, dimpotrivă, din examinarea hotărârii pronunţate la instanţa din Lisabona, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că Prinţesa Anne de Bourbon-Parma a fost de la început şi până la pronunţarea hotărârii parte în proces, fiind menţionată chiar şi în dispozitivul hotărârii.
Prin necitarea Prinţesei Anne de Bourbon-Parma în cauza privind cererea de recunoaştere a hotărârii străine s-au încălcat prevederile imperative ale art. 172 din Legea nr. 105/1992, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind lovită de nulitate absolută.
în cadrul aceluiaşi motiv de recurs se invocă şi nulitatea hotărârii determinate de judecarea procesului cu lipsa de procedură privind pe intimata Monique Urdăreanu. Se consideră că instanţa de apel a apreciat fără temei, deşi a constatat necitarea în proces a intimatei, că neregularitatea de procedură nu poate fi formulată decât de partea care a suferit o vătămare şi are interes să o invoce, întrucât nulitatea este relativă.
Susţine recurentul că instanţa de apel, respingând excepţia ridicată cu privire la necitarea intimatei Monique Urdăreanu, nu a observat că hotărârea pronunţată cu viciul de procedură arătat are ca obiect starea civilă a reclamantului, care este
o chestiune de ordine publică, cu efecte erga omnes.
Că în cauză nu este vorba de încălcarea prevederilor art. 105 alin.2 C.pr.civ., care se referă la nulitatea relativă a actelor îndeplinite cu neobservarea formelor legale, ci de încălcarea art. 85 C.pr.civ., care interzice judecătorului să hotărască asupra unei cereri fără citarea părţilor ori înfăţişarea acestora, neobservarea acestei norme constituind un motiv de nulitate absolută în ceea ce priveşte hotărârea pronunţată, aşa cum s-a întâmplat în
cauză, intimata Monique Urdăreanu nefiind citată pe tot parcursul procesului.
Se mai invocă, ca motiv de recurs, şi încălcarea prevederilor art. 168 pct. 1,2 şi 3 din Legea nr. 105/ 1992, atât de către instanţa de fond cât şi de către instanţa de apel.
în acest sens recurentul afirmă că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au greşit atunci când au considerat că Tribunalul din Lisabona era competent să pronunţe hotărârea a cărei recunoaştere se solicită, în raport cu prevederile din legea română în vigoare la acea dată, şi anume art.
2 C.civ. (abrogat mult mai târziu prin art. 183 din Legea nr. 105/1992).
Că reclamantul era, potrivit legii române, la data pronunţării hotărârii de către Tribunalul din Lisabona, cetăţean român, fapt atestat de certificatul de naştere al acestuia, ataşat la dosar.
Că instanţa portugheză era obligată să aplice în cauză prevederile art. 2 şi 8 din Decretul nr. 32/1954 în vigoare la data pronunţării hotărârii şi în raport cu care era obligată să examineze compatibilitatea legii franceze şi a legii portugheze referitor la chestiunile legate de nulitatea căsătoriei şi stabilirea filiaţiei, şi nu în raport cu prevederile art. 83 şi art. 184 Cod civil, abrogate de Decretul nr. 32/1954.
în acelaşi context, al neaplicării legii române, se arată în criticile formulate prin recurs, a fost greşit rezolvată şi problema momentului rămânerii definitive a hotărârii de declarare a nulităţii căsătoriei încheiate de către Carol al ll-lea şi Ioana Lambrino la 8 ianuarie 1918, fără a se avea în vedere de către instanţa portugheză prevederile art. 376 C.pr.civ., în vigoare la data constatării nulităţii căsătoriei, prevederi care erau identice cu cele ale art. 377 C. pr. rom., în vigoare la 6 februarie 1955 când s-a pronunţat Tribunalul din Lisabona.
Legat de aceste aspecte, se susţine în recursul declarat de recurentul-pârât, Tribunalul din Lisabona nu mai putea hotărî statutul de copil legitim al reclamantului M. G. L. din căsătoria dintre Carol al ll-lea şi Ioana Lambrino, dar nu-i putea stabili nici statutul de copil din afara căsătoriei pentru că renunţase la cererea subsidiară, formulată în acest sens.
în sfârşit, ultimul motiv de recurs se referă la respingerea cererii formulate de apelantul-pârât la pct. 6 din apel prin care solicitase să fie chemat la interogatoriu reclamantul, considerându-se că s-a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 292 C. pr. civ.
La termenul de judecată din 4 decembrie 2001 s-a formulat în cauză de către intervenienta Anne de Bourbon-Parma - o cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului Mihai I de România, întemeiată pe prevederile art. 49 C. pr. civ., cerere admisă în principiu la acelaşi termen.
în motivarea cererii formulate de intervenienta Anne de Bourbon-Parma, se precizează că prin aceasta se susţin toate motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Mihai I de România, sprijinind apărările formulate de pârât în procesul de faţă în faza recursului. în consecinţă se solicită admiterea recursului pentru aceleaşi motive invocate şi de recurent.
Examinând recursul declarat de recurentul-pârât Mihai I de România şi cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentului-pârât formulată de intervenienta Anne de Bourbon-Parma, se constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Reclamantul Mircea Grigore Lambrino s-a adresat Tribunalului Lisabona, Camera a ll-a Civilă
- Secţiunea 1 - cu o acţiune civilă prin care a chemat-o în judecată în faţa acelui tribunal în calitate de pârâtă pe Prinţesa Elena a României (văduva fostului rege Carol al ll-lea al României), pe fostul rege al României - Mihai de Hohenzollern şi pe soţia acestuia, Prinţesa Anne de Bourbon-Parma şi a cerut admiterea acţiunii şi „în primul rând să fie declarat fiul legitim al Majestăţii sale Regele Carol al ll-lea sau, ca cerere subsidiară, în al doilea rând -să fie recunoscut fiu nelegitim al aceluiaşi rege cu toate consecinţele legale şi în mod special pentru a fi admis să intervină în procedura de inventar pendente”.
Se menţionează în considerentele hotărârii pronunţate în cauză că „pârâţii au fost citaţi personal, cei cu domiciliul în Anglia prin comisie rogatorie", şi nu au făcut nici o contestaţie. De asemenea se face menţiunea în considerente că reclamantul şi-a retras „cererea subsidiară, făcută la punctul doi din cererea iniţială, adică recunoaşterea sa ca fiu nelegitim al defunctului rege Carol al ll-lea al României, pentru a rămâne în cauză numai cererea de a fi declarat fiu legitim al sus-numitului rege".
Prin sentinţa pronunţată în cauză la data de 6 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona admite
acţiunea formulată de reclamantul Mircea Grigore Lambrino în contradictoriu cu pârâţii Prinţesa Elena a României, Mihai de Hohenzollern - ex rege al României şi soţia acestuia, Prinţesa Anne de Bourbon-Parma şi în consecinţă îl declară pe reclamant fiul legitim al Majestăţii Sale Carol al ll-lea al României, considerându-l moştenitor al defunctului rege, cu toate consecinţele legale şi în mod special pentru a fi admis să intervină în procedura de inventar pendente „ca urmare a decesului defunctului rege.“
Ulterior, Mircea Grigore Lambrino solicită Tribunalului de Mare Instanţă din Paris, în anul 1957, pronunţarea unei sentinţe de recunoaştere a hotărârii pronunţate de Tribunalul din Lisabona.
Tribunalul de Mare Instanţă din Paris a constatat că „Mircea Grigore Lambrino a desemnat pe Prinţesa Elena a României, văduva regelui Carol, pe Mihai de Hohenzollern, fost rege al României şi pe Prinţesa Anne de Bourbon-Parma cu scopul de a face să fie declarată executorie în Franţa, judecata purtată de Tribunalul din Lisabona la 6 februarie 1955 şi, la 6 martie 1957, admite cererea, pronunţând o hotărâre prin care hotărârea pronunţată la 6 februarie 1955 de către Tribunalul din Lisabona va fi executorie în Franţa."
Prin aceeaşi hotărâre „condamnă pe regele Mihai al României şi pe Prinţesa Anne de Bourbon-Parma, soţia sa, la cheltuieli de judecată".
Rezultă din hotărârile judecătoreşti examinate mai sus că atât în procesul judecat de tribunalul din Lisabona, cât şi în procesul judecat de Tribunalul de Mare Instanţă din Paris au fost părţi în proces ca reclamant Mircea Grigore Lambrino şi ca pârâţi Mihai
I al României şi Prinţesa Anne de Bourbon-Parma.
La 7 august 1991 petiţionarul Carol Grigore Mircea Lambrino se adresează Tribunalului Municipiului Bucureşti şi solicită în temeiul art. 375 C. pr. civ. în contradictoriu cu Mihai de Hohenzollern şi Prinţesa Elena a României, învestirea cu formulă executorie a sentinţei nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunţată de Camera a ll-a Civilă - Secţiunea 1 a Tribunalului din Lisabona.
Ulterior, cum reclamantul a constatat că Prinţesa Elena de România decedase de mult, a fost introdusă în cauză şi citată ca parte moştenitoarea testamentară a acesteia, Monique Urdăreanu.
Cererea formulată de reclamantul Mircea Grigore Lambrino a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1384/13 octombrie 1995 pronunţată de Tribunalul Teleorman (cauza fiind strămutată la această instanţă prin încheierea nr. 1706/1990 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie - Secţia civilă) fiind în contradictoriu cu intimaţii Mihai I de România şi Monique Urdăreanu, fiind admisă şi în baza art. 167 din Legea nr. 105/1 octombrie 1992, s-a dispus recunoaşterea în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinţei din 6 februarie
1955 pronunţate în dosarul 234/4 din 1954 al Secţiei 1, Divizia a I l-a a Tribunalului din Lisabona.
Procedura recunoaşterii hotărârilor străine este reglementată în prezent în România prin Legea nr. 105/1992 care distinge două modalităţi procedurale pentru a beneficia de puterea lucrului judecat: calea principală şi calea incidentală.
Astfel, potrivit art. 170 alin. 1 din Legea nr. 105/
1992 cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de către tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine. Instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o hotărâre supusă regimului hotărârilor judecătoreşti stabilit de codul român de procedură civilă.
Potrivit art. 170 alin. 2 din aceeaşi lege, cererea de recunoaştere poate fi rezolvată de asemenea pe cale incidentală, de către instanţa sesizată cu un alt proces în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat întemeiată pe hotărârea străină.
Cererea de recunoaştere a efectelor hotărârilor judecătoreşti străine cu care este sesizată o instanţă română trebuie să conţină atât menţiunile prevăzute de legea de procedură română privind cererea de chemare în judecată (art. 112 C. pr. civ.) cât şi indicarea actelor care trebuie să însoţească cererea şi care sunt enumerate şi precizate de art. 171 din Legea nr. 105/1992.
Aşa cum rezultă din prevederile imperative ale art. 172 din Legea nr. 105/1992 procedura de soluţionare a cererii de recunoaştere a hotărârii străine are un caracter contencios, ceea ce implică în mod obligatoriu citarea părţilor, atât a reclamantului cât şi a pârâţilor.
Aceste dispoziţii din legea specială se completează cu prevederile art. 85 C. pr. civ. care nu permit judecătorului să hotărască asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor.
întreg procesul de recunoaştere a hotărârilor străine, procedura după care acesta se desfăşoară, cât şi regimul hotărârilor străine, sunt cârmuite de
principiile fundamentale care guvernează procesul civil în România, principii care le predetermină şi pe care se pot întemeia soluţiile concrete.
Printre aceste principii figurează desigur principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei, al respectării dreptului la apărare, al publicităţii şi oralităţii dezbaterilor, contradictorialitatea şi dreptul de a vorbi în instanţă, principii a căror respectare se asigură şi prin citarea în faţa instanţei, conform art. 172 din Legea nr. 105/1992 şi art. 85 C. pr. civ. a tuturor părţilor, reclamanţi şi pârâţi, care au figurat ca părţi în hotărârea a cărei recunoaştere se solicită.
Este evident şi rezultă fără putinţă de tăgadă din examinarea hotărârii pronunţate de Tribunalul din Lisabona, a cărei recunoaştere s-a solicitat în dosarul de faţă că părţi în cauză au fost reclamantul Grigore Mircea Lambrino, şi pârâţii Prinţesa Elena de România, ex-regele Mihai I de România şi Prinţesa Anne de Bourbon-Parma.
Aceleaşi părţi au figurat de altfel şi în dosarul judecat de Tribunalul de Mare Instanţă din Paris, în anul 1957, având ca obiect cererea formulată de Mircea Grigore Lambrino de recunoaştere în Franţa a aceleiaşi hotărâri judecătoreşti pronunţate la 6 februarie 1955 de Tribunalul din Lisabona.
De precizat că ulterior, în anul 1972, a murit Prinţesa Elena de România, lăsând ca unică moştenitoare testamentară pe Monique Urdăreanu, care se subrogă ca parte în procesele ulterioare în locul autoarei sale.
Se constată din lucrările dosarului că atât Tribunalul Teleorman cât şi Curtea de Apel Bucureşti au procedat la judecarea cauzei cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 172 din Legea nr. 105/1992 şi art. 85 C.pr.civ.
Astfel, la instanţa de fond, Tribunalul Teleorman, Prinţesa Anne de Bourbon-Parma nu a fost citată, fiind exclusă ca parte în proces, deşi figura ca pârâtă în hotărârea pronunţată de Tribunalul din Lisabona, iar pârâta Monique Urdăreanu, deşi figura ca parte, instanţa a decis să judece cauza fără citarea acesteia.
De asemenea, în apel, Curtea de Apel Bucureşti a judecat apelul omiţând să citeze în calitate de intimată în dosar pe Prinţesa Anne de Bourbon-Parma, ambele instanţe pronunţând din această cauză hotărâri lovite de nulitate absolută.
Este de observat că ambele instanţe, sesizate de către petiţionarul Grigore Mircea Lambrino cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti străine, erau obligate, faţă de prevederile imperative ale art. 172 din Legea nr. 105/1992 şi art. 85 C.pr.civ. să dispună citarea tuturor părţilor care au fost chemate în faţa instanţei străine şi în contradictoriu cu care s-a judecat pricina în străinătate, chiar dacă în cererea adresată instanţei române, petiţionarul a omis să menţioneze numele şi adresa acestor părţi.
Cum aceste omisiuni şi neregularităţi, care au provocat pronunţarea de către instanţele româneşti a unor hotărâri vădit nelegale, nu pot fi înlăturate decât prin casarea hotărârilor şi reluarea judecăţii la instanţa de fond, cu citarea tuturor părţilor care au figurat ca reclamanţi şi pârâţi la Tribunalul din Lisabona, urmează a se constata fondat primul motiv de recurs şi a se casa decizia civilă nr. 67/A/1 aprilie
1999 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a lll-a civilă şi sentinţa civilă nr. 1384/13 octombrie 1995 a tribunalului Teleorman şi a se trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Pe cale de consecinţă se va admite şi cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentului formulată de intervenienta Anne de Bourbon-Parma.
Aşa fiind, reluând judecata, instanţa de fond va dispune citarea tuturor părţilor, respectându-se astfel prevederile imperative ale art. 172 din Legea nr. 105/ 1992, şi art. 85 C.pr.civ., în contradictoriu cu care se vor examina sub formă de apărări şi celelalte motive de recurs formulate de recurentul Mihai I de România, şi a căror examinare în cadrul judecării recursului nu este posibilă, faţă de omisiunea citării în fazele anterioare ale judecăţii a tuturor părţilor din cauză.
| ← Libertate de exprimare. Limite. Daune morale | Exercitarea apelului peste termen. Act avocaţial abuziv → |
|---|
