Mandat acordat în vederea dezbaterii succesiunii
| Comentarii |
|
I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 28 decembrie 2007, reclamantul M.M. a chemat în judecată pe pârâta M.V., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună ieşirea din indiviziune asupra bunurilor rămase în urma decesului defunctului I.M., să se stabilească masa bunurilor succesorale, cotele ce le revin în calitate de copărtaşi şi lichidarea stării de indiviziune, prin individualizarea, atribuirea şi predarea efectivă a bunurilor ce i se cuvin.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că defunctul M.I. a decedat Ia data de 7 ianuarie 2007, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. V.M. nr. 7, bl. TD12, ap. 7, sectorul 6, iar moştenitorii cu vocaţie la succesiune sunt reclamantul, în calitate de fiu, şi pârâta, soţie supravieţuitoare.
Reclamantul a arătat că a dorit să dezbată succesiunea de pe urma tatălui său, dar acest lucru nu a fost posibil, deoarece nu deţine actul de proprietate al imobilului inclus în masa succesorală, iar pârâta a refuzat să se prezinte în faţa notarului public pentru a dezbate succesiunea, ceea ce îl îndreptăţeşte pe reclamant la formularea cererii de faţă.
Analizând excepţia prescripţiei dreptului de opţiune succesorală a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată sub aspectul neacceptării succesiunii de către reclamant, instanţa a reţinut că la data de 7 ianuarie 2007 a intervenit decesul defunctului M.I., iar reclamantul a mandatat-o pe C.M. să accepte succesiunea defunctului său tată, fiind împuternicită în acest scop să se prezinte la biroul notarial competent, unde va depune actele necesare în vederea deschiderii succesiunii, să stabilească compunerea masei succesorale, numărul şi calitatea moştenitorilor, să producă probele necesare, să plătească taxele, să primească actele de procedură, să ridice certificatul de moştenitor, să solicite rectificarea rolurilor fiscale în baza certificatului de moştenitor, să realizeze orice tranzacţie cu ceilalţi moştenitori, inclusiv partajarea bunurilor care formează masa succesorală. Totodată, pentru ipoteza în care se va suspenda procedura succesorală şi moştenitorii vor fi îndrumaţi să se adreseze instanţei, mandatarul a fost împuternicit să introducă acţiunea, cererea reconvenţională, cererea de intervenţie, să exercite şi să îi reprezinte în orice fel de atac, să îi reprezinte la toate instanţele învestite în această cauză succesorală, să primească actele de procedură inclusiv hotărârile, să angajeze avocat, să realizeze orice tranzacţie cu ceilalţi moştenitori, pe scurt, să facă tot ceea ce ar putea să facă mandantul în această cauză, fără ca nimeni să îi poată opune vreo limitare, impreviziune ori imperfecţiune a acestui mandat. în lumina situaţiei de fapt reţinute trebuie văzut dacă reclamantul şi-a însuşit în interiorul termenului de prescripţie de 6 luni de la data deschiderii succesiunii calitatea de erede pe care o are încă de la acest moment, consolidând, astfel, transmisiunea succesorală care a operat prin simplul fapt al morţii defunctului.
Potrivit art. 689 C. civ., însuşirea, consolidarea necondiţionată a calităţii de moştenitor se realizează prin acceptare expresă, prin acte de acceptare tacită a moştenirii sau prin acceptarea forţată a moştenirii. Potrivit art. 689 teza a Il-a C. civ., acceptarea este expresă atunci când succesibilul îşi însuşeşte calitatea de erede printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, voinţa de a accepta succesiunea trebuind, aşadar, să fie manifestată în formă scrisă, înscrisul constatator al acceptării pure şi simple nu trebuie, însă, să fie redactat cu respectarea unor formule sacramentale şi speciale pentru a constata acceptarea succesiunii, putând fi făcută şi prin mandatar împuternicit în formă scrisă (mandatul trebuind să îmbrace aceeaşi formă cu actul ce urmează a se încheia în vederea căruia a fost dat) şi cu procura dată special pentru acceptarea pură şi simplă a moştenirii. în acest din urmă caz, mandatarul trebuie să accepte în scris moştenirea în cadrul termenului de prescripţie, nefiind suficient ca data împuternicirii să se încadreze în această perioadă, deoarece procura dată în vederea acceptării nu valorează acceptare, fiind susceptibilă de revocare potrivit regulilor mandatului, conform art. 1553 C. civ., spre deosebire de actul acceptării care este irevocabil. Chiar dacă instanţa ar aprecia că din conţinutul procurii rezultă că succesibilul şi-a însuşit calitatea de moştenitor, înţelegând să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile rezultând din calitatea de moştenitor, în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii pentru ca acceptarea să fie considerată expresă, nefiind întrunită cerinţa ca voinţa succesibilului de a accepta moştenirea să fie manifestată în scris. Potrivit aceluiaşi text legal menţionat, acceptarea tacită constă în săvârşirea de către succesibil a unui act sau fapt, pe care nu-1 putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă neîndoielnic intenţia sa de acceptare a moştenirii.
Văzând că reclamantul nu şi-a manifestat dreptul de opţiune succesorală prin acte de acceptare expresă şi că, în cauză, nu se poate reţine acceptarea forţată a moştenirii de către acesta, instanţa a apreciat semnificaţia juridică a atitudinii reclamantului ca neavând valoarea nici măcar a unei acceptări tacite, nefiind coroborată cu alte mijloace de probă pertinente şi concludente, reclamantul învederând instanţei că nu solicită administrarea altor probe în afara înscrisurilor depuse la dosar.
II. Instanţa de apel a reţinut că defunctul I.M., tatăl reclamantului-apelant a decedat la data de 7 ianuarie 2007, astfel că termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală (de şase luni) prevăzut de art. 700 C. civ., se împlinea la data de 7 iulie 2007. Apelantul a mandatat-o pe C.M. să accepte succesiunea defunctului său tată prin procura din data de 26 iunie 2007, deci înăuntrul termenului de prescripţie.
Tribunalul a apreciat însă că procura dată de apelantul-reclamant constituie un act de acceptare tacită a succesiunii. Potrivit legii, acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu-1 putea săvârşi decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă indirect, dar neîndoielnic, intenţia sa de acceptare a moştenirii (art. 689 C. civ.).
Din textul de lege menţionat rezultă două condiţii pentru a fi în prezenţa unei acceptări tacite: 1) voinţa succesibilului de a accepta moştenirea; 2) conduita lui din care să rezulte intenţia de a accepta moştenirea. Codul civil nu stabileşte în concret care anume acte săvârşite de succesibil constituie o manifestare a intenţiei de a accepta tacit moştenirea, mulţumindu-se să precizeze că actele de conservare şi administrare provizorie nu reprezintă acte de acceptare, dacă cel care le-a făcut nu şi-a însuşit (se subînţelege prin alte acte) calitatea de moştenitor (art. 690 C. civ.) şi că actele de dispoziţie având ca obiect drepturile succesorale constituie acte de acceptare, chiar dacă - aparent - îmbracă forma,/enunţării” la moştenire (art. 691 C. civ.).
în speţă, procura dată de apelant este fără nicio îndoială un act de acceptare tacită a succesiunii în condiţiile dispoziţiilor Codului civil menţionate mai sus. Din procură rezultă atât intenţia sa de a accepta moştenirea tatălui său, cât şi aceea de a-şi însuşi calitatea de erede, astfel că actele săvârşite de apelant sunt clare şi constituie o manifestare tacită a voinţei de a accepta succesiunea.
în ceea ce priveşte susţinerile intimatei din întâmpinare potrivit cărora nu este suficient ca data împuternicirii să se încadreze în cele şase luni, deoarece procura dată în vederea acceptării nu valorează acceptare, putând fi revocată conform art. 1553 C. civ., Tribunalul a reţinut că, într-adevăr, procura dată în vederea acceptării succesiunii poate fi revocată, dar manifestarea de voinţă a succesibilului rămâne dobândită de acesta, altfel ar fi lipsite de efect dispoziţiile Codului civil privitoare la acceptarea tacită a moştenirii.
III. Curtea a constatat că recursul este nefondat.
Nefiind contestată de către niciuna dintre părţi situaţia de fapt sub aspectul inexistenţei unei declaraţii exprese de acceptare a succesiunii, problema în discuţie este valoarea procurii date de reclamant, domiciliat în străinătate, de a fi sau nu act de acceptare tacită în raport de dispoziţiile art. 689 şi art. 690 C. civ.
Astfel cum corect s-a reţinut de Judecătorie, prin procura în discuţie, intimatul-reclamant a împutemicit-o pe M.C. ca în numele său şi pentru el să accepte succesiunea defunctului I.M., mandantul având potrivit menţiunilor din procură, „calitatea de (fiu) moştenitor legal ori testamentar”.
De asemenea, împuternicirea este dată pentru ca mandatarul „să se prezinte la biroul notarial competent unde va depune actele necesare în vederea deschiderii succesiunii, să stabilească compunerea masei succesorale, numărul şi calitatea moştenitorilor, să producă probele necesare, să plătească taxele, să primească actele de procedură, să ridice certificatul de moştenitor, să solicite rectificarea rolurilor fiscale în baza certificatului de moştenitor, să realizeze orice tranzacţie cu ceilalţi moştenitori, inclusiv partajarea bunurilor care formează masa succesorală”.
Bineînţeles că, în lipsa unei declaraţii exprese de acceptare a succesiunii, această procură nu valorează acceptare expresă, însă Curtea a constatat că nu se ridică vreun dubiu cu privire la intenţia intimatului-reclamant de a accepta succesiunea tatălui său, faptul acceptării tacite producându-se odată cu emiterea procurii, în interiorul termenului de opţiune succesorală.
Aceasta întrucât legea califică, în art. 689 C. civ., actul de acceptare tacită ca fiind un act pe care moştenitorul „nu ar putea să îl facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de acceptare”.
Or, mandatarea unei persoane pentru a accepta pentru şi în numele său succesiunea, precum şi pentru a dezbate pe cale notarială succesiunea sau pentru a învesti instanţa judecătorească cu o acţiune în acelaşi scop nu putea fi făcută decât de o persoană care se consideră moştenitor, mai ales că în cuprinsul procurii s-a menţionat calitatea mandantului de moştenitor legal, ca fiu, al defunctului.
Totodată, o astfel de conduită face neîndoielnică intenţia de acceptare a succesiunii, în lipsa unei asemenea intenţii lipsind însuşi scopul actului juridic care este contractul de mandat materializat în procura în discuţie.
C.A. Bucureşti, s. a IX-a civ. şi propr. int., decizia nr. 496/R din 19 noiembrie 2009
| ← Legat cu titlu particular. Bunuri ce urmau a fi dobândite în... | Cerere formulată în temeiul Legii nr. 112/1995. Necesitatea... → |
|---|
