Recurs. Invocarea unui motiv de recuzare direct prin recursul asupra fondului. Inadmisibilitate. Acţiune în constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare în condiţiile Legii nr. 10/2001. Prematuritate. Existenţa stării de coproprietate
| Comentarii |
|
1. Nu este admisibilă, în raport de dispoziţiile art. 29 din Codul de procedură civilă, invocarea prin recurs a uneia dintre situaţiile prevăzute de art. 27 din Codul de procedură civilă, cu privire la completul de judecată ce a soluţionat apelul, întrucât motivul de recuzare nu s-a ivit după începerea dezbaterilor, subzistând la momentul iniţierii acestora asupra apelului.
Partea ar fi trebuit să formuleze propunerea de recuzare în faţa instanţei de apel, cu condiţia ca membrii completului de judecată să nu fi declarat, în prealabil, că se abţin de la judecarea pricinii, ea fiind îndreptăţită să critice motivul de recuzare doar în cazul respingerii propunerii, odată cu recursul asupra fondului, în aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
2. Nu se poate susţine existenţa vreunei obligaţii de sistare a stării de coproprietate în patrimoniul coproprietarilor, în absenţa unei dispoziţii legale imperative cu acest obiect.
Unica prevedere legală ce se preocupă de atitudinea copărtaşilor cu privire la proprietatea comună este reprezentată de art. 728 din Codul civil, care stipulează însă că "nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune"; textul trebuie interpretat restrictiv, în sensul posibilităţii sistării indiviziunii la cererea oricăruia dintre copărtaşi, fără a regăsi intenţia legiuitorului de a reglementa şi o obligaţie a efectuării partajului.
în lipsa unei asemenea obligaţii, condiţia în discuţie nu are valoarea unei cerinţe imperative ce trebuie îndeplinită în prealabil cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pentru a se reţine, în cazul nerealizării acesteia, formularea prematură a acestei cereri.
(Decizia nr. 1310 din 7 decembrie 2004 - Secţia a IlI-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 343 din 22.01.2003, pronunţată în Dosarul nr. 8682/2002, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins cererea formulată de reclamanţii O.I.D.M., O.M.M. şi O.A.G. împotriva pârâţilor Primăria Municipiului Bucureşti, SC "A." SA, D.C. şi D.E., ca prematur introdusă, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect invocată de pârâţii persoane fizice.
în considerentele sentinţei, s-a reţinut că cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi în baza Legii nr. 112/1995, la data de 11.03.1997, pentru apartamentul nr. 17 din imobilul situat în Bucureşti, depinde de rezolvarea partajului asupra imobilului, ce are caracterul unei condiţii ce trebuie îndeplinită în prealabil, în contextul în care întregul imobil, din care face parte apartamentul în litigiu, este deţinut în coproprietate, în cote de câte 1/2, de reclamanţi şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, regim stabilit prin Sentinţa civilă nr. 10264/1999 a Judecătoriei Sectorului 4, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2303/2000 a Curţii de Apel Bucureşti.
Instanţa de fond a reţinut că părţile se află în situaţia în care unul dintre coproprietari a vândut unui terţ o parte determinată materialiceşte din bunul supus proprietăţii în cote-părţi, aşa încât contractul de înstrăinare este valabil ca act supus unei condiţii rezolutorii, anume aceea ca, după partaj, apartamentul să cadă în lotul coproprietarului vânzător, cu efectul consolidării actului, chiar dacă dobânditorul cunoştea că bunul este supus coproprietăţii
Au fost înlăturate susţinerile reclamanţilor în sensul că prematuritatea ar opera doar în cazul nulităţilor invocate potrivit dreptului comun, iar nu şi în cazul nulităţii invocate în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001, care ar fi supus unui regim special, derogatoriu.
Pe acest aspect, s-a reţinut că, în ceea ce priveşte regimul nulităţii, legea specială este derogatorie doar pentru termenul de exercitare a acţiunii prevăzut de art. 46 alin. (5) şi cazurile particulare descrise de alin. (1)- (4) din art. 46, în rest sunt aplicabile normele dreptului comun, inclusiv în privinţa necesităţii efectuării în prealabil a partajului în împrejurări precum cea în speţă.
S-a apreciat, totodată, că prematuritatea acţiunii de faţă nu vine în contradicţie cu termenul de prescripţie reglementat de art. 46 alin. (5) din lege, întrucât prematuritatea nu s-a reţinut în funcţie de neîmplinirea unui termen, ci de neîndeplinirea unei condiţii, care are caracterul unei condiţii potestative simple, a cărei îndeplinire se afla la îndemâna reclamanţilor şi depindea de manifestarea lor de voinţă în interiorul termenului de prescripţie.
Astfel, reclamanţii aveau posibilitatea efectuării partajului de la data rămânerii definitive a Sentinţei civile nr. 10264/1999 a Judecătoriei Sectorului 4 (29.06.2000) şi până la împlinirea termenului de prescripţie, conform Legii nr. 10/2001, ori, cel puţin, a formulării acţiunii în partaj, în cazul rezolvării acesteia peste termen putându-se invoca repunerea în termen pentru depăşirea acestuia din motive neimputabile şi temeinice, a conchis judecătoria.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 1808 din 22.09.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 1649/2003, prin care au fost reluate considerentele primei instanţe, apreciate drept legale şi temeinice.
împotriva deciziei menţionate au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 1 şi 9 din Codul de procedură civilă, recursul fiind înregistrat sub nr. 6370/2004 la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că, apreciind asupra excepţiei prematurităţii acţiunii formulate în cauză, instanţa de apel, în mod greşit a aplicat o regulă a dreptului comun la un caz reglementat de o lege specială, de nulitate absolută, ce se solicită a se constata în termenul prevăzut în alin. (5) al art. 46, al cărei efect ar fi reintrarea imobilului înstrăinat în patrimoniul Primăriei Municipiului Bucureşti, care ar putea da curs notificării reclamanţilor şi i-ar pune în posesia imobilului.
Acest efect se produce, au susţinut recurenţii, în condiţiile în care art. 4 alin. (3) din lege le dă posibilitatea solicitării restituirii în natură a întregului imobil, ce rămâne fără eficienţă în cazul admiterii excepţiei prematurităţii, cu atât mai mult cu cât o altă persoană fizică solicită, la rându-i, restituirea celeilalte cote de 1/2 din imobil.
Totodată, s-a susţinut că operează cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 din codul de procedură civilă pentru situaţia în care judecătorii ce au pronunţat hotărârea din apel au fost colegi la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti cu fiica intimaţilor-pârâţi D.C. şi D.E.
Recursul a fost trimis spre competentă soluţionare, pe cale administrativă, în urma modificării normelor procedurale, Curţii de Apel Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 3164/2004.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Curtea a constatat că recursul este fondat.
în ceea ce priveşte motivul de casare încadrat de recurenţi în cazul descris de art. 304 pct. 1 din Codul de procedură civilă, se apreciază că eventualul motiv de recuzare a judecătorilor nu poate fi asimilat cu alcătuirea greşită a completului de judecată ce a soluţionat apelul, care presupune compunerea instanţei dintr-un număr necorespunzător de membri în raport de stadiul procesual al judecăţii.
Or, incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea sunt reglementate prin norme de procedură propriu-zisă, nu de organizare judecătorească, astfel încât motivul în discuţie poate fi analizat din perspectiva cazului descris de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, în aplicarea prevederilor art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Conform art. 29 din Codul de procedură civilă, propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris, pentru fiecare judecător în parte şi înainte de începerea fiecărei dezbateri, ori de îndată ce motivele de recuzare sunt cunoscute părţii ce le invocă, dacă acestea s-au ivit după începerea dezbaterilor.
Se constată, în speţă, că nu este admisibilă invocarea prin recurs a uneia dintre situatiile prevăzute de art. 27 din Codul de procedură civilă, cu privire la completul de judecată ce a soluţionat apelul, întrucât motivul de recuzare nu s-a ivit după începerea dezbaterilor, subzistând la momentul iniţierii acestora asupra apelului.
în acest context, partea ar fi trebuit să formuleze propunerea de recuzare în faţa instanţei de apel, cu condiţia ca membrii completului să nu fi declarat, în prealabil, că se abţin de la judecarea pricinii, partea fiind îndreptăţită să critice motivul de recuzare doar în cazul respingerii propunerii, o dată cu recursul asupra fondului, în aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Nefiind urmată atare procedură, este inadmisibilă invocarea motivului de recuzare direct prin recursul asupra fondului, reţinându-se, oricum, că împrejurarea pretinsă, anume aceea că membrii completului de judecată din faza apelului ar fi fost colegi de facultate cu fiica intimaţilor-pârâţi D.C. şi D.E., nu se încadrează în vreunul dintre cazurile descrise de art. 27 din Codul de procedură civilă.
în ceea ce priveşte legalitatea soluţiei de respingere a apelului, Curtea a constatat că sunt fondate susţinerile recurenţilor, relative la aplicarea în speţă a regulilor vânzării lucrului altuia.
Tribunalul, confirmând considerentele sentinţei apelate, a reţinut ca prematură cererea în constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1570 din 11.03.1997, încheiat între autoritatea administrativă locală şi pârâţii D.C. şi D.E., în calitate de foşti chiriaşi, pentru apartamentul nr. 17 din imobilul situat în Bucureşti.
Prematuritatea cererii a fost apreciată în raport de existenţa stării de coproprietate asupra imobilului, dreptul aparţinând, în cote-părţi egale, recurenţilor-reclamanţi şi pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, conform dispoziţiilor Sentinţei civile nr. 10264/1999 a Judecătoriei Sectorului 4, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2303/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, ce reprezintă o condiţie rezolutorie ce afectează vânzarea contestată în cauză, a cărei îndeplinire depindea de voinţa reclamanţilor, fiind o condiţie potestativă simplă, fără ca aceştia să fi intenţionat, în prealabil formulării prezentei cereri, sistarea stării de coproprietate.
Concluzia inadmisibilităţii cererii cu referire la neîndeplinirea unei condiţii ce ar fi depins de recurenţii-reclamanţi este eronată.
Formulată în aceşti termeni, concluzia echivalează cu o sancţiune aplicată reclamanţilor, prin natura ei, posibilă numai în situaţia nerespectării unei obligaţii impuse de lege ori derivând dintr-un act juridic.
Or, admiţând că vânzarea de către unul dintre coproprietari a cotei-părţi aparţinând celuilalt coproprietar este afectată de modalitatea condiţiei atribuirii la partaj a întregului bun către vânzător, atare condiţie rezolutorie din perspectiva dobânditorului, în reglementarea dispoziţiilor art. 1019 din Codul civil, în ipoteza în care depinde de voinţa uneia dintre părţile contractante şi a unei terţe persoane determinate (potestativă mixtă, şi nu simplă, astfel cum au susţinut instanţele de fond), este incompatibilă cu ideea de obligaţie în sarcina persoanelor de care este legată realizarea sa.
Dimpotrivă, implică manifestarea liberă de voinţă a acestora, de natură a genera caracterul de incertitudine al producerii evenimentului prefigurat la momentul contractării.
Astfel, în speţă, nu se poate susţine existenţa vreunei obligaţii de sistare a stării de coproprietate în patrimoniul coproprietarilor, în absenţa şi a unei dispoziţii legale imperative cu acest obiect.
Unica prevedere legală ce se preocupă de atitudinea copărtaşilor cu privire la proprietatea comună este reprezentată de art. 728 din Codul civil, care stipulează însă că nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. Textul trebuie interpretat restrictiv, în sensul posibilităţii sistării indiviziunii la cererea oricăruia dintre copărtaşi, fără a regăsi intenţia legiuitorului de a reglementa şi o obligaţie a efectuării partajului.
în lipsa unei asemenea obligaţii, condiţia în discuţie nu are valoarea unei cerinţe imperative ce trebuie îndeplinită în prealabil cererii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pentru a se reţine, în cazul nerealizării acesteia, formularea prematură a acestei cereri.
Pe de altă parte, este discutabil dacă se poate vorbi despre existenţa unei condiţii rezolutorii, în termenii art. 1019 din Codul civil, în situaţia vânzării de către unul dintre coproprietari a cotei-părţi aparţinând celuilalt coproprietar.
Norma arătată vizând o împrejurare incertă ca realizare, se subînţelege, interpretând textul din perspectivă teleologică (intenţia legiuitorului la momentul edictării sale), că existenţa şi contururile împrejurării trebuie prefigurate încă de la data contractării, aşadar, condiţia trebuie să fie aptă de a fi definită la acea dată, sub imperiul ei încheindu-se actul. Or, în speţă, starea de coproprietate s-a conturat abia după rămânerea definitivă a Sentinţei civile nr. 10264/1999 a Judecătoriei Sectorului 4, este adevărat, cu efecte retroactive, însă fără a da naştere retroactiv unei condiţii.
Nu este suficient că această modalitate ar fi putut fi anticipată la momentul contractării, în anul 1997, de vreme ce nu a fost avută în vedere la acea dată, stipularea unor modalităţi fiind o expresie a libertăţii încheierii actelor juridice civile.
Condiţia reţinută de instanţa de fond, ale cărei considerente au fost confirmate în apel, nu poate fi asimilată condiţiei rezolutorii subînţelese în contractele sinalagmatice, în contextul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor asumate de părţile contractante.
Acea condiţie intrinsecă actului bilateral cu titlu oneros este legată de neexecutarea unei obligaţii contractuale, şi nu de nerealizarea unui eveniment extrinsec derulării contractului.
Chiar în ipoteza în care vânzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a da, aceea de a transmite dreptul de proprietate exclusivă asupra bunului, modul de executare a obligaţiei depinde, la rându-i, de o altă condiţie, relativă la soarta partajului, cu consecinţa confirmării titlului vânzătorului şi a executării întocmai a obligaţiei asumate prin contract, în cazul atribuirii la partaj a bunului către vânzător.
Se constată că este vorba despre două condiţii distincte, ce operează succesiv, şi nu despre una şi aceeaşi condiţie.
Faţă de considerentele expuse, Curtea a apreciat că sunt fondate criticile recurenţilor referitoare la invocarea greşită în speţă de către instanţele de fond a regulilor aplicabile în cazul vânzării de către unul dintre coproprietari a cotei-părţi aparţinând celuilalt coproprietar, ce au fost evaluate însă nu din perspectiva propusă de recurenţi, anume a inaplicabilităţii acestor reguli în cazurile reglementate de legea specială (argumente, mai degrabă, în susţinerea interesului în formularea cererii, ce nu a fost contestat), ci aceea a modului de operare a condiţiei ca modalitate a actului juridic civil.
Este de precizat că, la momentul evocării fondului, nu se poate pune problema unei nulităţi parţiale a contractului (în limita cotei-părţi a reclamanţilor), valabilitatea contractului din perspectiva cauzei juridice implicând o apreciere a actului ca întreg, urmând ca, în cazul desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare, restituirea în natură presupusă de Legea nr. 10/2001 să se realizeze în condiţiile art. 4 din lege, respectiv pe cote-părţi.
în consecinţă, Curtea, constatând aplicarea greşită a legii, ce a condus la admiterea unei excepţii procesuale, fără a se cerceta însuşi fondul cauzei, a admis recursul şi a casat decizia atacată, în baza art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă, dispunând reţinerea cauzei spre rejudecarea apelului, ca instanţă de apel, conform art. 3 pct. 2 din Codul de procedură civilă, în forma impusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.
| ← Recurs. Nulitate. Normă specială | Recurs. Invocarea ca motiv de nelegalitate a deciziei recurate a... → |
|---|
