Recurs. Hotărâre dată în primă instanţă. Apel. Renunţare. Recurs. Inadmisibilitate (art. 299 şi 377 alin. 2 pct. 2 C. pr. civ.). Limite în care sentinţa a fost schimbată în apel. Admisibilitate a recursului. Partaj. Divorţ. Bunuri comune.
| Comentarii |
|
Nu se pot formula direct în recurs critici împotriva hotărârii date în primă instanţă, de vreme ce aceasta a rămas irevocabilă prin renunţarea reclamantului la judecarea apelului. Recursul este însă admisibil în limitele în care sentinţa a fost modificată în urma apelului pârâtei.
Soţul recurent nu se poate prevala de propria turpitudine - constând în declararea frauduloasă a unui salariu mai mic, pentru a cere o sumă mai mare cu titlu de dividende, mai ales că este doar angajat al societăţii comerciale având ca asociat unic pe fosta soţie.
(Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, decizia nr. 915 din 27 aprilie 2001)
CURTEA,
Deliberând, reţine că prin sentinţa civilă nr. 889 din 15 mai 2000 a Judecătoriei Dej, pronunţată în dosarul nr. 1411/1999, s-a admis în parte acţiunea civilă înaintată de reclamantul C.L. împotriva pârâtei
C.M., şi în consecinţă: s-a constatat că în timpul căsătoriei, părţile au dobândit următoarele bunuri comune: un colţar de bucătărie în valoare de 3.769.929 lei, o hotă marca “W.“ în valoare de 1.596.621 lei, o garnitură de mobilă pentru tineret în valoare de 9.487.698 lei, o canapea în valoare de 3.359.016 lei, un covor în valoare de 2.127.378 lei, o maşină de spălat în valoare de 12.338.800 lei, un fier de călcat marca “P.” în valoare de 496.875 lei, valoarea totală a bunurilor fiind de 33.536.267 lei; s-a constatat că pârâta a avut o contribuţie de 65% la dobândirea bunurilor comune, iar reclamantul de 35%; s-a dispus sistarea comunităţii de bunuri prin formare şi atribuire de loturi; a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 387.875 lei cu titlu de sultă.
A fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000.000 lei în favoarea reclamantului.
A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 1.006.980 lei cheltuieli parţiale de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că părţile s-au căsătorit la data de 27 iulie 1997, căsătoria lor fiind desfăcută prin divorţ conform sentinţei civile nr. 1075 din 1 iunie 1999 a Judecătoriei Dej.
Din interogatoriile părţilor şi declaraţiile martorilor, precum şi din înscrisurile depuse la dosar rezultă că în timpul căsătoriei, părţile au dobândit bunurile arătate în dispozitivul sentinţei, valoarea lor fiind stabilită prin expertiză.
Mai rezultă din probe că pârâta este asociat unic al S. C. “M. H. P.” S. R. L., ea încasând în anul 1996, precum şi la datele de 17 octombrie 1997 şi 27 noiembrie 1997 dividende în sumă de 17.000.000 lei folosite inclusiv pentru dobândirea unor bunuri în timpul căsătoriei.
Rezultă deci că pârâta a avut o contribuţie de 65% la dobândirea bunurilor comune, iar reclamantul de 35%.
Neîntemeiat a solicitat reclamantul obligarea pârâtei la a-i plăti suma de 100.000.000 'ei reprezentând o parte din profitul SC “M.H.P.” S. R. L., căci reclamantul a fost angajat al acestei societăţi, ca şef de secţie, primind un salariu lunar de 670.350 lei.
Or, pentru a i se cuveni o parte a dividendelor era necesar ca reclamantul să fi avut calitatea de asociat, iar pretenţiile sale ar fi trebuit îndreptate împotriva societăţii, iar nu împotriva asociatului unic.
împotriva sentinţei ambele părţi au declarat apel, reclamantul renunţând însă la judecarea lui în şedinţa publică din 18 octombrie 2000 a Tribunalului Cluj.
Apelul pârâtei a fost admis prin decizia civilă nr. 1986 din 22 noiembrie 2000 a T ribunalului Cluj, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei, în sensul că: s-a stabilit o contribuţie a pârâtei la dobândirea bunurilor comune de 95%, precum şi o contribuţie a reclamantului de 5%; a fost obligat reclamantul să-i plătească pârâtei suma de 9.673.000 lei cu titlu de sultă, suma de 345.373 lei cheltuieli de judecată în primă instanţă, precum şi suma de 2.939.561 lei cheltuieli de judecată în apel.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. Motivând decizia, tribunalul a arătat că deşi prima instanţă a reţinut o contribuţie a părţilor la dobândirea bunurilor comune de 65% pentru pârâtă şi de 35% pentru reclamant, aceasta nu este dovedită, probele administrate în cauză conducând la concluzia reţinută în dispozitivul deciziei date în apel.
Astfel, veniturile reclamantului în timpul căsătoriei cu pârâta se rezumau la suma de 670.350 lei lunar, ca salariu primit în calitate de angajat al societăţii în care pârâta era asociat unic, aceasta fiind necesară acoperirii cheltuielilor zilnice şi a celor cu autoturismul ce-l dobândise anterior căsătoriei cu pârâta, precum şi a cheltuielilor ocazionate de săvârşirea unui accident de circulaţie.
La aceste cheltuieli se adaugă şi cele necesare tratamentului fiului său născut dintr-o căsătorie anterioară, precum şi cele constând în plata pensiei de întreţinere către fiul său.
Pe de altă parte, chiar reclamantul recunoaşte că pârâta, ca asociat unic al S.C. “M. H. P.” S. R. L. a încasat în timpul căsătoriei dividende de
100.000.000 lei, astfel că posibilităţile ei de contribuţie la dobândirea bunurilor comune au fost mai mari.
în contra acestei decizii, reclamantul a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând casarea ei, cu admiterea în totul a acţiunii ce a formulat-o întrucât:
în perioada premergătoare căsătoriei lor, reclamantul şi pârâta au trăit în concubinaj mai mult de 1 an, în acest interval de timp reclamantul
suportând unele din cheltuielile comune. Reclamantul a deţinut la încheierea căsătoriei suma de 8 milioane reprezentând bun propriu al său, folosită la zugrăvirea apartamentului aflat în proprietatea pârâtei, în acest sens fiind şi declaraţia martorului V.l. Din declaraţia martorului S.V. rezultă că mobila de bucătărie avută de pârâtă încă dinainte de căsătorie a fost vândută de aceasta doar după cumpărarea mobilei de bucătărie “R.”.
- Neadevărat susţine pârâta că bunurile comune au fost dobândite de părţi folosindu-se o parte din dividendele S.C. “M. H. P .” S. R. L., în realitate acestea fiind destinate aprovizionării de piese de schimb necesare utilajelor folosite de societate şi reparaţiilor capitale ale acestora.
- în scopul de a se plăti minorului C. L., fiul rezultat din prima căsătorie a recurentului, o pensie de întreţinere mai mică, totodată în scopul de a se plăti impozite către stat mai reduse, pârâta intimată a menţinut în evidenţele societăţii un salariu al recurentului'mai mic decât cel real.
- întrucât sediul societăţii comerciale la care pârâta era unic asociat se afla în chiar locuinţa părţilor, convorbirile telefonice efectuate erau în legătură, majoritar, cu nevoile acestei societăţi, deci nu în interesul recurentului.
- Inclusiv autoturismul bun propriu al recurentului a fost folosit în interesul aceleiaşi societăţi comerciale.
- Din declaraţiile martorilor T.S., T.A., P.S. şi S.V. reiese că recurentul s-a ocupat personal de aprovizionarea S.C. “M. H. P.” S. R. L., desfacere, întreţinere, aducere de comenzi, probleme de personal atât înainte de căsătoria părţilor, cât şi ulterior, căci pârâta era însărcinată, apoi născând, deci s-a aflat în imposibilitate de a desfăşura activităţi utile societăţii comerciale. Prin urmare, salariul în sumă de 800.000 lei înscris în contractul de muncă al recurentului apare ca derizoriu, deci i se cuvine suma de 100.000.000 lei din dividendele realizate de societate în timpul căsătoriei părţilor.
Recursul este nefondat.
Din economia dispoziţiilor art. 299 şi 377 alin. 2 pct. 2 C. pr. civ. se desprinde că recursul este o cale de atac subsecventă, în sensul că el nu ar putea fi exercitat fără a fi precedat de declararea apelului.
Prin urmare, nu ar putea fi criticată direct în recurs o hotărâre dată în primă instanţă împotriva căreia legea recunoaşte calea de atac a apelului, fiind necesar ca partea să declare mai întâi apel, rămânând ca numai în cazul respingerii acestuia să reitereze criticile uzând de calea de atac a recursului.
Situaţia este identică şi în ipoteza în care partea a declarat apel, însă a renunţat la judecarea lui, căci o asemenea renunţare are ca efect repunerea părţii în situaţia anterioară declarării apelului, cu consecinţa că apelul cu privire la care a intervenit desistarea îşi pierde aptitudinea de a provoca vreunul din efectele de fond specifice acestei căi de atac.
în speţă, reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii primei instanţe, fără a-l motiva, renunţând apoi la judecarea lui.
Prin aceasta, concluzia de tras este că reclamantul nu ar putea formula direct în recurs critici îndreptate împotriva hotărârii date în primă instanţă, astfel că acele pretenţii ale lui care au fost respinse de judecătorie apar tranşate irevocabil şi cu putere de lucru judecat, căci sunt irevocabile (art. 377 alin.
2 pct. 2 C. pr. civ.) hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel ori care au fost atacate cu apel, dar s-a renunţat la judecarea lui.
Prin urmare, este inadmisibilă critica formulată de recurent în sensul că greşit prima instanţă i-a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la a-i plăti suma de 100.000.000 lei cu titlu de cotă-parte din dividendele obţinute în timpul căsătoriei părţilor din activitatea societăţii comerciale al cărei unic asociat era pârâta.
Pentru aceleaşi motive, nu s-ar putea pune în discuţie direct în recurs, o cotă de contribuţie a reclamantului la dobândirea bunurilor comune de 50%, căci din renunţarea reclamantului la apelul ce îl declarase împotriva hotărârii primei instanţe se poate prezuma că el a aderat la cota de contribuţie stabilită de judecătorie, anume de 65% pentru pârâtă şi de 35% pentru reclamant.
Recursul este însă admisibil şi poate fi examinat pe fond, în ceea ce priveşte decizia dată în apel, între limitele în care hotărârea dată în primă instanţă a fost schimbată.
Este de observat, în acest sens, că tribunalul a reţinut o contribuţie a reclamantului la dobândirea bunurilor comune de 5%, iar a pârâtei de 95%.
Constatarea făcută în apel este exactă, ea corespunzând limitelor de venit pe care fiecare dintre părţi le-a dobândit în timpul căsătoriei, aşa cum acestea rezultă din probele cauzei.
Statuând astfel, Curtea are în vedere că determinarea contribuţiei fiecăruia dintre foştii soţi la dobândirea bunurilor comune se face, în aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. 1 C. fam., prin observarea veniturilor dobândite de părţi, ţinându-se seama, când este cazul, şi de eventualele cheltuieli suplimentare, pe care unul dintre soţi le are de suportat şi care sunt de natură să-i greveze veniturile proprii, precum cele privitoare la plata pensiei de întreţinere pentru un copil rezultat dintr-o căsătorie anterioară, suportarea altor cheltuieli în legătură cu acest copil ori a unor cheltuieli legate de întreţinerea sau repararea unui bun propriu.
Astfel fiind, reţine Curtea că ceea ce poate fi acceptat ca venit al reclamantului în timpul căsătoriei lui cu pârâta este salariul primit ca angajat al S. C. “M. H. P.” S. R. L. Dej, în cuantumul înscris în contractul de muncă şi evidenţele societăţii comerciale (anume de 670.350 lei lunar în sumă netă, f. 37 dosar judecătorie).
Or, unui asemenea cuantum lunar al salariului îi corespunde, pentru întreaga perioadă a căsătoriei părţilor suma de 14.747.700 lei, deci una mult inferioară celei realizate de pârâtă sub forma dividendelor obţinute din activitatea S. C. “M.H.P.”
S. R. L. Dej din adeverinţa depusă în recurs (f. 10) rezultă că în anul 1999 au fost în sumă de 302.662.000 lei.
Având în vedere şi că din salariul obţinut recurentul a avut de plătit pensia de întreţinere lunară pentru fiul său, precum şi de suportat unele cheltuieli legate de tratamentul medical al fiului şi repararea autoturismului ce îi aparţinea ca bun propriu, rezultă că tribunalul a stabilit în mod just cota de contribuţie a părţilor la dobândirea bunurilor comune.
Nu pot fi avute în vedere susţinerile recurentului potrivit cărora în realitate salariul său a fost mai mare decât cel înscris în contractul său de muncă ei evidenţele societăţii comerciale, căci afirmând că înscrierea în documente a unui nivel mult diminuat al salariului a avut ca scop plata unei mai reduse pensii de întreţinere către fiul său dintr-o căsătorie anterioară, precum şi plata unor taxe şi impozite mai mici către stat, recurentul îşi invocă propria turpitudine, iar aceasta nu poate produce efecte în favoarea lui.
Nu s-ar putea considera că există o culpă exclusivă a pârâtei în legătură cu eventuala înscriere nelegală în documente a datelor privitoare la cuantumul salariului, căci atâta vreme cât recurentul a acceptat această situaţie, neînţelegând a obţine remedierea ei inclusiv prin întrebuinţarea căilor recunoscute de lege, el este complice şi se află în culpă cu consecinţa că propria-i faptă culpabilă nu poate acţiona în beneficiul lui.
Faţă şi de faptul că nu s-a dovedit că pârâtul ar fi obţinut şi alte venituri decât cele salariale - căci suma de 100.000.000 lei pretinsă în contra pârâtei, ca parte din dividende, nu i-a fost acordată de prima instanţă, hotărârea fiind irevocabilă sub acest aspect
- rămâne că decizia dată în apel este legală şi temeinică, neputându-se reţine incidenţa vreunuia din motivele de recurs arătate de art. 304. C. pr. civ.
Cum nici împrejurarea că recurentul ar fi deţinut ca bun propriu dobândit anterior căsătoriei, suma de
8.000.000 lei întrebuinţată apoi pentru zugrăvirea apartamentului pârâtei nu poate conduce la o altă concluzie - căci dintr-o asemenea întrebuinţare a sumei s-ar naşte, cel mult, un drept de creanţă împotriva pârâtei -, recursul se va respinge ca nefondat.
în baza art. 274 C. pr. civ. va fi obligat recurentul să-i plătească pârâtei intimate suma de 2.600.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial (f. 14).
| ← Acceptare tacită. Caracter irevocabil. Nulitatea declaraţiei... | Răspundere civilă. Accident auto. Asigurare obligatorie pentru... → |
|---|
