Mandat. Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare. Promitent-vânzător. Neexecutare culpabilă. Avans din preţ. Retragere a avansului.
| Comentarii |
|
Mandatul tacit trebuie probat, neputând fi prezumat. Ridicarea unei sume de bani depusă în avans pentru achiziţionarea unui autoturism este posibilă numai în baza unui mandat special.
Societatea pi omitentă vânzătoare va răspunde contractual şi in solidum cu terţul pretins mandatar, ce va răspunde delictual.
(Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 4259 din 19 decembrie 2000)
CURTEA,
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Zimnicea, reclamantul S.M.G. a chemat în judecată pe pârâţii C. G. şi S. C. “T.” S. R. L., solicitând obligarea acestora, în mod solidar, la restituirea sumei de 8.700.000 lei reprezentând avansul depus pentru cumpărarea unui autoturism DACIA 1307, sumă indexată cu indicele ratei medii a inflaţiei; începând cu luna aprilie 1996 - până la achitarea integrală a debitului.
Prin sentinţa civilă nr. 561/4.06.1997, Judecătoria Zimnicea a admis, în parte, acţiunea formulată, a obligat pârâtul C.G. să plătească reclamantului suma de 11.049.000 lei, a respins capătul de cerere privind obligarea în solidar a pârâtei S. C. T.” S. R. L., a obligat pe pârâtul C. G. la 2.707.040 lei cheltuieli de judecată către reclamantul S. M. si către S. C. “T.” S. R. L.
Sentinţa a fost desfiinţată prin decizia civilă nr. 8/6.01.1998 a Tribunalului Teleorman, cu reţinerea cauzei spre rejudecare în fond, apreciindu-se că litigiul dedus judecăţii este de natură comercială, astfel încât în mod greşit a fost soluţionat de judecătorie ca primă instanţă.
S-a pronunţat, în consecinţă, sentinţa civilă nr. 164/7.04.1998 a Tribunalului Teleorman, prin care au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de
8.700.000 lei, indexată.
Prin decizia civilă nr. 221 /30.11.1998, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Teleorman invocată de apelanta S. C. ‘T. Z.” şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Zimnicea, reţinând că ceea ce s-a dedus judecăţii este o acţiune civilă în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998 şi 1034 Cod civil. De aceea, în primă instanţă, competenţa materială a soluţionării aparţinea judecătoriei şi nu tribunalului.
Reluându-se judecarea cauzei, s-a pronunţat de către Judecătoria Zimnicea sentinţa civilă nr. 481/ 2.06.1999, prin care a fost admisă, în parte, acţiunea formulată, a fost obligat pârâtul C.G. la plata către reclamant a sumei de 56.424.244 lei, reprezentând valoarea indexată a sumei de 8.700.000 lei însuşită în luna martie 1996 şi la 6.043.469 lei cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei S. C. “T.” S. R. L., în solidar cu pârâtul C. G. la restituirea sumei, ca nefondată. A fost obligat reclamantul la plata sumei de 9.138.970 lei cheltuieli de judecată către S.C. “T.” S. R. L..
Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că la data de 23.11.1995, reclamantul S.M.G., însoţit de pârâtul C.G. s-a prezentat la S.C. “T.” S. R. L. şi au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a unui autoturism DACIA 1307 sau 1309, depunând avansul de 8.700.000 lei.
Antecontractul, ca şi chitanţa de consemnare a avansului s-au întocmit pe numele reclamantului, dar cei doi s-au comportat lăsând impresia că doresc să achiziţioneze autoturismul împreună, pârâtul C.G. fiind cel care dialoga cu reprezentanţii societăţii pârâte întrucât cunoştea personalul de conducere al acesteia.
S-a reţinut că cei doi solicitanţi s-au prezentat ulterior în repetate rânduri pentru a se interesa de sosirea maşinii şi întrucât în acea perioadă S. C. “T." S. R. L. nu a mai primit autoturisme de tipul DACIA 1307 sau 1309, pârâtul C.G. i-a sugerat
reclamantului să retragă banii şi să-i ruleze prin societatea sa, în scopul obţinerii unor venituri.
în luna martie 1996, pârâtul C.G. s-a prezentat la societate şi a solicitat în numele reclamantului restituirea avansului depus, astfel încât în mai 1996 când reclamantul a încercat să-şi recupereze banii, a aflat că aceştia fuseseră ridicaţi de către pârât.
S-a concluzionat de către instanţă că pârâtul
C.G. a acţionat ca un mandatar al reclamantului în cauză, operând prezumţia de bună-credinţă a mandatarului, astfel încât în mod corect S.C. “T.” S.
R. L. a restituit avansul plătit mandatarului.
De aceea, neputându-se reţine săvârşirea unui fapt ilicit cauzator de prejudicii de către societatea pârâtă şi nici răspunderea solidară a acestei societăţi faţă de dispoziţiile art. 1041 C. civ. - potrivit cărora solidaritatea, fiind o excepţie de la regula divizibilităţii datoriei trebuie stipulată expres - a fost respinsă cererea îndreptată împotriva acesteia.
în privinţa pârâtului C.G. s-a reţinut că acesta şi-a depăşit limitele mandatului său, provocând un prejudiciu mandantului, astfel încât a fost obligat la restituirea sumei de 8.700.000 lei reactualizată conform ratei inflaţiei, la suma de 56.424.244 lei.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o sub aspectul înlăturării răspunderii societăţii-pârâte.
Prin decizia civilă nr. 2677/22.12.1999 Tribunalul Teleorman a respins apelul declarat, ca nefondat.
S-a reţinut în considerentele deciziei, că în cauză nu se poate reţine răspunderea solidară a societăţii alături de pârât, întrucât potrivit art. 1041 C. civ., solidaritatea fiind o excepţie de la regula divizibilităţii datoriei, nu se prezumă, ci trebuie stipulată expres. • Neexistând o astfel de clauză în antecontractul încheiat între părţi şi întrucât S.C. “T.” S. R. L. nu a comis un fapt ilicit cauzator de prejudicii, ce ar atrage răspunderea solidară în baza art. 1003 C. civ., reiese că societatea pârâtă nu poate fi obligată la restituirea avansului plătit.
împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs apelantul-reclamant, care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 C. pr. civ.
S-a arătat în dezvoltarea acestor motive, că şi în ipoteza în care s-ar presupune că intimatul-pârât
C.G. a acţionat ca mandatar al recurentului, este în afară de orice discuţie faptul că obiectul mandatului l-a reprezentat numai încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, iar nu şi alte acte sau operaţiuni juridice.
S-a susţinut, de către recurent, că în mod greşit instanţele au apreciat asupra faptului că intimatul-pârât a putut retrage suma aparţinând recurentului în baza unui mandat tacit, când pentru efectuarea acestei operaţiuni ar fi trebuit să existe un mandat expres, prezumţia de mandat tacit operând în situaţia soţilor, în condiţiile reglementate de Codul familiei.
De asemenea, s-a arătat că faţă de dispoziţiile art. 1535 C. civ., în speţă, este vorba de un mandat special încredinţat pentru încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare; iar potrivit art. 1537 C. civ., mandatarul nu poate face nimic în afară de limitele mandatului său. A se admite soluţia potrivit căreia mandatul conferit unei persoane pentru încheierea unui anumit contract ar include şi mandatul pentru desfiinţarea acelui contract, ar însemna să se instaureze o insecuritate a circuitului civil.
S-a concluzionat că intimata S. C. “T.” S. R. L. nu poate fi absolvită de răspundere sub nici o formă, întrucât chiar dacă nu s-ar reţine aplicabilitatea art. 998-999 şi 1003 C. civ. - deşi dolul transferă problema răspunderii de pe teren contractual pe teren delictual - în baza antecontractului de vânzare-cumpărare, promitentul-vânzător S.C. “T.” S. R. L. Zimnicea avea obligaţia ca, în ipoteza nerespectării contractului, să restituie suma de bani promitentului-cumpărător.
Recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
în speţă, s-a încheiat un “precontract” de vânzare-cumpărare numărul 49/22.11.1995-între reclamantul S.M. şi SC “T.” S. R. L., în vederea cumpărării unui autoturism DACIA 1307-1309, la încheierea convenţiei achitându-se în avans suma de 8.700.000 lei.
întrucât promitentul-vânzător S. C “T.” S. R. L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de procurare a autoturismului, contractul de vânzare-cumpărare nu s-a mai perfectat.
în momentul în care a solicitat restituirea banilor plătiţi ca avans, reclamantul a aflat că aceştia au fost retraşi încă din martie 1996, de către numitul
C.G.
Apreciind că pârâtul C.G. a acţionat în baza unui mandat dat de către reclamant şi că în aceste condiţii societatea “T.” a procedat corect la eliberarea sumei
de bani către pârât, instanţele au stabilit o situaţie de fapt greşită şi au aplicat în mod greşit regulile din materia răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită.
Astfel, din probele administrate în cauză nu rezultă că numitul C.G. ar fi fost mandatat pentru desfiinţarea antecontractului şi restituirea sumei de bani plătite ca avans.
Cererea de restituire a banilor a fost formulată de către pârât, care nu şi-a indicat calitatea de reprezentant al reclamantului, ci s-a folosit direct de numele reclamantului şi a semnat cu numele acestuia, ca şi cum cererea ar fi fost formulată de către reclamant personal.
Deşi a susţinut că ar fi avut acordul reclamantului S. pentru restituirea banilor - fila 47, pârâtul nu a produs dovezi în acest sens. Un astfel de acord nu putea fi verbal şi nici prezumat - astfel cum a reţinut prima instanţă, căci o astfel de prezumţie de mandat nu funcţionează decât în relaţiile dintre soţi şi numai cu privire la anumite acte juridice, în condiţiile art. 35 C. fam.
Chiar reţinându-se că, la încheierea antecontractului, pârâtul a fost de faţă (numele acestuia apare menţionat în paranteză, pe înscrisul constatator al convenţiei), nu înseamnă că el a primit un mandat general, care să-i permită încheierea oricăror acte în numele reclamantului.
Or, potrivit art. 1536 alin. 2 C. civ., când e vorba de înstrăinare, ipotecare sau de facerea unor acte care trec peste administraţie ordinară, mandatul trebuie să fie special.
încasarea unei sume de bani nu poate fi apreciată ca un act de administrare obişnuit şi de aceea oferta de mandat nu poate fi presupusă.
în absenţa dovezii unui mandat special care să permită eliberarea banilor altei persoane decât celei cu care a încheiat contractul, societatea pârâtă a săvârşit o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii în patrimoniul recurentului-reclamant.
Răspunderea care se angajează în sarcina pârâtei este una contractuală, având în vedere convenţia încheiată cu reclamantul, în temeiul căreia avea obligaţia de a încheia un contract de vânzare-cumpărare, iar în situaţia neperfectării acestuia, de restituire a sumei de bani plătite ca avans.
Restituind suma de bani unei alte persoane, fără nici o bază legală în acest sens, este evident că societatea pârâtă a contribuit la crearea prejudiciului reclamantului.
în cauză, este vorba de fapta ilicită săvârşită de cei doi pârâţi - una decurgând din încălcarea obligaţiei contractuale, cealaltă (extracontractuală) constând în conduita ilicită de natură să încalce un drept patrimonial al reclamantului, care au creat acelaşi prejudiciu.
De aceea, deşi angajată pe temeiuri juridice diferite, răspunderea celor doi pârâţi trebuie să fie comună şi de natură să acopere întregul prejudiciu cauzat.
Chiar dacă obligaţia solidară nu este reglementată expres printr-un text de lege pentru o astfel de situaţie, răspunderea celor doi debitori din raportul juridic obligaţional funcţionează ca o obligaţie solidară imperfectă (în solidar).
Efectele unei astfel de obligaţii faţă de victimă sunt însă aceleaşi ca în cazul obligaţiilor solidare perfecte - fiecare dintre coautorii prejudiciului poate fi urmărit şi obligat la repararea întregului prejudiciu.
Rezultă, faţă de cele expuse, că instanţele au stabilit greşit situaţia de fapt -în sensul că societatea pârâtă n-ar fi săvârşit nici o faptă ilicită - şi au aplicat greşit dispoziţiile legale care angajează răspunderea pentru fapta cauzatoare de prejudicii, astfel încât devin incidente motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 11 C. pr. civ.
în baza acestortexte de lege, recursul va fi admis, casată decizia tribunalului şi rejudecând în fond, conform art. 312 alin. 1 C. pr. civ., se va admite apelul, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei primei instanţe, în sensul obligării în solidara ambilor pârâţi la plata despăgubirii.
Având în vedere că reclamantul nu a căzut în pretenţii faţă de pârâta S. C. “T.” S. R. L., şi că nu pot fi astfel aplicabile dispoziţiile art. 274 C. pr. civ. se va înlătura obligarea acestuia de plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.138.970 lei stabilite prin sentinţa judecătoriei.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. pr. civ.
| ← Revedincare imobiliară - suprafaţă teren | Declaraţie în anulare. Greşeală materială. înţeles. Art.... → |
|---|
