Asigurări de sănătate. Efecte produse de art. 23 din Legea 554/2004 față de Decizia nr. 10 din 121 mai 2015 a ICCJ (RIL)

Comentarii

0

Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4874 din 18 iunie 2015

Prin sentinţa civilă nr. 5965, pronunţată la data de 03.11.2014 în dosarul nr. .../2013 al Tribunalului Cluj, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul C.A.C. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Cluj.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Pe numele reclamantului au fost emise Deciziile de impunere din oficiu nr. 373543/1 şi 373543/2 ambele emise în data de 13.12.2012 privind stabilirea contribuţiei la FNUASS.

Contestaţia administrativa a fost respinsă prin Decizia nr. E308/09.04.2013 emisă de

pârâtă.

Tribunalul a reţinut că reclamantul a realizat venituri impozabile din desfăşurarea unei activităţi libere care se supun impozitului pe venit şi avea obligaţia legală de a plăti o contribuţie lunară către fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate în forma unei cote procentuale care se aplică asupra veniturilor impozabile. Reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de depunere a declaraţiilor prevăzute atât de O.G. nr. 92/2003 şi art.215 din Legea 95/2006, iar stabilirea obligaţiilor sale fiscale în această materie s-a realizat printr-o decizie de impunere emisă din oficiu de către organul fiscal în temeiul prev.art.83 alin.4 din OG 92/2002.

Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor sunt stabilite anual prin contractul cadru, aşa cum stipulează art.217 din Legea 95/2006. Acestea sunt aduse la cunoştinţa asiguraţilor prin publicarea în Monitorul Oficial atât a contractului cadru cât şi a normelor metodologice de aplicarea a cestuia.

Obligaţia de plată se naşte la data realizării venitului şi nu în virtutea contractului de asigurare.

Obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate sunt protejarea asiguraţilor faţă de costurile serviciilor medicale în caz de boală sau accident şi asigurarea protecţiei asiguraţilor în mod universal, echitabil şi nediscriminatoriu în condiţiile utilizării eficiente a fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Aceste obiective se realizează pe baza principiului solidarităţii şi subsidiarităţii în constituirea şi utilizarea fondurilor precum şi în temeiul principiului participării obligatorii la constituirea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că obligativitatea asigurării şi contribuţiei la sistemul asigurărilor sociale de sănătate, trebuie analizată în legătură cu un alt principiu care stă la baza acestui sistem şi anume, principiul solidarităţii (decizia CC 705/2007, 658/2009, 1011/2009, 847/2011).

Curtea Constituţională a statuat de asemenea că sistemul asigurărilor sociale de sănătate îşi poate realiza obiectivul principal datorită solidarităţii celor care contribuie.

Obţinerea calităţii de asigurat despre care vorbeşte art.259 alin.7 din Legea 95/2006 se referă doar la raporturile dintre Casa de Asigurări şi asigurat, neavând relevanţă asupra obligativităţii plăţii contribuţiei.

Din conţinutul actelor normative arătate reiese că persoanele care exercită profesii liberare respectiv persoanele autorizate să desfăşoare activităţi independente au obligaţia să depună declaraţii privind obligaţiile la FNUASS şi a plăţii contribuţiei aferente veniturilor independent de încheierea unui contract.

Contribuţia la FNUASS este o creanţă bugetară şi prin urmare obligaţia de plată şi executarea ei se poate realiza doar potrivit art. 110 din Cod pr. fisc., în baza unui titlu de creanţă şi a unui titlu executoriu. Din construcţia codului de procedură fiscală reiese necesitatea întocmirii iniţiale a titlului de creanţă, care devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată sau a termenului prevăzut de lege.

Titlul de creanţă, potrivit art. 110 al 3 din OG nr. 92/2003 este actul prin care se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite potrivit legii.

Potrivit art. 85 al 1 din OG nr. 92/2003 impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel:

a) prin declaraţie fiscală, în condiţiile art. 82 alin. (2) şi art. 86 alin. (4);

b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

Organul fiscal putea emite decizia de impunere din oficiu, întrucât, potrivit art.216, 259 alin.7, 261 din Legea 95/2006, Casele de Asigurări de Sănătate au abilitarea legală de a proceda la recuperarea sumelor restante datorate fondului şi a majorărilor de întârziere aferente în condiţiile O.G. nr. 92/2003.

Rezultă, aşadar, că organul fiscal putea emite decizia de impunere din oficiu, întrucât, potrivit art.216, 259 alin.7, 261 din Legea 95/2006, Casele de Asigurări de Sănătate aveau abilitarea legală de a proceda la recuperarea sumelor restante datorate fondului şi a majorărilor de întârziere aferente în condiţiile O.G. nr. 92/2003.

Raportat la prevederile art. 216 din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care, în cazul neachitării la termen, conform legii, a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în condiţiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat. Astfel, norma legală cuprinsă în art. 216 din Legea nr. 95/2006

trimite în mod explicit la dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură fiscală atunci când menţionează atribuţiile execuţionale ale Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate de a emite deciziile de impunere care constituie titlul de creanţă.

Cât priveşte, modalitatea de stabilire a majorărilor de întârziere aferente obligaţiilor fiscale neachitate, tribunalul a constatat ca termenele de plată a contribuţiei către FNUASS sunt reglementate de prev.art.257 alin.5 din Legea 95/2006 coroborate cu art.8 din Normele metodologice ale acestei legi stabilite prin ordinul CNAS nr.617/2007 conform căruia plata contribuţiei curente se efectuează trimestrial, iar plata contribuţiei prin regularizare anuală se poate efectua până în cea de-a 61 zi de la comunicarea deciziei de impunere anuale, dată de la care se achită accesoriu.

Prin urmare, neplata contribuţiei de asigurări de sănătate la termenele de scadenţă de către reclamantă duce la stabilirea de majorări şi penalităţi de întârziere în conformitate cu art.119 şi 120 din Codul de procedură fiscală.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.A.C., solicitând modificarea în întregime a sentinţei atacate, cu admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată la instanţa de fond.

În motivare s-a arătat că la data de 13.12.2012, Casa de Asigurări de Sănătate a judeţului Cluj a emis Decizia de impunere din oficiu nr. 373543/1 din 13.12.2012 prin care au fost stabilite în sarcina subsemnatului contribuţii de plată la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale pentru anii 2008-2012 în cuantum de 23.318 lei.

La aceeaşi dată CAS-Cluj a emis şi Decizia de impunere din oficiu nr. 373543/2 din 13.12.2012 prin care au fost stabilite în sarcina subsemnatului contribuţii la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale pentru anii 2008-2012, reprezentând dobânzi (majorări de întârziere) în cuantum de 16.075 lei.

Apreciind nelegale ambele Decizii ale autorităţii administrative, am formulat o contestaţie administrativă care a fost însă respinsă prin Decizia CAS-Cluj nr. E 308/09.04.2014.

Între timp, recurentul a fost nevoit să achit atât suma privind debitul principal în cuantum de 23.318 lei stabilită prin Decizia nr. 373543/1, dar şi suma de 16.075 lei, reprezentând accesorii (majorări de întârziere) stabilită prin Decizia nr. 373543/2, cu atât mai mult cu cât în privinţa acestei ultime sume au fost declanşate procedurile de executare silită, respectiv somaţia de plată.

Prin sentinţa civilă nr. 5965/2014 pronunţată de către Tribunalul Cluj, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către subsemnatul.

În analiza prezentului recurs, arată că instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la aspectele esenţiale invocate în susţinerea acţiunii promovate.

Din această perspectivă critică sentinţa civilă sus menţionată şi implicit actele administrative atacate având în considerare şi următoarele argumente.

II. Nelegalitatea actelor administrativ fiscale sub aspect procedural, având în vedere dispoziţiile din Codul de procedură fiscala.

Urmează să observaţi că actele fiscale contestate au fost încheiate de către organele CAS Cluj, cu încălcarea normelor imperative care reglementează modalitatea de desfăşurare a inspecţiei fiscale instituită de Codul de procedură fiscală.

(i) Sub un prim aspect, vă solicităm să reţineţi că autoritatea administrativă a încălcat dispoziţiile legale privitoare la dreptul la informare a contribuabilului.

Recurentul nu a fost informat pe parcursul desfăşurării controlului în legătură cu constatările şi implicaţiile fiscale cuprinse în decizia de impunere şi nu am primit nicio informare prealabil cu privire la constatările pe care urmează sa fie stabilite prin Decizia de impunere.

Trecând peste împrejurarea că în speţă nu a fost respectată niciuna dintre prevederile legale instituite în scopul de a asigura o informare corectă şi efectivă, prealabilă desfăşurării controlului şi stabilirii obligaţiilor de plată prin decizia de impunere, nici în ceea ce priveşte desfăşurarea verificărilor, stabilirea măsurilor şi luarea deciziei, reprezentanţii CAS Cluj nu şi-au îndeplinit nici obligaţia de a ne informa cu privire la constatările efectuate, suprimându-ne totodată şi dreptul de a exprima vreo obiecţiune sau de a formula vreo apărare în ceea ce priveşte aspectele reţinute.

Or, potrivit prevederilor art. 107 din Codul de procedură fiscală „contribuabilul va fi informat pe parcursul desfăşurării inspecţiei fiscale asupra constatărilor rezultate din inspecţia fiscală. La încheierea inspecţiei fiscale, organul fiscal va prezenta contribuabilului constatările şi consecinţele lor fiscale, acordându-i acestuia posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere potrivit art. 9 alin. (1), cu excepţia cazului în care bazele de impozitare nu au suferit nici o modificare în urma inspecţiei fiscale sau a cazului în care contribuabilul renunţă la acest drept şi notifică acest fapt organelor de inspecţie fiscală".

Totodată, potrivit alin 4 din acelaşi text de lege, contribuabilul are dreptul să prezinte, în scris, punctul de vedere cu privire la constatările inspecţiei fiscale.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 9 din Codul de procedură fiscală, care instituie, cu titlu de principiu, obligaţia organelor de control de a asigura contribuabilului dreptul de a fi ascultat, decizia neputând fi luată tară a fi avut în vedere şi susţinerile, documentele sau informaţiile pe care persoana verificată le consideră relevante în ceea ce priveşte soluţia ce urmează a fi adoptată.

Astfel, potrivit art. 9 alin. 1 din actul normativ indicat „înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei".

În acest context, arată că nu au fost respectate prev. art. 44 şi art. 45 din O.G. nr.92/2003, conform cărora: "ART. 44 - (2) Actul administrativ fiscal se comunică prin remiterea acestuia contribuabilului/împuternicitului, dacă se asigură primirea sub semnătură a actului administrativ fiscal sau prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(21) Actul administrativ fiscal poate fi comunicat şi prin alte mijloace cum sunt fax, email sau alte mijloace electronice de transmitere la distanţă, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal şi confirmarea primirii acestuia şi dacă contribuabilul a solicitat expres acest lucru.

ART. 45 Opozabilitatea actului administrativ fiscal

(1) Actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit legii.

(2) Actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat potrivit art.44 nu este opozabil contribuabilului şi nu produce niciun efect juridic. "

De remarcat că în cazul de faţă, decizia de impunere privind obligaţiile accesorii a fost comunicată în aceeaşi zi cu decizia referitoare la obligaţiile principale.

Procedând astfel, considerăm că autoritatea administrativă a încălcat dispoziţiile legale exprese referitoare la îndeplinirea condiţiilor necesare în realizarea unei activităţi de inspecţie fiscală cu respectarea drepturilor contribuabililor de a se apăra cu privire la orice aspecte apreciate de organul de control ca nefiind în conformitate cu prevederile legale.

Actele administrative, astfel întocmite, constituie, în realitate, manifestări discreţionare ale autorităţii administrative, care printr-un exces de putere procedează la stabilirea unor obligaţii suplimentare de plată în sarcina subsemnatului, tară a ne acorda posibilitatea de a ne pregăti şi apăra corespunzător.

Procedând astfel, este lăsat fără efect inclusiv principiul bunei credinţe care trebuie să stea la baza oricăror relaţii dintre contribuabili şi organele fiscale, principiu esenţial reglementat de dispoziţiile art. 12 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora „relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii".

În consecinţă, faţă de toate aspectele anterior menţionate, arată că, Deciziile de impunere, au fost încheiate de către funcţionarii CAS - Cluj, cu încălcarea normelor imperative care reglementează modalitatea de desfăşurare a inspecţiei fiscale instituită de Codul de procedură fiscală, actele contestate fiind, lovite de nulitate.

Din această perspectivă, raţiunea instituirii acestei reguli a fost aceea de a se asigura o corectă verificare şi stabilire a situaţiei de fapt, organele de control având, potrivit art.7 din acelaşi act normativ obligaţia de a verifica, obţine şi utiliza toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului.

Or, faţă de împrejurarea că obligaţia de a exercita un rol activ, de a identifica şi avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz, a fost instituită cu titlu de principiu în sarcina organelor de control, în cuprinsul art.7 din Codul de procedură fiscală, rezultă că actele administrativ fiscale întocmite cu nerespectarea acestor prevederi sunt vădit nelegale.

(ii) Necompetenţa materială a Casei Naţională de Asigurări de Sănătate şi caselor judeţene pentru a stabili contribuţiile de asigurări sociale de sănătate şi obligaţiile fiscale accesorii, în lipsa unor declaraţii ale contribuabilului,

În acest sens solicită să se aibă în vedere nelegalitatea prevederilor art. 35 alin. (1) din Ordinul preşedintelui CNAS nr. 617/2007, în privinţa posibilităţii organului competent al Casei de Asigurări de Sănătate de a emite decizii de impunere.

Prin sentinţa civilă nr. 835 din 8 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, pronunţată în dosarul nr. 9914/2/2011, dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 au fost anulate cu efecte orga omnes.

Desigur această sentinţă are putere de lucru judecat şi în prezenta cauză, în condiţiile în care s-a pronunţat deja irevocabil cu privire la aceleaşi aspecte invocate în prezentul dosar.

Practic, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că „o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata proveritate habetur) "

Subliniază în acest sens faptul că potrivit regulilor cuprinse în art. 1 alin. (3) şi art. 3233 C. pr. fisc, competenţa în materie fiscală revine organelor fiscale pentru întreaga activitate de administrare a impozitelor şi taxelor. Trebuie observat însă faptul că există o competenţă materială specială conferită altor organe ale administraţiei publice centrale, prin acte normative care derogă de la dispoziţiile Codului de procedură fiscală. în acest sens, prin dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii a fost conferită Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi entităţilor subordonate doar competenţa de aplicare a măsurilor de executare silită pentru recuperarea debitelor restante la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, reprezentând debite principale şi obligaţii fiscale accesorii. Această competenţă materială specială, limitată doar la faza executării silite a obligaţiilor fiscale, este configurată de următoarele texte din Legea nr. 95/2006:

Art. 216. "În cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, denumită în continuare ANAF, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Art. 261. "(2) CNAS aprobă norme privind desfăşurarea activităţii de executare silită a creanţelor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF....

(4) în cazul neachitării în termen a contribuţiilor datorate fondului, aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate şi a majorărilor de întârziere se realizează potrivit procedurilor instituite de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi normelor aprobate prin ordin al preşedintelui CNAS, cu avizul consiliului de administraţie".

După cum se poate observa, competenţa materială specială a caselor judeţene de asigurări de sănătate este limitată la faza executării silite. per a contrario, este evident faptul ca aceste entităţi nu au niciun fel de atribuţii în fazele anterioare executării silite, cum ar fi etapa stabilirii impozitelor şi taxelor, efectuarea inspecţiei fiscale sau soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale .

Acolo unde legiuitorul a dorit să confere altor organe decât celor fiscale competenţa pentru toate etapele procedurii, a făcut-o în mod expres (fiind de altfel de principiu faptul că în toate cazurile competenţa poate fi conferită doar expres, explicit, iar nu tacit). De pildă, potrivit art. 12 alin. 2 din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu[1], "Activitatea privind declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea, inclusiv soluţionarea contestaţiilor privind contribuţiile şi taxele la Fondul pentru mediu datorate de către persoanele juridice şi fizice, precum şi îndeplinirea măsurilor asigurătorii şi procedura de executare silită se realizează de către Administraţia Fondului, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Reaminteşte în acest context, că într-o primă etapă, Curtea de Apel Cluj a admis excepţia de nelegalitate a art. 35 din Ordinul Preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007, care permitea Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi entităţilor subordonate stabilirea contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate şi a obligaţiilor fiscale accesorii .

În condiţiile în care prin sentinţa civilă nr. 835 din 8 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, pronunţată în dosarul nr. 9914/2/2011, dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 au fost deja anulate, apreciem ca acestea produc efecte şi în prezenta cauză. Sentinţa anterior menţionată a fost deja publicată în Monitorul Oficial nr. 243 din 4 aprilie 2014, astfel încât s-a asigurat efectul opozabilităţii erga omnes a dispoziţiilor nelegale a actului normativ atacat.

Din această perspectivă, chiar dacă sentinţa sus menţionată a fost publicată în Monitorul Oficial doar în aprilie 2014, trebuie să avem în vedere că această sentinţă a fost pronunţată în data de 8 februarie 2012, aşadar cu mult timp înainte de emiterea celor doua Decizii atacate.

Ori, în acest context, în care deja există o hotărâre definitivă şi irevocabilă, publicată în monitorul oficial, în care se analizează aceeaşi problemă (posibilitatea generală a organelor CAS să emită decizii de impunere, indiferent de data emiterii lor în concret) în baza aceluiaşi temei juridic, doar calea procedurală aleasă fiind diferită, implicând efecte diferite (în timp, precum şi cu privire la modul de soluţionare a cererii: într-una caz se anulează actul cu efecte pentru viitor, iar în ipoteza excepţiei de nelegalitate nu se mai ia actul în considerare în dosarul respectiv), este clar că soluţiile instanţelor nu pot să nu ţină seama de această dezlegare a pricinii oferite de către ICCJ.

Practic, în condiţiile în care prin sentinţa civila nr.835/2012 s-au anulat parţial dispoziţiile art. 35 alin. 1 din Ordinul nr. 617/2007 tocmai datorită faptului că încălcau normele Codului de procedură fiscală încă de la data emiterii (anul 2007), în prezent nu se mai poate respinge excepţia de nelegalitate a aceleiaşi prevederi, întemeiată pe motive identice, considerându-se că la data emiterii deciziilor de impunere contestate în acţiunea principală aceleaşi prevederi ar fi fost în concordanţă cu dispoziţiile aceluiaşi Cod de procedură civilă.

În consecinţă întrucât emiterea Deciziilor atacate s-a bazat pe o serie de dispoziţii nelegale, instanţa trebuie să ia în considerare această situaţie, pentru a nu permite, în principiu, promovarea şi menţinerea unor acte administrative fiscale prin intermediul unor dispoziţii declarate deja nelegale.

Fiind vorba despre situaţii similare, nu se poate crea o situaţie mai favorabilă în privinţa unora sau altora dintre justiţiabili doar în funcţie de data publicării în Monitorul Oficial a respectivei hotărârii. în esenţă procedura de emitere a deciziilor de impunere emise în baza dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 a fost nelegală chiar de la bun început.

În consecinţă, apreciază că şi din această perspectivă se impune anularea Deciziilor de impunere atacate.

(iii) Sub un alt aspect, vă rugăm să constataţi că stabilirea obligaţiilor de plată cu titlu de contribuţii de sănătate, prin preluarea datelor referitoare la persoanele care realizează venituri în baza Protocolului încheiat între CNAS şi ANAF nr. 5282/2007 P9S896/30J0.2007 s-a efectuat cu încălcarea art. 124 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)

În acest context, se remarcă că accesul preferenţial al CAS - Cluj la baza de date a administraţiei fiscale s-a realizat cu încălcarea prevederilor art. 124 din TFUE, rară a exista un considerent de ordin prudenţial în înţelesul prevederilor TFUE.

Protocolul încheiat între autoritatea naţională fiscală şi CNAS prin care s-a reglementat transferul bazei de date privind veniturile realizate de cetăţenii de la autoritatea naţională fiscală către CNAS, respectiv CAS dovedeşte în mod limpede că ne aflăm în prezenţa unui acces preferenţial astfel cum este definit în art. 124 din TFUE.

În mod evident această prelucrare a datelor personale de către CAS - Cluj, autoritatea căreia nu i-au fost destinate iniţial aceste date, generează, cu caracter retroactiv, prejudicii patrimoniale faţă de recurent.

În acelaşi timp, operaţiunea de transfer a bazei de date, făcute cu scopul de a stabili în sarcina cetăţenilor a unor obligaţii de plată cu titlu de contribuţie socială, nu se circumscrie nici noţiunii de considerent de ordin prudenţial în înţelesul art. 124 din TFUE.

În aceste condiţii, mai arată că autoritatea administrativă CAS - Cluj a utilizat datele persoanele ale subsemnatului cu încălcarea prevederilor Legii 677/2001 a protecţiei datelor cu caracter personal şi a Legii 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice.

III. Nelegalitatea actelor administrativ fiscale sub aspect substanţial.

Recurentul nu a încheiat un contract de asigurări cu casa de asigurări, iar deciziile de impunere emise pe baza veniturilor comunicate de ANAF sunt nelegale.

În primul rând art. 211 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 stabileşte condiţiile pentru ca o persoană, cetăţean român cu domiciliul în România, să devină asigurat trebuie să facă „dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile prezentei legi", iar în continuare se menţionează că „persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator".

Aşadar, textul Legii nr. 95/2006 este foarte clar, stabilind că dobândirea calităţii de asigurat pentru un cetăţean român cu domiciliul în România este plata care urmează a se face în baza unui contract de asigurare. La baza raportului juridic de asigurare se află contractul. Calitatea de asigurat nu rezultă ope legis aşa cum în mod greşit se susţine de către unii autori.

Acestei concluzii nu i se poate opune decât art. 208 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 care prevede că „asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar". Acest text de lege este ambiguu în contextul condiţiilor stabilite de art. 211, odată ce acesta din urmă reglementează expres condiţiile de dobândire a calităţii de asigurat.

Legiuitorul a înţeles să lege naşterea acestui raport juridic de încheierea unui contract de asigurare, căci altfel art. 211 nu ar avea nici un rost. Existenţa obligaţiei de plată a acestei contribuţii ope legis nu ar putea fi reţinută decât în lipsa reglementării necesităţii încheierii unui contract de asigurare. Aşadar, dacă Legea nr. 95/2006 ar fi conţinut doar art. 208, fără a fi avut în conţinutul său şi art. 211 se putea susţine caracterul ope legis. Evident că pentru cei ce au încheiat contract de asigurare plata este obligatorie şi în acest sens trebuie interpretat art. 208 alin. 3.

De asemenea, această concluzie este susţinută şi de alte dispoziţii din Legea nr. 95/2006 care nu fac referire la „obligaţia de plată a contribuţiei", ci la obligaţia de a se asigura în condiţiile art. 211; în acest sens, spre exemplu art. 213 alin 4 prevede că persoanele ce nu sunt prevăzute la art. 213 alin. 1 şi 3 (adică persoanele asigurate fără plată) „au obligaţia să se asigure în condiţiile art. 211", adică să încheie contract..

O dovadă în sensul inexistenţei obligaţiei de plată a avocaţilor a acestei contribuţii o reprezintă chiar modificarea adusă Codului fiscal prin O.U.G. nr. 125/2011 în care se precizează expres că toate persoanele datorează această contribuţie, chiar şi cele care nu realizează venituri, iar plăţile se stabilesc prin decizie de impunere, pe baza declaraţiei de venit estimat/declaraţiei privind venitul realizat sau pe baza normelor de venit. Aşadar, acum legiuitorul a înţeles să stabilească ope legis această obligaţie de plată a contribuţiei sociale de sănătate şi a eliminat existenţa contractului de asigurare şi a stabilit şi modalitatea de stabilire prin decizie prin decizie de impunere pe baza declaraţiei de venit estimat/declaraţiei privind venitul realizat sau pe baza normelor de venit.

Dispoziţiile Legii nr. 95/2006 sunt contradictorii şi că starea actuală deficitară privind impunerea şi colectarea asigurărilor sociale de sănătate sunt o realitate, fiind recunoscute chiar de legiuitor prin expunerea de motive la OUG nr. 125/2011 în care principial se identifică „necesitatea perfecţionării continue a legislaţiei fiscale, de conjunctura economică actuală, de principalele caracteristici ale politicii bugetare a României în perioada următoare, care vor fi subordonate obiectivelor de susţinere a creşterii economice", iar, în special privind subiectul acestui articol, se identifică „contextul în care este necesară continuarea simplificării şi unificării legislaţiei şi a administrării contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice".

Alte argumente ce susţin lipsa obligaţiei de plată a contribuţiei sociale de sănătate:

• Art. 4 alin. 3 din H.G. nr. 972/2006 privind aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, precum şi art. 222 din Legea nr. 95/2006 reglementează dreptul asiguratului de a fi informat cel puţin o dată pe an prin casele de asigurări asupra serviciilor de care beneficiază, nivelul de contribuţie personală şi modalităţile de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.

Aşadar, aceste drepturi sunt stabilite doar pentru cei ce au calitate de asiguraţi, iar aceştia nu sunt potrivit art. 211 decât cei ce au încheiat un contract de asigurare. De altfel, chiar şi în art. 4 alin. 4 din H.G. 972/2006 se prevede obligativitatea încheierii contractului de asigurare cu casele de asigurări direct sau prin angajator. Legiuitorul a stabilit anumite drepturi pentru persoanele asigurate, astfel că a admite că există şi persoane neasigurare (adică rară respectarea art. 211) care ar datorate aceste contribuţii înseamnă a recunoaşte implicit şi că aceste persoane nu au dreptul la informare. Cum legiuitorul a stabilit expres ce drepturi au persoanele asigurare, adică cele ce au încheiat un contract, implicit a stabilit că celelalte persoane nu sunt asiguraţi şi nu au acest drept.

• Daca Legea nr. 95/2006 ar fi stabilit un sistem obligatoriu de plată al acestor contribuţii nu ar fi trebuit să condiţioneze plata acestora de prestarea serviciilor medicale.

Dacă ar fi fost obligatorii implicit mecanismul de funcţionare ar fi trebuit să fie independent de faptul plăţii, adică persoana care nu a încheiat contract de asigurare să fi putut beneficia de serviciile medicale chiar dacă nu au contract (odată ce ar fi fost ope legis), iar aceasta să fie un simplu debitor ce urma să achite de bunăvoie sau să fie executat silit. Or, dimpotrivă art. 211 alin. 11 stabileşte categoric că „asiguraţii au dreptul la pachetul de bază de servicii medicale de la data începerii plăţii contribuţiei la fond. Din altă perspectivă această modalitate de reglementare este corectă, suprapunându-se noţiunii de contribuţie, căci numai impozitul este o plată bănească obligatorie, generală şi fără obligaţia statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat (art. 7 pct. 10 din Codul fiscal).

• Art. 220 din Legea nr. 95/2006 reglementează tipul de servicii de care beneficiază persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat. Deci, legiuitorul prin această dispoziţie recunoaşte că există categorii de persoane care nu fac dovada calităţii de asigurat şi care totuşi beneficiază de anumite servicii.

S-ar putea susţine că în această categorie ar intră persoanele ce nu realizează venituri, însă acest argument nu este susţinut de modul de redactare a acestui text şi nici de condiţiile din art. 211 ce stabileşte modul de dobândire a calităţii de asigurat. Art. 220 priveşte generic persoanele ce nu fac dovada calităţii de asigurat. Dacă s-ar fi vizat strict categoria persoanelor ce nu realizează venituri trebuia să menţioneze expres că „persoanele ce nu realizează venituri beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgenţelor...". Concluzia ce se desprinde este că pot fi şi persoane care nu sunt asigurate, unele beneficiind de servicii medicale în virtutea legii, dar şi altele care neîncadrându-se în enumerarea legală nu beneficiază de servicii medicale pentru că nu au calitatea de asigurat nici legal, nici convenţional.

• Art. 259 alin. 4 din Legea nr. 95/2006 stabileşte că persoanele care nu sunt salariate au obligaţia să comunice direct casei de asigurări alese veniturile pe baza contractului de asigurare. Fără îndoială textul stabileşte că raportul juridic are o natură contractuală ce are la bază voinţa persoanei, odată ce face trimitere la casa de asigurări aleasă şi obligaţia este pe baza contractului de asigurări.

IV. Nelegalitatea Deciziei de impunere din oficiu nr. 373543/2 din 13.12.2012 emise de Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Cluj reprezentând accesorii (dobânzi ş majorări de întârziere)

Trecând peste argumentele invocate anterior referitoare la Deciziile de impunere şi faptul că obligaţiile accesorii suplimentare, constând în dobânzi, majorări şi penalităţi de întârziere, stabilite în sarcina subsemnatului prin Decizia nr. 373543/2 din 13.12.2012, urmează să fie înlăturate în virtutea principiului „accesoriul urmează regula principalului" („accesorium sequitur principalem"), vom dezvolta succint şi câteva motive de nulitate specifice acestui act administrativ fiscal.

(i) Prin Decizia nr. 639/2014 pronunţată în dosarul 9696/2/2012, ICCJ a oferit o dezlegare a problemei referitoare la obligaţiile de plată a penalităţilor şi majorărilor de întârziere la Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale ( denumit în continuare "FNUASS")-

În cauza respectivă, soluţionată în contradictoriu cu CJAS Ilfov, decizia de impunere referitoare la obligaţiile de plată principale către FNUASS a fost comunicată contribuabilului, împreună cu obligaţiile de plată accesorii, în mod identic cu prezenta cauză.

ÎCCJ a statuat în acest caz că autoritatea administrativă, CJAS Ilfov, nu şi-a îndeplinit practic obligaţia de informare prealabilă a contribuabilului, obligaţie fundamentală care derivă atât din prevederile art. 31 alin 2 din Constituţie, cât şi din legea specială, respectiv art. 222 din Legea nr. 95/2006, motiv pentru a dispus anularea deciziei de impunere privind plata accesoriilor, respectiv majorările şi penalităţile de întârziere, calculate la debitul principal.

În condiţiile în care recurentul a depus declaraţiile fiscale la autorităţile administraţiei fiscale judeţene, de unde CAS-Cluj le-a preluat pentru stabilirea obligaţiilor de plată principale, în mod firesc în sarcina acestei instituţii revenea şi obligaţia corelativă de informare atât cu privire obligaţiile de plată principale cât şi ulterior a obligaţiilor de plată accesorii.

În mod evident, stabilirea obligaţiilor de plată accesorii la data de 13.12.2012, prin Decizia 373543/2 din 13.12.2012, în aceeaşi zi cu data stabilirii obligaţiilor principale, s-a realizat iară încunoştinţarea sa şi fără o prealabilă informare pentru a oferi cel puţin posibilitatea contribuabilului de a se conforma benevol obligaţiilor de plată impuse în acest sens.

Mai mult deşi a achitat obligaţiile principale stabilite, autoritatea administrativă a trecut la procedura de executare silită a recurentului în privinţa obligaţiilor accesorii.

(ii) De asemenea, prin Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 2/2014, aprobată prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 550 din 7 aprilie 2014 s-a stabili faptul că contribuabili nu trebuie să plătească dobânzile şi penalităţile accesorii pentru perioada cuprinsă între termenul de plată prevăzut de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi data comunicării deciziei de plăţi anticipate, inclusiv.

În situaţia în care organul fiscal comunică contribuabililor deciziile de plăţi anticipate după expirarea termenelor de plată prevăzute de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, aceştia nu datorează accesorii pentru perioada cuprinsă între termenul de plată prevăzut de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi data comunicării deciziei de plăţi anticipate, inclusiv.

În acest sens, Comisia fiscală a interpretat dispoziţiile legale şi a precizat că potrivit prevederilor "pct. 44.1 din Normele metodologice” date în aplicarea art. 45 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, organul fiscal nu poate pretinde executarea obligaţiei stabilite în sarcina contribuabilului prin actul administrativ, dacă acest act nu a fost comunicat contribuabilului, potrivit legii

Contribuabilii cărora nu le sunt incidente prevederile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, teza a 2-a, întrucât nu au avut obligaţia efectuării de plăţi anticipate în anul precedent, au obligaţia efectuării plăţilor anticipate pentru anul curent, pentru sumele cu titlu de impozit sau contribuţii sociale înscrise în decizie şi pentru care termenele de plată au expirat, la data comunicării de către organul fiscal a deciziei de impunere pentru plăţi anticipate.

În situaţia în care organul fiscal comunică contribuabililor deciziile de plăţi anticipate după expirarea termenelor de plată prevăzute de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, aceştia nu datorează accesorii pentru perioada cuprinsă între termenul de plată prevăzut de Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi data comunicării deciziei de plăţi anticipate, inclusiv."

Faţă de cele de mai sus, consideră că stabilirea şi calcularea obligaţiilor accesorii s-a făcut cu încălcarea normelor legale în vigoare, sens în care solicită anularea Deciziei nr. 373543/2 din 13.12.2012 şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtei la restituirea sumei de 16.075 lei, achitată de recurent în baza respectivei Decizii.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 10 aprilie 2015 (f.25) intimata CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A JUDEŢULUI CLUJ, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea în totalitate a sentinţei civile atacate.

În motivare s-a arătat că şi prin întâmpinarea depusa la instanţa de fond a răspuns punctual la toate problemele ridicate în prezentul recurs. Din acest motiv, pe cale de excepţie invocă nulitatea recursului având în vedere faptul ca nu este motivat în drept, nefiind altceva decât o reluare a cererilor acţiunii depuse şi judecate la instanţa de fond.

Face precizarea că reclamantul invoca decizia 639/2014 referitoare la obligaţiile de plata a penalităţilor şi majorărilor de întârziere la FNUASS, dar care nu poate fi luată în considerare deoarece nu sunt calculate în mod identic cu prezenta cauza, fapt care reiese din simpla lecturare a deciziilor de impunere Deciziile de impunere din oficiu au fost întocmite cu respectarea prevederilor art.41-43 şi art. 110 din OG. Nr.92/2003 privind codul de procedură fiscală cu modificările şi completările ulterioare} conţinând toate elementele de identificare pentru fiecare creanţă în parte baza de calcul, procente, termene scadente, temei legal, posibilitatea de a fi contestat, termen de depunere a contestaţiei, ştampila unităţii, temeiul de drept, temeiul legal, etc., obligaţiile de plată fiind individualizate distinct pe ani şi pe trimestre, inclusiv termenele scadente» (contribuţiile fiind stabilite cu respectarea termenului de prescripţie).

În legătura cu art. 124 TFUE, este adevărat că orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc, însă consimţământul persoanei nu este cerut când prelucrarea datelor este necesară în vederea unei obligaţii legale a operatorului, precum şi când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică, conform art.5 alin.2 din Legea nr.677/2011 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.

Accesul preferenţial este permis atunci când se întemeiază pe considerente de ordin prudenţial, ori acest protocol a fost parafat tocmai pentru a se verifica plata contribuţiei la FNUASS, fond care este componentă a bugetului de stat consolidat, conform art.1 lit. c şi 2 pct. 28 din Legea nr. 500/2002, deci furnizarea informaţiilor s-a întemeiat pe considerente de ordin prudenţial.

Arată că îşi menţine în totalitate motivele prezentate prin întâmpinare depusa la instanţa de fond.

Fata de cele prezentate solicită respingerea recursului ca fiind neîntemeiata şi invocă prevederile Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.

Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:

1. Principalul motiv de recurs invocat explicit de recurent şi care face de prisos cercetarea celorlalte motive evocate văzut şi prin prisma noilor coordonate procesuale este circumscris criticii conform căreia actul administrativ contestat şi implicit sentinţa care-l confirmă este nelegal , nelegalitate dedusă din împrejurarea că textul legal în baza căruia a fost emis a fost între timp constatat a fi nelegal printr-o hotărâre judecătorească a instanţei de contencios administrativ.

2. Într-o atare situaţie, dincolo de aspectul factual ce urmează a fi redat mai jos, în drept se pune problema efectelor produce de hotărârea judecătorească pronunţată de instanţa de contencios administrativ în lumina dispoziţiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Întrucât această problemă de drept nu a fost pe deplin clarificată nici în doctrină şi nici în jurisprudenţă, recent Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a tranşat definitiv această chestiune statuând prin Decizia nr. 10 din data de 11 mai 2015 în dosar nr. 427/1/2015 că: „Dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/defnitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti.”

Din această perspectivă faţă de imperativul edictat în art. 521 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea urmează să se conformeze acestei interpretări şi să valorifice decizia precitată în sensul celor ce urmează:

3. Aşa cum rezultă din probele dosarului pârâta a emis actele administrative din litigiu în temeiul şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din Ordinul Preşedintelui CNAS nr. 617/2007.

Acest text legal cuprins în acest act administrativ cu caracter normativ a fost constatat parţial ca nelegal prin sentinţa civilă nr. 835 din 8 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. 9914/2/2011 rămasă definitivă şi irevocabilă. Această sentinţă a fost publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr. 243 din 4 aprilie 2014.

Astfel prin această sentinţă s-au anulat în parte dispoziţiile art. 35 alin. 1 din Ordinul preşedintelui CNAS nr. 617/2007 în privinţa posibilităţii organului competent al CAS de a emite decizii de impunere.

Este de notat că la data publicării acestei hotărâri judecătoreşti în publicaţia oficială a statului, recte la data de 4 aprilie 2014, actul administrativ emis în baza dispoziţiilor din ordinul mai sus amintit constatat ca fiind parţial nelegal era contestat în justiţie pe calea contenciosului administrativ, o hotărâre judecătorească definitivă nefiind pronunţată încă în această cauză.

Astfel, Curtea reţine că litigiul de faţă a demarat la data de 23.09.2013 (data poştei aplicată de oficiul poştal de expediţie pe plicul transmis recomandat) când instanţa de fond a fost sesizată cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul recurent.

Aşa fiind, la data de 4 aprilie 2014, litigiul de faţă se afla pe rolul instanţei de judecată şi viza contestarea actului administrativ emis în baza şi executarea unei norme legale conţinute într-un act administrativ unilateral cu caracter normativ anulate definitiv şi irevocabil de instanţa de contencios administrativ.

Într-o astfel de situaţie Curtea apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 554/2004 în interpretarea dată în mod obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în decizia nr. 10/2015.

În acest sens, Curtea urmează să reţină că actele administrative contestate sunt nelegale dat fiind că emitentul acestora era lipsit de competenţă administrativă neavând astfel capacitate administrativă de a emite atari acte administrative.

Pentru a se reflecta o atare soluţie, Curtea urmează ca în temeiul art. 521 alin.3 din codul de procedură civilă raportat la dispoziţiile art. 20 alin. 3, art. 23 şi art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 cu aplicarea art. 496 şi art. 498 din Codul de procedură civilă să admită recursul declarat de reclamant şi ca o consecinţă să caseze în întregime sentinţa atacată şi rejudecând în fond cauza să admită cererea formulată de reclamantul C.A.C. în contradictoriu cu pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A JUDEŢULUI CLUJ şi drept urmare să anuleze Decizia nr. E308/09.04.2013 şi Deciziile de impunere nr. 373543/1 din 13.12.2012 şi 373543/2 din 13.12.2012 emise de pârâta. În acest sens, conform art. 117 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură fiscală, se va obliga pârâta să restituie reclamantului suma de 39.393 lei, împreună cu dobânda fiscală în conformitate cu prevederile art. 124 din Codul de procedură fiscală calculată de la data încasării sumei până la restituirea efectivă a acesteia.

Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.

← Răspundere civilă. Asigurări. Daune morale.		Insolvenţă. Raport de expertiză extrajudiciară. Valoare... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Contestaţie în anulare. Limite. NCPC Răspundere civilă. Asigurări. Daune morale.