Contract. Rezoluţiune. Antecontract de vânzare-cumpărare. Contract de cesiune
| Comentarii |
|
Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 328 din 14 ianuarie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 21170/2012 pronunţată la data de 31.10.2012 în dosarul nr. .../211/2011 al Judecătoriei Cluj-Napoca a fost admisă în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta P.M.D., în contradictoriu cu pârâţii G.S. şi G.R.V. şi S.B.O.I. şi în consecinţă s-a dispus rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare legalizat prin încheierea de legalizare de semnătură nr. 5761/20.05.2008 a notarului public ..., încheiat între reclamanta P.M.D., în calitate de promitentă-cumpărătoare, şi pârâţii G.S. şi G.R.V., în calitate de promitenţi-vânzători, privind imobilul apartament nr.7A, situat în comuna Floreşti, str.... FN, jud.Cluj, corp 3, având suprafaţa utilă de 56,84 mp şi garajul nr. 1 cu suprafaţa totală de aproximativ 3,35 mp. Prin aceeaşi hotărâre au fost obligaţi pârâţii G.S. şi G.R.V. la plata către reclamantă a echivalentului în lei la cursul BNR din data plăţii a sumei de 44.620 euro, cu titlu de restituire preţ, la plata către reclamantă a echivalentului în lei la cursul BNR din data plăţii a sumei de 6693 euro, cu titlu de daune conform convenţiei, la plata către reclamantă a dobânzii legale în cuantum de 45.891,49 lei calculată pentru perioada 31.12.2008-21.12.2011 şi obligă pârâţii la plata dobânzii legale asupra sumelor datorate şi în continuare până la plata efectivă a acestora. A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea precizată a reclamantei P.M.D. formulată în contradictoriu cu pârâtul S.B.O.I. având ca obiect rezoluţiune antecontract şi repunere în situaţia anterioară şi au fost obligaţi pârâţii G.S. şi G.R.V., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 12.392,36 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 182 din 31.03.2014, pronunţată în dosarul nr. .../211/2011 al Tribunalului Specializat Cluj s-au respins ca neîntemeiate apelurile declarate de apelanţii P.M.D. şi G.S. şi G.R.V. în contradictoriu cu intimatul S.B.I., împotriva sentinţei civile nr. 21170/2012 pronunţată în 31 octombrie 2012 în dosarul nr. .../211/2011 al Judecătoriei Cluj-Napoca, pe care a menţinut-o în întregime.
S-a respins ca neîntemeiată cererea apelantei P.M.D. de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin decizia civilă nr. 262/A/2013 pronunţată la data de 23.05.2013 în dosarul nr. .../211/2011 al Tribunalului Cluj, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi a susţinerilor din cuprinsul întâmpinărilor, tribunalul a reţinut următoarele:
In prealabil, Tribunalul a stabilit, de asemenea, ca raportat la obiectul litigiului care se referă la un antecontract de vânzare încheiat în anul 2008 precum şi la un contract de cesiune încheiat în anul 2009, acesta sunt supuse legii în vigoare la data încheierii acestora, respectiv prevederilor vechiului cod civil (1864) şi Codului comercial.
Analizand in primul rand apelul paratilor G.S. şi G.R.V., Tribunalul a respins ca nefondata critica referitoare la aceea ca in mod gresit prima instanta nu ar fi retinut ca dovedita o acceptare tacita din partea reclamantei P.M.D..
Tribunalul a retinut ca la data de 08.06.2009, între pârâtul G.S., în calitate de cedent, reprezentat prin mandatar G.R.V., şi pârâtul S.B.O.I., în calitate de cesionar, a fost încheiat contractul cadru de cesiune a ansamblului rezidenţial Luxembourg, prin înscris sub semnătură privată atestat prin încheierea de atestare avocaţială nr. 4/08.06.2009 a avocatului David Ioan-Adrian, prin care pârâţii G.S. şi G.R.V. au cedat pârâtului S.B.O.I. proiectul de execuţie de lucrări a unui număr de 6 clădiri în Ansamblul ... situate în localitatea Floresti, printre care si clădirea în care urma să fie situat apartamentul obiect al antecontractului în cauză încheiat între reclamantă si pârâţii G.S. şi G.R.V.. De asemenea s-a apreciat de catre Tribunal ca din cuprinsul acestei conventii rezulta cu claritate ca părţile au stabilit si cu privire la cesiunea de creanţă a drepturilor promitenţilor vânzători fată de promitenţii cumpărători rezultate din antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate asupra apartamentelor în curs de construire, precum si cu privire la novaţia prin schimbare de debitor referitor la obligaţiile promitenţilor vânzători, de execuţie, luare în folosinţă, apartamentare, întabulare în cartea funciară si vânzare către promitenţii cumpărători a imobilelor apartamente contractate.
In opinia Tribunalului, in mod intemeiat prima instanta a stabilit deci ca acest contract de cesiune cuprinde o cesiune de creanţă căreia îi sunt incidente prevederile art.1393 C.civ., potrivit cărora ”cesionarul nu poate opune dreptul sau la o a treia persoana decât după ce a notificat debitorului cesiunea”, si ”acelaşi efect va avea acceptarea cesiunii făcută de debitor într-un act autentic”, precum şi o cesiune de datorie (constând în preluarea de către cesionar a tuturor obligaţiilor pe care cedentul le avea).
Astfel, Tribunalul a apreciat de asemenea ca debitorul cedent nu poate opune creditorului contractul încheiat cu debitorul cesionar prin care acesta din urmă s-a obligat a îndeplini el însuşi obligaţiile debitorului cedent faţă de creditor, câtă vreme creditorul nu a participat la încheierea acestuia.
Prima instanta s-a raportat la aceasta operatiune juridica si din perspectiva unei cesiuni de contract, iar Tribunalul a considerat de asemenea ca o astfel de operatiune presupune consimţământul neechivoc al tuturor părţilor privind încheierea unui astfel de contract, cedent, cesionar şi cedat.
Tribunalul a apreciat ca acceptarea trebuie să fie expresă, iar voinţa explicită în sensul acceptării, insa in cauza parâţii G. nu au comunicat contractul de cesiune către reclamantă şi nu au notificat-o în privinţa acestuia, iar între reclamantă şi pârâtul S.B.O.I. nu s-a încheiat vreun înscris care să ateste acceptarea acestuia în calitate de debitor, respectiv încheierea unui contract de novaţie de debitor.
In acest context, Tribunalul a apreciat ca in mod corect prima instanta a avut in vedere prevederile art. 1128 pct. 2 Cod civ. , respectiv ale art. 1130 potrivit căruia „novaţiunea nu se prezumă. Voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act”, astfel ca a inlaturat ca neintemeiata critica apelantilor, referitoare la acest aspect.
Tribunalul a apreciat ca nu este intemeiata critica apelanţilor care afirma relevanta faptului ca reclamanta a luat la cunostinta despre contractul cadru de cesiune, deoarece si in opinia Tribunalului , o asemenea acceptare tacită ar putea să fi acceptată numai dacă ar reieşi dintr-o conduită manifestă şi explicită că o persoană doreşte să se implice în raportul juridic, asumându-şi drepturile şi obligaţiile aferente. Asa dupa cum in mod intemeiat a retinut si prima instanta, Tribunalul a apreciat ca din probe nu a rezultat o acceptare neechivocă, explicită, expresă din partea reclamantei.
Tribunalul a apreciat ca neintemeiata si critica referitoare la aceea ca instanta de fond ar fi apreciat greşit că, în cazul cesiunii de contract, consimţământul părţilor trebuie să îmbrace cel puţin forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat, sens in care Tribunalul a retinut temeinicia unei asemenea argumentatii, raportat si la aceea ca cesiunea de contract este o creatie a doctrinei judiciare.
In concluzie, Tribunalul a apreciat, de asemenea ,ca aceasta operatiune juridica nu a produs nici cesiunea creanţei deţinută de pârâţii G.S. şi G. Raluca Viroica faţă de reclamantă, către pârâtul S.B.O.I., şi nici stingerea obligaţiilor ce reveneau pârâţilor G. în baza antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta.
Referitor la hotararea judecatoreasca pe care acesti apelanti o invoca ca practica judiciara relevanta in speta, Tribunalul a observat ca pe de-o parte precedentul judiciar nu este reglementat in dreptul nostru, iar aceasta hotarare doar o astfel de calificare poate avea, deoarece prin ea insasi nu poate face dovada unei practici judiciare relevante.
Tribunalul a retinut ca la data încheierii contractului de cesiune reclamanta nu mai avea niciun fel de datorie faţă de pârâţii G., preţul fiind achitat integral, aspectul fiind necontestat, astfel ca paratii G. sunt debitori ai reclamantei pentru obligaţia principală ,deci sunt debitori şi pentru obligaţia accesorie.
De asemenea s-a retinut ca de principiu daunele interese moratorii se pot cumula cu cele compensatorii, iar clauza penala a fost acceptata in sensul ca procentul de 15% va fi achitat cu titlul de daune-interese pentru rezoluţiunea contractului. In ceea ce priveste cuantumul dobanzii legale , Tribunalul a observat ca acesta nici nu a fost contestat in fata primei instante.
In concluzie, Tribunalul a respins ca neintemeiate si aceste critici ale apelantilor.
Analizand apelul declarat de catre P.M.D., Tribunalul a respins ca neintemeiata critica referitoare la respingerea actiunii fata de paratul S.B.I., sens in care a observat confuzia in care se gaseste apelanta atunci cand sustine ca debitorul debitorilor sai ar fi un codebitor obligat solidar fata de ea . Dupa cum a retinut si prima instanta , între reclamantă şi acest pârât, nu s-a încheiat niciun raport juridic, sens in care si in opinia Tribunalului, este lipsita de fundament juridic critica apelantei referitoare la faptul ca acest parat i-a devenit debitor alături de pârâţii G. , în contextul în care apelanta nu a acceptat cesiunea de contract şi nu i-a plătit nici parte din preţul imobilului.
De asemenea, Tribunalul a considerat ca in mod nefondat apelanta sustine ca, referitor la aplicarea art. 225 C. pr. civ .,instanţa de fond trebuia să considere refuzul paratului de a răspunde la interogatoriu ca pe o mărturisire deplina, deoarece trebuie pusa intrebarea fireasca , in sensul de a stabili pentru ce aspecte ar dovedi aceasta marturisire. In opinia Tribunalului, in nici un caz nu se poate sustine ca aceasta marturisire ar putea privi solidaritatea, care poate fi doar legala sau convenita expres de catre parti .
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P.M.D. solicitând a se dispune:
- admiterea recursului şi modificarea hotărârii, după cum urmează,
- admiterea apelului formulat în termen împotriva Sentinţei civile nr. 21170/2012 din 31 oct. 2012, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul cu numărul de mai sus;
- schimbarea în parte a hotărârii atacate prin admiterea acţiunii aşa cum a fost formulate şi precizată faţă de toţi pârâţii, în solidar, deci inclusiv faţă de pârâtul S.B.O.I.;
- cu cheltuieli de judecată, atât în apel cât şi în recurs, cheltuieli constând în taxe judiciare de timbru şi onorarii avocaţiale.
În motivarea recursului reclamanta a arătat următoarele:
În fapt, prin Decizia nr. 182/2014 din 31 martie 2014, instanţa a respins ca neîntemeiate apelurile declarate de către reclamantă şi pârâţii G. şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea referitoare la apelul declarat de reclamanta P.M.D., instanţa a reţinut faptul că este neîntemeiată critica referitoare la respingerea acţiunii faţă de pârâtul S., arătând ca reclamanta s-ar găsi într-o confuzie atunci când susţine că debitorul debitorilor săi ar fi un codebitor obligat, deoarece între reclamantă şi acest pârât „nu s-a încheiat niciun raport juridic", astfel că acest pârât nu a devenit debitor alături de pârâţii G.. De asemenea instanţa a mai arătat că prevederile art. 225 C. pr. civ. nu sunt relevante deoarece „trebuie pusă întrebarea firească, în sensul de a stabili pentru ce aspecte ar dovedi această mărturisire".
Apreciază hotărârea instanţei a fi nelegală prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. pr. civ.. pentru considerentele pe care le expune în cele ce urmează.
1. În privinţa încălcării prevederilor art. 304 pct. 7 C. pr. civ. - reprezintă un motiv de recurs atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Se poate cu uşurinţă observa că din cele 24 de pagini ale hotărârii atacate, motivarea referitoare la apelul reclamantei se întinde pe un spaţiu mai redus decât o jumătate de pagină, „motivare" din care doar un mic paragraf se referă la problema juridică de drept material pe care s-a întemeiat calea de atac promovată de către reclamantă.
Apreciază că simpla menţiune a faptului că între reclamantă şi pârâtul S. nu s-s „încheiat niciun raport juridic" nu poate reprezenta o motivare a aspectelor şi a argumentelor pe care reclamanta deja le-a arătat în faţa instanţei.
Motivarea unei hotărâri include sau trebuie să includă, potrivit prevederilor art. 261 pct. 5 C. pr. civ., motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Or, este evident că acest lucru în cazul de faţă nu s-a întâmplat.
Instanţa nu a argumentat şi nu a justificat în niciun fel pe ce anume se sprijină, care suni chestiunile pe care se bazează atunci când face raţionamentul logic şi juridic care o determină să dea soluţia pronunţată.
Consideră că aşa cum s-a interpretat deja inclusiv prin prisma jurisprudenţei CEDC (cauza Albina c. României, cauza Gheorghe c. României), pentru a vorbi despre o motivare a unei hotărâri trebuie verificat dacă aceasta lipseşte cu desăvârşire, dar trebuie verificat şi daca aceasta existând este concludentă sau nu dă dovadă de superficialitate. În virtutea acestei jurisprudenţe, o motivare insuficientă echivalează cu lipsa motivării, ceea ce s-a întâmplat şi în situaţia de faţă.
Prin prisma acestei modalităţi de abordare, hotărârea instanţei încalcă dreptul la un proces echitabil, respectiv prevederile art. 6 din Convenţie referitoare la acest drept, care înglobează inclusiv dreptul la obţinerea unei soluţii motivate din partea instanţei, cum este cazul de faţă.
2. În privinţa încălcării prevederilor art. 304 pct. 8 C. pr. civ. - reprezintă un motiv de recurs atunci „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".
Dacă apreciaţi totuşi că se poate considera succinta expunere a instanţei de apel ca fiind o motivare reală, apreciază că în situaţia de faţă sunt incidente şi prevederile punctului 8 al aceluiaşi articol, mai sus invocat.
Practic, instanţa de apel avea de verificat două acte juridice, respectiv raporturi juridice existente în virtutea a două acte juridice. În primul rând instanţa trebuia să verifice raportul juridic ce se naşte din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă şi pârâţii G.. În al doilea rând trebuia să verifice raportul juridic născut prin încheierea actului de cesiune între pârâţi, respectiv între soţii G. pe de o parte şi pârâtul S. pe de altă parte.
Cu privire la acest al doilea act dedus judecăţii apreciază că instanţa a schimbat natura şi înţelesul acestuia.
Astfel, instanţa reţine doar că „între reclamantă şi acest pârât [pârâtul S. - n.n.] nu s-a încheiat niciun raport juridic", apelanta nu a acceptat cesiunea de contract şi nu i-a plătit nici parte din preţul imobilului. Apreciază că probabil aici instanţa este cea care face o confuzie între raport juridic şi act juridic. Un raport juridic nu poate fi „încheiat". Într-adevăr un act juridic nu s-a încheiat între reclamantă şi pârâtul S.. Dar a fost încheiat un act juridic între pârâţii G. şi pârâtul S.. Acest act juridic a dat însă naştere unui raport juridic între pârâtul S. şi reclamantă, primul fiind obligat să îi transfere acesteia din urmă dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie, el asumându-şi această obligaţie (împreună cu altele) prin actul încheiat cu soţii G..
Or, instanţa în mod clar a schimbat prin interpretarea dată înţelesul evident al contractului de cesiune care s-a încheiat între pârâţi. Sub acest aspect, avea relevanţă inclusiv prevederea art. 225 C. pr. civ., pe care instanţa a înlăturat-o ca nefiind aplicabilă.
Astfel, instanţa s-a rezumat mai mult decât succint (chiar fără să motiveze, din punctul de vedere al reclamantei recurente) să indice că nu există un raport direct între reclamantă şi pârâtul S. şi a respins acţiunea faţă de acesta, calificând aşadar eronat raportul dintre reclamantă şi acest debitor.
A explicitat foarte detaliat care este opinia sa juridică referitoare la acest act şi la efectele pe care le produce el în raporturile dintre reclamantă şi pârât, însă instanţa a trecut cu vederea fără nici cel mai mic argument toate aspectele pe care reclamanta le-a invocat.
Faţă de reclamantă, ca o consecinţă a acestui act de cesiune, pârâtul S. devine codebitor în solidar, alături de pârâţii G.. Pârâtul S. este debitor faţă de pârâţi G., astfel că reclamanta în calitatea sa de creditor are dreptul de a se îndrepta împotriva acestuia inclusiv pe cale indirectă exercitându-şi atribuţiile în numele debitorilor săi, pârâţi G..
Instanţa trebuie să aibă în vedere faptul că nu s-a desfiinţat sub nicio formă contractul dintre pârâţii G. şi debitorul S., prin urmare primii rămân în continuare obligat faţă de reclamantă, în timp ce contractul de cesiune încheiat cu pârâtul S. nu face decât să îl transforme pe acesta într-un debitor solidar, alături de pârâţii G..
Prin operaţiunile la care au luat parte, cei trei pârâţi au făcut ca situaţia să devină şi mai complicată, prevalându-se de contractul de cesiune pentru a fi exoneraţi fiecare. Este firesc a dacă mai multe părţi se obligă să rămână să răspundă pentru obligaţiile pe care şi le asumă.
Astfel, indiferent că se acţionează pe cale oblică sau directă reclamanta se poate îndrepta atât împotriva pârâţilor G. cât şi a pârâtului S. pentru a-şi obţine recuperarea creanţei care îi este datorată.
Instanţa de judecată a produs prin hotărârea pronunţată un efect incorect din punct de vedere juridic, lipsind total de efecte contractul de cesiune încheiat între pârâţii G. şi S.. Conform hotărârii instanţei, datorită faptului că între reclamantă şi pârâtul S. nu ar exista un raport juridic direct, cel din urmă este exonerat practic de orice obligaţia faţă de aceasta. Or, o astfel de soluţie nu este corectă, deoarece pârâtul S. este obligat faţă de reclamantă şi rămâne obligat faţă de ea în temeiul actului încheiat de el cu pârâţii G..
Pentru a acţiona în mod total corect din punct de vedere procedural şi al dreptului formal, instanţa avea obligaţia de a da o interpretare actului juridic în sensul de a produce efecte. Instanţa putea aprecia că avem de-a face cu o stipulaţie pentru altul, o delegaţie
imperfectă sau altă instituţie juridică pornind de la acest act juridic. Astfel, instanţa putea să facă chiar aplicarea prevederilor legale referitoare la stipulaţia pentru altul. în lipsa unei obligaţii din partea reclamantei faţă de pârâţi, ceea ce ar putea rezulta din contractul încheiat de către pârâţii G. şi S. este obligaţia acestuia din urmă de a executa o prestaţie - predarea imobilului - către reclamantă. În acest raport pârâţii G. ar avea calitatea de stipulanţi, S. promitent, iar reclamanta P. de terţ beneficiar. În temeiul acestei stipulaţii este posibil ca pe cale oblică reclamanta să oblige pe promitent Aceasta este însă posibil pe cale oblică, pe această cale terţul beneficiar având la îndemnă mijloacele juridice ale oricărui creditor. De asemenea, are dreptul la despăgubiri de la promitent în cazul în care neexecutarea obligaţiei ia cauzat prejudicii. Faptul că în mod direct nu a existat un act juridic încheiat între părţi nu are relevanţă, prin prisma instituţiei juridice invocate.
În mod evident pârâtul S. nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată şi prin atitudinea sa a produs prejudicii reclamantei, cuantificate prin clauza penală chiar de către părţi prin contractul de vânzare-cumpărare, clauză asumată inclusiv de pârâtul S. prin cesiune. Aceasta cu atât mai mult cu cât el a înstrăinat apartamentul promis reclamantei. În aceste condiţii este clar că nu se mai pune problema executării obligaţiei în natură, prin urmare rămâne posibilitatea achitării despăgubirilor, la care acest pârât este ţinut şi trebuie să fie ţinut în solidar alături de pârâţii G., deoarece dacă el îşi îndeplinea obligaţia asumată faţă de aceştia situaţia actuale nici nu exista.
Indiferent de interpretarea aleasă pentru actul juridic şi independent de situaţia în care s-ar aprecia că în mod direct nu ar exista posibilitatea reclamantei de a acţiona, aceasta în calitatea sa de creditor al pârâţilor G. are la dispoziţie acţiunea oblică pentru a acţiona împotriva debitorilor acestora, respectiv a lui S., care răspunde în solidar.
3. În privinţa încălcării prevederilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. - reprezintă un motiv de recurs atunci „când hotărârea pronunţata este lipsita de temei legal ori a fost data a încălcarea sau aplicarea greşita a legii".
Instanţa a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, deoarece din modul de redactare coroborat cu lipsa oricărei referiri la argumentele invocate de către reclamantă în motivele de apel nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată.
Se poate cu uşurinţă observa că hotărârea nu este motivată în drept. Nu există niciun fel de prevedere legală pe care instanţa să o fi invocat în motivarea sau aşa-zisa motivare a hotărârii. Nu este indicat niciun articol sau vreo instituţie juridică prin prisma căreia să se poată identifica motivarea în drept pe care a avut-o în vedere instanţa de apel atunci când a ajuns la soluţia pronunţată.
Instanţa s-a rezumat doar să menţioneze faptul că nu există nici un raport juridic, fără a indica vreun text legal care stă la baza unei astfel de susţineri. Practic, din modul în care instanţa a motivat decizia rezultă că neagă existenţa tuturor instituţiilor juridice de drept civil încheiate între anumite părţi, dar care produc efecte faţă de terţi.
Aşadar, sub acest aspect sunt încălcate şi prevederile punctului 9 mai sus invocate.
Având în vedere toate cele mai sus arătate, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea hotărârii instanţei de apel şi admiterea apelului, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. pr. civ., conform chitanţelor existente la dosarul cauzei, atât în apel cât şi în recurs.
În drept, s-au invocat prevederile art. 274, art. 304 pct. 7. 8 si 9 C. pr. civ.
Examinând hotărârea atacată cu luarea în considerare a criticilor din recurs, Curtea reţine următoarele:
Prin demersul promovat în faţa acestei instanţe reclamanta critică hotărârea instanţei de apel învederând faptul că aceasta ar fi nemotivată.
Este real faptul că potrivit art. 261 alin. 1 C.pr.civ. instanţa are obligaţia de a arăta în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, dar
această obligaţie circumscrisă şi jurisprudenţei CEDO în materie nu înseamnă că judecătorul trebuie să răspundă în mod concret fiecărui argument în parte adus de către participanţii la proces fiind suficient ca soluţia să prezinte explicit considerentele avute în vedere la pronunţare, cu referire evident la susţinerile părţilor.
De altfel, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, exprimându-şi poziţia cu privire la obligaţia de motivare, a arătat că ,, fără să aducă atingere posibilităţii, ba chiar obligaţiei din partea judecătorului de a acţiona în unele cazuri după bunul plac, acesta nu ar trebui să răspundă decât mijloacelor pertinente ce ar putea influenta asupra soluţionării litigiului.
... Obligatia instantelor de a-si motiva hotararile nu trebuie inteleasa ca necesitand un raspuns la fiecare argument invocat in sprijinul unui mijloc de aparare ridicat. întinderea acestei obligatii poate varia in functie de natura hotararii.
In conformitate cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, intinderea motivarii depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica in instanta, precum si de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale si de practicile diferite privind prezentarea si redactarea sentintelor si hotararilor in diferite state. Pentru a raspunde cerintelor procesului echitabil, motivarea ar trebui sa evidentieze ca judecatorul a examinat cu adevarat chestiunile esentiale ce i-au fost prezentate. ,,
Recurenta invocă faptul că din cele 24 de pagini ale hotărârii atacate, motivarea referitoare la apelul reclamantei se întinde pe un spaţiu mai redus decât o jumătate de pagină, „motivare" din care doar un mic paragraf se referă la problema juridică de drept material pe care s-a întemeiat calea de atac promovată de către reclamantă.
Verificând considerentele hotărârii recurate, Curtea constată că instanţa de fond a făcut trimitere la toate aspectele relevante cauzei, argumentele care au condus la soluţia pronunţată faţă de reclamantă fiind întrepătrunse cu cele care au fundamentat soluţia pronunţată în apelul pârâţilor G..
Deşi se critică în recurs ,, neanalizarea,, de către instanţa de apel, a celor două raporturi juridice născute în baza antecontractului de vânzare-cumpărare respectiv a contractului de cesiune, Curtea constată că aceste susţineri sunt neîntemeiate, tribunalul făcând o amplă analiză a raporturilor juridice menţionate.
În speţă, starea de fapt dedusă judecăţii vizează încheierea, între reclamantă în calitate de promitent-cumpărător şi pârâţii G.S. şi G.R.V., în calitate de promitenţi-vânzători a antecontractului de vânzare-cumpărare legalizat prin încheierea de legalizare de semnătură nr.5761/20.05.2008 a BNP ....
Obiectul acestui antecontract de vânzare-cumpărare consta în promisiunea de vânzare de către promitenţii vânzători a apartamentului nr.7A din corpul 3 şi garajul nr.1 care urma a se construi pe terenul înscris în CF Floreşti, nr.10174 Floreşti, situat în Floreşti, str.... F.N., în baza autorizaţiilor de construire nr.10/29.01.2008 şi nr.298/14.05.2008, în schimbul preţului de 44620 euro, datorat de către promitenta-cumpărătoare, din care suma de 39620 euro achitată la data încheierii antecontractului de vânzare, iar suma de 5000 euro urmând a fi achitată în termen de 90 de zile calendaristice de la data semnării antecontractului (filele 910).
Preţul total de 44620 euro a fost plătit de către reclamanta promitentă cumpătătoare în întregime către promitenţii vânzători, pârâţii G.S. şi G.R.V., aceştia recunoscând primirea preţului.
La data de 08.06.2009 pârâţii G.S. şi G.R.V. încheie cu pârâtul S.-B.O.I. (identic cu S. O.I.) contractul cadru de cesiune a ansamblului rezidenţial Luxembourg, contract sub semnătură privată, atestat prin încheierea de atestare avocaţială nr.4/08.06.2009 emisă de avocat D.I.A..
Obiectul acestui contract cadru de cesiune consta în vânzarea către pârâtul S.B.O.I. a dreptului de proprietate asupra unor terenuri, şi cedarea proiectului de execuţie de lucrări a unui număr de 6 clădiri din ansamblul ... situate în localitatea Floreşti şi a drepturilor rezultate din autorizaţiile de construire printre care şi pentru clădirea cu nr. 3 autorizaţia nr.10/29.01.2008 modificată cu autorizaţia nr.298/14.05.2008. Ca urmare, contractul de cesiune cadru se referea şi la imobilul în care se afla apartamentul promis reclamantei P.M.D. şi care a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare menţionat anterior.
Prin notificarea şi invitaţia la conciliere din data de 03.08.2011 comunicate prin intermediul S.C.P.E.J. ... la data de 17.06.2011 şi 04.08.2011, pârâţilor S.B.O.I., G.S. şi G.R.V. li s-a adus la cunoştinţă de către reclamantă intenţia sa de rezoluţiune a antecontractului de vânzare-cumpărare legalizat prin încheierea de legalizare de semnătură din 20.05.2008 de BNP ... privind apartamentul nr.7A situat în Floreşti, str.... FN, corp 3 având suprafaţa utilă de 56,84 mp, solicitând restituirea preţului achitat şi plata despăgubirii în sumă de 6693 euro conform contractului.
Problema juridică ridicată în prezenta cauză aşa cum de altfel a fost reţinută încă de la instanţa de fond se circumscrie analizei efectului produs de contractul de cesiune încheiat de către pârâţi faţă de reclamantă.
Curtea achiesează raţionamentului avut în vedere de către cele două instanţe de fond, potrivit căruia, din punctul de vedere al legii aplicabile în timp, art. 6 alin. 1 şi 2 din Noul cod civil aprobat prin Legea nr.287/2009, republicată în Monitorul Oficial nr.505/15.07.2011, care a intrat în vigoare la data de 01.10.2011, stipulează că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, aceasta nu are putere retroactivă, iar actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
De asemenea, art. 102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, prevede următoarele: contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa. Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În privinţa elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin.1.
Având în vedere aceste dispoziţii legale expuse anterior şi constatând că obiectul litigiului se referă la un antecontract de vânzare încheiat în anul 2008 precum şi la un contract de cesiune încheiat în anul 2009, contractele în cauză sunt supuse legii în vigoare la data încheierii acestora, respectiv prevederilor vechiului Cod civil (1864) şi Codului comercial.
Contractul de cesiune menţionat anterior cuprinde o cesiune de creanţă căreia îi sunt incidente prevederile art.1393 C. civ., potrivit cărora ”cesionarul nu poate opune dreptul sau la o a treia persoana decât după ce a notificat debitorului cesiunea”, si ”acelaşi efect va avea acceptarea cesiunii făcută de debitor într-un act autentic”, precum şi o cesiune de datorie (constând în preluarea de către cesionar a tuturor obligaţiilor pe care cedentul le avea), care nu este reglementată expres de către codul civil 1864, dar nici interzisă, motiv pentru care fiind un contract îi vor fi aplicabile prevederile art.969 C.civ. Debitorul cedent nu poate opune creditorului contractul încheiat cu debitorul cesionar prin care acesta din urmă s-a obligat a îndeplini el însuşi obligaţiile debitorului cedent faţă de creditor, câtă vreme creditorul nu a participat la încheierea acestuia.
Aşa cum s-a stabilit de către judecătorie şi s-a confirmat în apel, pârâţii G.S. şi G.R.V. nu au comunicat contractul de cesiune către reclamantă şi nu au notificat-o în privinţa acestuia, iar între reclamantă şi pârâtul S.B.O.I. nu s-a încheiat vreun înscris care să ateste acceptarea acestuia în calitate de debitor, respectiv încheierea unui contract de novaţie prin schimbare de debitor. Or, potrivit art. art. 1128 pct. 2 Cod civ., ”un nou debitor este substituit
celui vechi, care este descărcat de creditor”, operaţiune juridică care trebuie să fie expresă conform art. 1130 potrivit căruia „novaţiunea nu se prezumă. Voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act”.
Totodată, prin contractul cadru de cesiune nu s-a produs nici operaţiunea juridică a delegaţiei imperfecte, prevăzută de art. 1132 C.civ, operaţiunea juridică presupunând la rândul său acordul a trei părţi: delegant, delegatar şi delegat (respectiv convenţia prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui).
Prin urmare, întrucât din probe nu a rezultat o acceptare neechivocă, explicită, expresă din partea reclamantei, contractul cadru de cesiune a ansamblului rezidential Luxembourg, atestat prin încheierea de atestare avocaţială nr. 4/08.06.2009 a avocatului David Ioan-Adrian nu a produs nici cesiunea creanţei deţinută de pârâţii G.S. şi G. Raluca Viroica faţă de reclamantă, către pârâtul S.B.O.I., şi nici stingerea obligaţiilor ce reveneau pârâţilor G. în baza antecontractului de vânzare-cumpărare în cauză încheiat cu reclamanta, prin preluarea acestora de către pârâtul S.B.O.I..
Concluzia ce se putea trage este aceea la care au ajuns de altfel instanţele anterioare, în sensul în care contractul cadru de cesiune a ansamblului rezidenţial atestat prin încheierea de atestare avocaţială nr. 4/08.06.2009 a avocatului D. nu a produs nici un efect faţă de reclamantă, aceasta nedevenind parte în acest contract, neexistând exprimarea voinţei sale în acest sens.
Astfel, obligarea pârâtului S.B.O.I. alături de ceilalţi pârâţi în favoarea reclamantei nu poate fi primită, între promitentul cumpărător şi cesionar neexistând niciun raport/ act juridic.
Distincţia pe care încearcă să o facă recurenta în privinţa raportului/actului juridic este nerelevantă în cauză, instanţele reţinând în mod corect că nu există vreo manifestare de voinţă în sensul dorit de către reclamantă.
În concluzie, invocarea de către reclamantă a faptului că acesta i-a devenit debitor alături de pârâţii G.S. şi G.R.V. în condiţiile în care nu a acceptat cesiunea de contract, şi nu i-a plătit nici parte din preţul imobilului nu are niciun temei juridic.
Debitorul cedent nu poate opune creditorului contractul încheiat cu debitorul cesionar prin care acesta din urmă s-a obligat a îndeplini el însuşi obligaţiile debitorului cedent faţă de creditor, câtă vreme creditorul nu a participat la încheierea acestuia.
Instanţele de fond s-au raportat la aceasta operatiune juridica si din perspectiva unei cesiuni de contract, o astfel de operatiune presupunând şi ea consimţământul neechivoc al tuturor părţilor.
În ceea ce priveşte posibila incidenţă a art. 225 C. pr. civ , Curtea consideră, la rândul săi, că o eventuală solidaritate între debitori trebuia să fie legală sau convenţională, nicidecum prezumată.
Faţă de toate aceste considerente, în baza art. 312 Cod proced. civilă, Curtea va respinge recursul declarat de P.M.D. împotriva deciziei civile nr. 182 din 31.03.2014, pronunţată în dosarul nr. ..7211/2011 al Tribunalului Specializat Cluj pe care o va menţine în întregime.
| ← Cheltuieli de judecată constând în onorariu de mediator.... | Litigiu de drept internaţional privat. Suspendarea cauzei... → |
|---|
