Decizia civilă nr. 2575/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR. (...)
DECIZIE C. NR. 2575/2011
Ședința data de 06 iunie 2011
Instanța constituită din :
PREȘEDINTE : M. I. I.
JUDECĂTOR : A. C.
JUDECĂTOR : M. S.
G. : L. F.
S-a luat în examinare, după repunerea pe rol a cauzei, recursul declarat de pârâta D. G. A F. P. M. - B. S. C. împotriva sentinței civile nr. 3344 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M., în contradictoriu cu intimata SC E. S., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în cauză s-a prezentat avocat O. C. pentru intimata
SC E. S., lipsă fiind recurenta.
P. de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
S-a făcut cauzei, după care reprezentantul intimatei arată că nu mai are de invocat excepții prealabile sau de formulat cereri în probațiune și solicită cuvântul pe fond.
Reprezentantul intimatei solicită respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, pentru motivele expuse pe larg în întâmpinare, cu cheltuieli de judecată. În susținere se arată că în ce privește criticile aduse raportului de expertiză acestea nu sunt pertinente, că recurenta a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 208 C.pr.civ. care prevăd citarea părților dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fața locului iar în ceea ce privește cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată arată că, dacă Curtea consideră de se impune reducerea acestora, este de acord.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 3.344 din 22 septembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M. s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC E. S. B. M. împotriva pârâtei D. M. și în consecință, s-a anulat în parte D. 169/(...) emisă de B. de soluționare a contestațiilor de pe lângă D. M., în sensul admiterii în întregime a contestației reclamantei împotriva Deciziei de I. nr. 1564/(...) și pentru suma de
65.951. S-a anulat în întregime decizia de impunere, iar pârâta a fost obligată la
7.100 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
În considerentele hotărârii, cu privire la suma de 3.591 lei, s-a reținut că organul de control a stabilit că 5 facturi emise de SC L. C. S. în perioada martie - mai 2009 pentru suma de 22.491 lei nu ar fi trebuit înregistrate în contabilitatea reclamantei deoarece nu a înscris detaliat serviciile prestate sau cantitatea lucrărilor livrate și au fost anexate situațiile de lucrări.
T. a reținut în temeiul expertizei efectuate, că facturile în litigiu îndeplinesc condiția pentru a fi considerate documente justificative, deoarece aveau anexate devizele de lucrări privind cheltuielile cu materiale și manoperă, acceptate de beneficiar, care fac dovada efectuării operațiunilor înscrise în facturi. Facturile conțin informațiile cerute de art. 155(5) din Legea 571/2003 modificată, au fost prestate efectiv pe bază de contract.
În ceea ce privește lipsa în gestiune de 328.211 lei, pentru care s-a calculat
TVA de 62.360 lei, tribunalul a reținut că prin nota contabilă 99COR/(...) reclamanta a făcut o compensare între plusul de 328.211,90 lei înregistrat la gestiunea F. și minusul de gestiune de 328.211,90 lei de la depozitul B. M.
Organul de control a asimilat lipsa de gestiune cu o livrare de lucrări și a calculat TVA suplimentar.
A apreciat tribunalul că diferențele de gestiune s-au produs prin operarea greșită a codului de bare la marfă, care a fost posibilă datorită defecțiunilor la programul informatic privind sistemul de gestiune integrat.
Minusul de gestiune nu a existat în realitate. Nu este vorba de o compensare care să contravină legislației în vigoare, ci de o corectare a evidenței scriptice generată de o eroare de program informatic. Rezultatele inventarierii sunt valabile numai când evidența tehnico-operativă (fișele de magazie) și din contabilitate sunt corecte. Până nu se face corecția din (...), această evidență nu a putut furniza un rezultat corect al inventarierii.
Rezumând cele de mai sus, tribunalul a reținut că și pentru suma de 65.952 lei se impune anularea deciziei de impunere atacată și modificarea deciziei organului administrativ jurisdicțional, în sensul admiterii în întregime a contestației formulate de reclamant.
Potrivit art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a apreciat că pârâta datorează reclamantei cheltuieli de judecată la nivelul onorariului de avocat (3570 lei) și onorariului de expert (3526 lei), pentru care există acte justificative la dosar.
Împotriva acestei hotărâri, în temeiul art. 312 alin. 1 prima ipoteza, art. 304 pct. 4, 6, 7, 9 si art. 3041 C.pr.civ., pârâta D. G. A F. P. M. a declarat recurs, solicitând casarea sau modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei. În motivarea recursului, pârâta a arătat că instanța de fond a admis cererea reclamantului astfel cum a fost formulata fără a verifica susținerile pârâtei și obiecțiunile la raportul de expertiza, cauza nefiind la acest moment lămurită, ceea ce în opinia pârâtei impune rejudecarea fondului. Criticile pârâtei vizează doua aspecte esențiale si anume modul de desfășurare a expertizei judiciare ordonate de instanța în cauza si cuantumul nejustificat al onorariului avocațial acordat de instanța de judecata coroborat cu lipsa respectării principiului contradictorialității referitor la acordarea onorariului de avocat. Referitor la modul de desfășurare a procedurii expertizei judiciare, pârâta susținut că lucrarea de expertiza a îmbrățișat susținerile reclamantei, căutând cât mai multe argumente juridice în susținerea poziției acestei părti, prin interpretarea eronata a mai multor norme legale. Referitor la obiectivele trasate de instanța de fond, pârâta a arătat ca, judecătorul fondului a apreciat ca se impune ca un expert sa aprecieze asupra oportunității, necesitații si motivației pentru care legiuitorul a adoptat o anumita norma de drept fiscal, în condițiile în care interpretarea normelor legale este un atribut exclusiv al instanței de judecata ce nu poate fi delegat expertului. A., prin obiectivele nr. 6,7,8 trasate de instanța de fond s-a delegat expertului atributul instanței de judecata de a interpreta normele legale incidente cauzei, ceea ce echivalează cu o nesocotire a normelor constituționale referitoare la funcțiile autorității judecătorești, asa cum sunt acestea definite in art. 126 si următoarele din Constituția României, revizuita. A. pârâta ca, aceasta atitudine a instanței de fondaduce atingere drepturilor noastre procesuale fiind rezultatul unui abuz. Curtea Constituționala atunci când s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a O. 6. a arătat ca, judecătorul care soluționează cauza este singurul expert in materia aplicării legii. Expertiza nu poate avea ca obiect lămurirea unei situații de drept ci doar lămurirea unei situații de fapt. In concluzie, judecătorul fondului a depășit limitele puterii judecătorești prin nesocotirea atât a normelor procesuale cât si a celor constituționale, argumente pentru care solicitam casarea hotărârii recurate. Referitor la modul de documentare al expertului, pârâta arată ca, acesta a fost contrar normelor legale prevăzute de art. 208 Cod P. C. In conformitate cu susținerile din lucrarea de expertiza o parte a documentarii a avut loc la sediul contestatoarei caz in care apreciem ca se impunea citarea ambelor parti. In drept, art. 208, alin. 1 Cod P. C. precizează ca, este obligatorie citarea părtilor prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, dovada anexându-se la lucrarea de expertiza. A. că, lucrarea de expertiza întocmită prin nerespectarea normelor imperative ale Codului de P. C. este lovita de nulitate. P. aceste argumente solicita în principal modificarea in tot a hotărârii reculate în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar casarea cu trimitere. Referitor la presupusa lipsa de efecte juridice a necompletării corespunzătoare a facturilor de către L. C. S. se arată următoarele: raportul comercial dintre L. S. si E. M. S. ridica serioase semne de întrebare asupra realității acestuia întrucât pleacă de la un contract nedatat, ce nu conține un minim de elemente cum ar fi durata, prețul, etc. Pe de alta parte, in derularea acestui contract prestatorul L. C. S. a întocmit facturi cu nerespectarea normelor legale. A., in conformitate cu art. 155 alin. 5 lit.k din Codul Fiscal (Legea nr. 571/2003) "factura cuprinde in mod obligatoriu următoarele informatii: denumirea si cantitatea bunurilor livrate, denumirea serviciilor prestate ... ". Faptul ca, legiuitorul a prevăzut caracterul obligatoriu al unor norme legale nu a avut relevanta nici pentru expert si nici pentru instanta de fond. C. juridica a caracterului obligatoriu al anumitor mentiuni din facturi, in ceea ce priveste dreptul de deducere a fost tratat pe larg in D. nr. 5. a I., S. U., publicata in Monitorul Oficial nr. 32/2007. Prin hotărârea I. menționata s-a stabilit ca dreptul de deducere este condiționat de completarea integrala a facturilor si celorlalte documente, ne referim la completarea mențiunilor cu caracter obligatoriu. De altfel, asa zisele devize ce se spune ca însoțesc facturile emise, au aceleași lipsuri ca si contractul, lipsa oricărei date de emitere sau datei la care s-a făcut recepția lucrărilor de construcții. P. aceste argumente, apreciază ca se impune modificarea hotararii recurate în sensul respingerii cererii privind dreptul de deducere pentru facturile emise de L. C. S. Referitor la presupusa lipsă de efecte juridice a "erorii" minusului din gestiunea societății, pârâta a arătat că reclamanta nu a efectuat inventarierea patrimoniului pe anii 2007 si 2008, după cum se observa si în cuprinsul deciziei pronunțate în faza administrativ- jurisdictională, fapt necontestat de reclamanta. In lucrarea de expertiza se repeta aceiași argumentație din acțiune, in sensul ca se considera ca este posibila compensarea unui minus dintr-o gestiune cu un plus din alta qestiune, ambele aparținând aceleași societati comerciale. Normele legale incidente exclud aceasta posibilitate. A., prin pct. 50 a II-a liniuta din Normele privind organizarea si efectuarea inventarierii elementelor de activ si pasiv aprobate prin O. M. F. P. nr. 1. se prevede ca "Ia stabilirea valorii debitului, in cazul in care lipsurile in gestiune nu sunt considerate infractiuni, se va avea în vedereposibilitatea compensării lipsurilor cu eventualele plusuri constatate, daca sunt îndeplinite următoarele conditii: ... -diferentele constatate in plus sau in minus sa privească aceiași perioada de gestiune si aceiasi gestiune". P. aceste argumente, pârâta apreciază ca se impune modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii cererii privind eroarea lipsului din gestiune. Referitor la cheltuielile de judecata sub forma onorariului avocațial acordate de instanța de fond, pârâta arată ca, la acordarea acestora instanța nu a ținut cont de normele procesual civile si nici de normele C. E. a D. O. A. categorie de cheltuieli nici măcar nu a fost solicitată în scris către instanța de judecata. A., cum atesta toate hotărârile in cauzele împotriva României, Curtea Europeana a D. Omului la acordarea cheltuielilor de judecata solicitate de parte a avut in vedere 3 criterii necesitatea, realitatea si caracterul rezonabil al acestor categorii de cheltuieli. A subliniat pârâta că aceste cheltuieli, sub forma onorariului avocatial, au fost acordate fără respectarea principiului contradictorialității si principiul dreptului la apărare. N. un moment instanța fondului nu a pus în discuția părtilor acest capăt de cerere, trecând peste faptul ca nu a fost cerut în scris. Pe de alta parte, instanta fondului a incalcat dispozitiile art. 82 alin. 1 Cod P. C., norme care au următorul cuprins: " orice cerere adresata instantelor judecătorești trebuie a fie făcuta in scris .... ", norme ce au caracter imperativ si duc la nulitatea hotărârii pronunțate in cauza, având în vedere ca onorariul avocațial nu a fost solicitat in scris. Prin această atitudine a instanței de fond s-a încălcat principiul disponibilității, judecătorul de la fond trecând peste limitele investirii, prin nerespectarea normelor imperative ale art. 129 alin. 6 Cod P. C., norme care stabilesc ca "in toate cazurile, judecatorii hotarasc nurnai asupra obiectului cererii deduse judecății. In concluzie, este incident si motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 6 Cod P. C., pentru ca a acordat ceea ce nu s-a cerut. Normele care stabilesc modul de formulare a cererilor si de soluționare a acestora fiind norme de ordine publica. Totodată instanța fondului a încălcat dispozitiile art. 261 alin. 1 pct. 3 si 5 Cod P. C. norme ce stabilesc ca hotărârea trebuie să cuprindă obiectul cererilor si dovezile administrate împreuna cu motivele ce au format convingerea instanței si care pot duce printr-un raționament logic la dispozitivul hotărârii. S-a apreciat ca, în speță este incident si motivul de modificare a hotărârii instanței de fond, prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod P. C. P. aceste argumente, pârâta apreciază că se impune modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul anularii obligației sale la plata onorariului avocatial. Reclamanta intimată S. E. M. S. B. M. a formulat întâmpinare în cauză prin carea solicitat respingerea recursului promovat formulat de pârâta ca fiind netemeinic și nefondat, cu cheltuieli de judecată. Referitor la criticile aduse raportului de expertiză, intimata menționează că din cuprinsul acestuia rezultă că recurenta intimată nu a considerat necesar a formula obiective de expertiză cu toate că avea această posibilitate, limitându-se a accepta obiectivele propuse de către instanța de judecată și subscrisa contestatoare. Deși a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, expertul a răspuns acestor obiecțiuni, iar pe mai departe recurenta nu a înțeles să mai solicite alte lămuriri sau să solicite audierea expertului în sedință de judecată conform art.207 c.pr.civ și nici efectuarea unei expertize contrarii în conformitate cu disp.art.212 c.pr.civ. În ceea ce privește necitarea de către expert a recurentei la sediul societății pentru documentarea în vederea realizării raportului de expertiză tehnică, semenționează că recurenta interpretează în mod eronat disp.art.208 c.pr.civ, care prevăd că: "dacă pentru expertiză este nevoie de o lucrare la fata locului" este necesară citarea părților, ori în speță nu s-a efectuat o lucrare la fața locului ci doar s-au comunicat expertului aceleași documente care le-au avut în vedere și angajații D. M. la efectuarea controlului fiscal, al cărui rezultat îI contestă reclamanta. A., ceea ce a fost înmânat expertului pentru efectuarea expertizei a fost pus și la dispoziția recurentei anterior cu ocazia controlului efectuat la societatea reclamantă. N. criticile privitoare la documentele emise de se L. C. S. și nici cele privitoare la existența unui minus în gestiunea societății nu sunt întemeiate, expertul explicând amănunțit atât în raportul de expertiză cât mai ales în răspunsul la obiecțiunile formulate de către recurentă(paginile 3 și 4 din Răspuns) faptul că "din punct de vedere contabil, efectuarea operațiunii economico-financiare este probată de orice document în care se consemnează aceasta", precum și faptul că în urma acțiunii de inventariere nu au rezultat plusuri sau minusuri în gestiune. Intimata a menționat faptul că inventarierea produselor societății s-a făcut în chiar timpul desfășurării controlului de către agenții recurentei, controlul fiscal fiind de altfel suspendat până la finalizarea inventarierii și continuat după această inventariere. Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu expert și onorariu avocat solicită, de asemenea, respingerea recursului întrucât instanța de fond în mod corect a făcut aplicabilitatea art.274 c.pr.civ, cheltuielile fiind solicitate și dovedite cu documente justificative, constând în chitanțe de plată a acestor cheltuieli. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții "care cade în pretenții". Cheltuielile de judecată reprezintă o sumă de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câștigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluționat prin hotărâre judecătorească. Așa fiind, este îndreptățită la cheltuieli de judecată care să reprezinte și cheltuielile ocazionate de deplasarea apărătorului său la sediul instanței. Cheltuielile reprezentând onorariu de avocat includ și deplasările efectuate de către avocat de la A. la B. M. pentru judecarea acțiunii de fond, aceste deplasări nefiind solicitate separat, fiind incluse în onorariu. În condițiile în care pentru o deplasare A. - B. M. s-au angajat cheltuieli de circa 400 Ron și s-au efectuat pentru această cauză 4 deplasări, iar suma de 570 Ron reprezintă TVA, onorariul rămas este mai mult decât rezonabil pentru o cauză de asemenea complexitate. Analizând hotărârea criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și aapărărilor formulate, Curtea reține următoarele: Prin decizia de impunere nr. 1564 din (...) emisă de D. M., A. de inspecție fiscală, s-a stabilit în sarcina intimatei S. E. S. obligația suplimentară de plată a sumei de 160.031 lei, cu titlu de TVA și s-a respins cererea de rambursare TVA pentru suma de 74.770 lei. Prin decizia nr. 169 din (...) emisă de B. de S. a C. din cadrul D. M. a fost admisă în parte contestația intimatei pentru suma de 168.850 lei reprezentând taxă pe valoare adăugată, reținându-se în schimb că intimata datorează în continuare taxa pe valoare adăugată în sumă de 65.951 lei. P. a pronunța această soluție, s-a statuat că intimata nu avea dreptul să deducă TVA în sumă de 3.591 în baza facturilor emise de SC L. C. S., reprezentând lucrări de construcții la un imobil închiriat deoarece facturile fiscale nu cuprind informațiile obligatorii privinddenumirea și cantitatea bunurilor livrate și denumirea serviciilor prestate, iar devizele ulterioare nu pot fi luate în considerare. Referitor la suma de 62.360 lei aferentă lipsei în gestiune constatată la depozitul din F. în sumă de 328.211 care a fost asimilată unei livrări de bunuri s-a arătat că în mod greșit a compensat intimata lipsa în gestiune de la depozitul din F. cu plusul în gestiune de la depozitul din B. M. pentru perioada noiembrie 2008 - mai 2009 deoarece compensarea trebuia să privească aceeași perioadă de gestiune și aceeași gestiune. Prima instanță a dispus efectuarea unei expertize contabile în cauză, iar concluziile raportului de expertiză au fost avute în vedere cu ocazia pronunțării sentinței prin care s-a dispus anularea în parte a deciziei nr. 169 din (...) și anularea în întregime a deciziei de impunere nr. 1546 din (...) emisă de D. M.. Prin motivele de recurs s-a susținut că raportul de expertiză contabilă a fost întocmit cu nerespectarea prevederilor art. 208 alin. 1 C.proc.civ. referitoare la citarea părților prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Curtea reține că această neregularitate nu poate fi invocată direct în fața instanței de recurs cât timp nu a fost pusă în discuția judecătorului fondului la primul termen ce a urmat momentului depunerii raportului de expertiză. Sub acest aspect, sunt incidente dispozițiile art. 103 C.proc.civ. referitoare la decăderea recurentei din dreptul de a invoca acest motiv de nulitate relativă a raportului de expertiză de vreme ce la termenul din (...), care a urmat comunicării raportului de expertiză contabilă, nu s-au invocat neregularități de ordin procedural ale raportului efectuat în cauză. Obiecțiunile recurentei la raportul de expertiză expuse în referatul nr. 4229 din (...) ( f. 152 dosar fond ) au în vedere chestiuni de fond ale raportului de expertiză, iar nu chestiuni de ordin procedural. Regimul juridic al nulității relative a actelor de procedură este reglementat de art. 108 alin. 2 și 3 din codul de procedură civilă unde se arată că nulitățile, cu excepția celor de ordine publică, se declară numai la cererea părții care are interes să le invoce, iar neregularitatea se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după această neregularitate și înainte de a pune concluzii în fond. În această ipoteză se află și recurenta din prezenta cauză, astfel că sancțiunea care intervine pentru neinvocarea în termen a nulității relative este decăderea recurentei din dreptul de a invoca nulitatea raportului de expertiză. În ce privește critica referitoare la modul de stabilire a întrebărilor la care urma să răspundă expertul contabil, Curtea constată că judecătorul fondului a fost cel care a stabilit 3 obiective principale la care urma să răspundă expertul și care nu vizează interpretarea unor norme de drept fiscal după cum reiese din adresa de la fila 92. Acesta a comunicat totodată expertului și întrebările formulate de reclamanta S. E. S. și care se regăsesc în scriptul de la fila 87-88. A critica doar în etapa recursului modalitatea de formulare a obiectivelor expertizei, în condițiile în care a manifestat dezinteres în fața primei instanțe și nu a solicitat lămuriri expertului în legătură cu situația contabilă a intimatei echivalează cu invocarea propriei culpe și nu poate constitui un motiv suficient pentru înlăturarea acestei probe științifice din etapa evaluării materialului probator. Apoi, nu corespunde realității că prin obiectivele 6, 7 și 8 s-ar fi delegat expertului atribuția instanței de a interpreta normele legale aplicabile cauzei. În primul rând trebuie subliniat faptul că judecătorul fondului a stabilit doar trei obiective, astfel că nu se verifică teza recurentei că la întrebările 6, 7 și 8 s-ar fi solicitat expertului să interpreteze anumite norme de drept, deoarece nu au fost formulate atâtea întrebări câte pretinde recurenta. Întrebările la care face referire recurenta au fost adresate expertului de către reclamantă, respectiv partea care asolicitat proba cu expertiza contabilă, iar considerentele hotărârii nu fac referire la răspunsul dat de expert la aceste întrebări, dovadă că nu au fost considerate pertinente de către prima instanță. Recurenta mai susține că prin nesocotirea unor norme procesuale și de ordin constituțional judecătorul fondului a depășit limitele puterii judecătorești, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.proc.civ. Contrar celor afirmate de recurentă, acest motiv de recurs are o altă sferă de aplicare, referindu-se la situația în care instanța de judecată săvârșește acte care intră în atribuțiile autorității executive sau legislative sau aplică un act normativ abrogat sau care nu a intrat încă în vigoare. Acest motiv de recurs nu este aplicabil în cazul în care instanța nesocotește norme de ordin procedural, pentru o astfel de ipoteză fiind reglementat un alt motiv prevăzut la art. 304 pct. 5 C.proc.civ. Cum recurenta nu a indicat în concret care a fost norma de procedură încălcată de judecătorul fondului, instanța de recurs nu poate analiza temeinicia acestei afirmații formulată la modul general de către recurentă. Cât privește nemulțumirea recurentei legată de faptul că prima instanță a considerat că cele 5 facturi emise de SC L. C. S. în perioada martie-mai 2009 pentru suma de 22.491 lei îndeplinesc cerințele legale pentru a fi considerate documente justificative, Curtea reține că aceasta nu este susținută de probele de la dosar de vreme ce facturile fiscale sunt însoțite de un contract de execuției lucrări de amenajare spațiu și de devize detaliate care explicitează natura serviciului prestat și cantitatea de lucrări executare. Facturile litigioase se află la filele 58-71, se referă la natura serviciului prestat: lucrări de întreținere, lucrări de împrejmuire, manoperă tinci, manoperă zugrăveală, sunt acceptate la plată și sunt însoțite fiecare în parte de un deviz explicativ care exprimă cantitatea de lucrări în unități de măsură: m2, ml. I. prevederilor art. 155 alin. 5 lit. k C fiscal în sensul că lipsa informațiilor prevăzute de acest text de lege nu ar putea fi complinită prin prezentarea altor înscrisuri care au fost întocmite de cei doi parteneri comerciali chiar în scopul de explicita modalitatea în care s-a ajuns la prețul serviciului menționat în factură este una formalistă și nu are în vedere rațiunea instituirii acestei norme legale. Devizele de lucrări și contractul încheiat între reclamantă și SC L. C. S. dovedesc realitatea tranzacțiilor încheiate între aceste două societăți, fapt necontestat nici de organele fiscale și nu se poate reține că facturile fiscale nu pot fi considerate documente justificative, astfel că, în mod corect, s-a dispus anularea actelor fiscale în privința sumelor de plată reprezentând TVA aferentă acestor facturi fiscale. N. critica soluției instanței de fond referitoare la taxa pe valoare adăugată pentru bunurile de natura stocurilor în valoare de 328.211 lei, considerate lipsă din gestiune în depozitul din F. nu este fondată. Referitor la taxa pe valoare adăugată aferentă sumei de 328.211 lei, considerată minus în gestiunea reclamantei și asimilată unei livrări de bunuri de către organele fiscale în temeiul art. 128 alin. 4 lit. d din Codul fiscal, expertul a stabilit că în urma inventarierii stocurilor de marfă ale reclamantei, inventar efectuat în timpul inspecției fiscale, nu s-a constatat existența unei diferențe reale la nivelul sumei de 328.211,90 lei în plus pe gestiunea D. B. M. și în minus pe gestiunea F., ci doar din cauza unei erori informatice marfa intrată în D.ul din B. M. a fost înregistrată scriptic ca fiind intrată în D.ul F., marfa neajungând faptic niciodată în D.ul F.. Prin urmare teza recurentei potrivit căreia reclamanta ar figura cu un minus în gestiune în valoare de 328.211,90 lei a fost infirmată prin concluziileraportului de expertiză contabilă, astfel că nu se poate pune problema aplicabilității prevederilor art. 128 alin. 4 lit. d din Codul fiscal, lipsind situația premisă. În ce privește criticile aduse modului de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, Curtea le consideră neîntemeiate și urmează să le respingă. Contrar celor susținute prin motivele de recurs, reclamanta a solicitat cheltuielile de judecată cu ocazia dezbaterilor orale asupra fondului cauzei așa cum rezultă din încheierea de dezbateri din data de 15 septembrie 2010 de la fila 173 din dosarul de fond. A. cerere nu a putut fi pusă în discuția contradictorie a părților din culpa pârâtei care nu și-a trimis un reprezentant în instanță pentru termenul respectiv, astfel că orice obiecție a pârâtei cu privire la acest aspect nu poate fi primită. Este adevărat că prima instanță nu a expus pe larg motivele ce au dus la încuviințarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ci s-a limitat la indicarea textului de lege și a categoriilor de cheltuieli efectuate de partea a câștigat procesul, însă această împrejurare nu constituie un temei suficient pentru admiterea recursului cât timp insuficienta motivare poate fi suplinită și de către instanța de recurs. A., dispozițiile art. 274 C.pr.civ. prevăd că în cazul în care una din părți cade în pretenții, la cerere, va fi obligată să plătească cheltuieli de judecată în favoarea părții adverse. Totodată la art. 275 se arată că pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemare în judecată. Întrucât nu se poate reține incidența prevederilor art. 275 C.proc.civ în cazul pârâtei D. M., lipsind o achiesare la pretențiile reclamantei, iar prin înscrisurile aflate la dosar s-a dovedit efectuarea cheltuielilor în sumă de 7.100 lei, recursul declarat de pârâtă sub acest aspect apare neîntemeiat. Rezultă cu prisosință că aceste cheltuieli au fost determinate de refuzul autorității pârâte de a admite contestația formulată pe cale administrativă împotriva deciziei de impunere emisă cu aplicarea greșită a unor dispoziții legale, pârâta aflându-se în culpă procesuală. Apoi cuantumul cheltuielilor de judecată a fost probat, pe de o parte, prin chitanța care atestă plata onorariului avocațial în sumă de 3570 lei și pe de altă parte, prin chitanțele care atestă plata onorariului expertului 3526 lei și plata taxei de timbru - 4 lei. Onorariul avocatului nu este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei astfel că nu se impune cenzurarea acestuia. Considerentele evidențiate au relevat că prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale procedând la determinarea corectă a stării de fapt nefiind incidente motivele de recurs prev. de art. 304 pct.4, 6, 7 și 9 C.pr.civ. invocate de recurentă astfel că în temeiul disp. art.312 C.pr.civ. Curtea va respinge recursul declarat de pârâta D. G. a F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 3.344 din 22 septembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M. pe care o va menține în întregime. În temeiul art. 274 alin. 1 și 3 C.proc.civ. Curtea va obliga recurenta să plătească intimatei S. E. S. suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial ( f. 17 ), culpa procesuală aparținând în exclusivitate recurentei. Având în vedere că recursul a fost soluționat la primul termen de judecată la care s-a prezentat reprezentantul intimatei, acordarea sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs este apreciată de către Curte ca fiind suficientă. P. ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII D E C I D E : Respinge recursul declarat de pârâta D. G. A F. P. M. împotriva sentinței civile nr. 3.344 din 22 septembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui M., pe care o menține în întregime. Obligă recurenta să plătească intimatei S. E. S. suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs. D. este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din 6 iunie 2011. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, M. I. I. A. C. M. S. L. F. G., Red.M.I.I./(...) Dact.H.C./2 ex./ . Jud.fond: S.S.;
| ← Decizia civilă nr. 1989/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 4622/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
