Decizia civilă nr. 665/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. 2358.(...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 665/2011
Ședința publică din 15 februarie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : A.-I. A. JUDECĂTOR : C. I. JUDECĂTOR : D. P. GREFIER : V. D.
S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile declarate de SC I. SA și A. N. DE A. F., împotriva sentinței civile nr. 184 din (...) pronunțată în dosarul nr. 2358.(...) al T. B.-N., cauza privind și pe intimata C. R., având ca obiect pretenții - restituire impozit nedatorat.
În data de (...) s-au înregistrat la dosar concluzii scrise, trimise prin fax, din partea recurentei SC I. SA ( f. 81).
Se constată că, mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de (...), încheiere care face partea integrantă din prezenta hotărâre, când pronunțarea hotărârii s-a amânat pentru termenul de azi .
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 184 din (...) pronunțată în dosarul nr. 2358.(...) al T. B.-N. s-au respins, ca fiind neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC I. SA B., și excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei C. R., ridicate de pârâta SC I. SA B., precum și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție introdusă de pârâta SC I. SA B., excepție invocată de chemata în garanție A. N. DE ADMINISATRARE F. B..
S-a admis acțiunea formulată de reclamanta C. R., împotriva pârâtei
SC I. SA, ca fiind întemeiată și în consecință:
- s-a constatat că pârâta, în mod nelegal și fără existența unui titlu de creanță, a reținut și virat impozitul, contribuția de asigurări sociale și contribuția de asigurări sociale de sănătate (pretins datorate de salariată), calculate asupra sumei de 5630 lei, cuvenită reclamantei cu titlu plăți compensatorii;
- pârâta a fost obligată să restituie reclamantei suma de 1658 lei
(reprezentând impozit în sumă de 757 lei, contribuție de asigurări sociale în sumă de 591 lei și contribuție de asigurări sociale de sănătate în sumă de
310 lei) calculată asupra sumei de 5630 lei, cuvenită reclamantei cu titlu plăți compensatorii.
S-a admis în parte în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC I. SA B., împotriva chematei în garanție A. N. DE A. F., cu sediul în mun. B., str. A., nr. 17, sector 5, și în consecință:
- a fost obligată chemata în garanție să restituie pârâtei suma de 1408 lei (din care 1067 lei reprezintă impozit 16% și contribuție asigurări sociale de sănătate 5,5%, calculate asupra sumei de 5630 lei cuvenită reclamantei și 341 lei contribuție asigurări sociale sănătate 5,2% și contribuție concedii indemnizații 0,85% achitate de pârâtă, pentru angajator);
- s-a respins cererea de chemare în garanție în privința restituirii către pârâtă a sumei de 1778 lei, reprezentând contribuție individuală angajat la asigurările sociale (10,5%), contribuție asigurări sociale (20,8%) și contribuție accidente muncă (0,279%) achitate de pârâtă, pentru angajator.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin P. de concediere colectivă nr.638/(...), adoptat de SC I. SA, având în vedere H. C.ui de A. nr.02/ (...), pct.15, precum și Decizia Directorului General nr.61/(...), a fost aprobat programul de aplicare a măsurilor de concediere colectivă, după care, în baza acestui program,în temeiul art.65(1) și art.66 din Codul muncii, a fost emisă Decizia de concediere individuală nr.135/(...) a SC I. SA, prin care s-a dispus concedierea salariatei C. R., cu acordarea drepturilor prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, în vigoare la data concedierii (art.103, pct.5), inclusiv a plăților compensatorii acordate de angajator în sumă totală de 5.630 lei, din care s-a reținut și virat la bugetul consolidat al statului suma de 1.658 lei, reprezentând impozit 16% = 757 lei, contribuție asigurări sociale 10,5 % =
591 lei și contribuții asigurări sociale de sănătate 5,5% = 310 lei, așa cum reiese din adeverința nr.3128 din (...) eliberată de către pârâtă .
Potrivit art.55 alin.4 lit.j din L. nr.5. privind Codul fiscal (în forma de la data emiterii deciziei de concediere individuală și efectuării plăților compensatorii către reclamantă), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Este adevărat, cum se susține prin întâmpinările formulate de către pârâta SC I. SA și chemata în garanție A. că, potrivit pct.68 lit.l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.5. privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr.4., veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unei legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, însă, instanța a constatat că prevederile de mai sus au fost adoptate printr-o hotărâre de G., în executarea unei legi (L. nr.5. privind Codul fiscal), act normativ cu forță juridică superioară, iar potrivit art.4 alin.3 din L. nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative data în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor G.ului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
Așa fiind, prin prevederile pct.68 lit.l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.5. aprobate prin HG nr.4., nu se poate contraveni prevederilor art.55 alin.4 lit.j din L. nr.5. conform cărora nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plăți compensatorii,calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite depersoanele ale căror contracte de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, și drept urmare, se impune a se acorda prioritate de aplicare acestor prevederi legale, în sensul că plățile compensatorii acordate reclamantei, căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă, pe baza unor concedieri colective, sunt exceptate în mod expres la plata impozitului de 16%, ceea ce înseamnă că în mod nelegal plățile compensatorii au fost supuse impozitului de 16%, calculat, reținut și virat de pârâtă bugetului de stat.
Așa cum s-a mai arătat, din suma acordată reclamantei cu titlu plăți compensatorii, i s-a reținut și suma de 591 lei, cu titlu contribuție asigurări sociale, ce a fost virată la bugetul de stat de către pârâtă, însă, instanța a constatat că potrivit art.21 alin.6 din L. nr.19/2000 privind sistemul public de pensii, contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul contribuției de asigurări sociale. Prin urmare, în cazul de față, când s-au acordat reclamantei plăți compensatorii, contribuția de asigurări sociale de 10,5% se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj de către angajator și nu din veniturile cuvenite reclamantei cu titlu plăți compensatorii.
Așadar, în mod nelegal i s-a reținut reclamantei contribuția de asigurări sociale de 10,5%, perspectiv suma de 591 lei, și dacă această contribuție nu a fost percepută, așa cum se impunea angajatorului, respectiv pârâtei, această împrejurare nu poate fi rezolvată în litigiul de față, deoarece instanța nu a fost investită în acest sens, iar potrivit art.129 alin.6
Cod procedură civilă, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Potrivit art.257 alin.6 din L. nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, contribuția de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăților compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum și asupra îndemnizațiilor reglementate de OUG nr.158/2005, și cum, în speță, este vorba de acordarea unor plăți compensatorii, acordate reclamantei cu ocazia disponibilizării și aplicării unui program de concediere colectivă, reclamanta nu datora contribuția de asigurări de sănătate de 5,5%, calculată asupra sumei ce reprezintă cuantumul total al plăților compensatorii, respectiv suma de 310 lei, ce i s-a reținut în mod nelegal de pârâtă, fiind virată la bugetul de stat, și astfel este justificată cererea reclamantei, aceea de restituire a sumei în discuție.
În condițiile în care sumele în discuție au fost calculate și reținute din plățile compensatorii acordate și cuvenite reclamantei în temeiul legii, contractului colectiv de muncă și programului de concediere colectivă, iar aceste operațiuni au fost efectuate de către pârâtă, în calitate de angajator, este întemeiată acțiunea reclamantei în sensul obligării pârâtei la restituirea impozitului și contribuțiilor ce i s-au calculat și reținut în mod nelegal, și cum sumele reținute reclamantei au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de A. N. de A. F., este întemeiată și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chematei în garanție A., în privința sumelor ce vor fi restituite reclamantei, aceasta în temeiul art.60-63 Cod procedură civilă.
S-a mai reținut că prin cererea de chemare în garanție, în principal - pârâta a solicitat obligarea A. la plata sumei de 3.186 lei, reprezentândimpozite și contribuții reținute de la salariat, în valoare de 1.658 lei, plătite și virate prin O. și nr.1480/(...) + contribuții datorate de angajator pentru plățile compensatorii acordate salariatului în sumă de 1528 lei (reprezentând contribuție la pensie = 1171 lei virată în contul bugetului asigurărilor sociale; contribuție accidente de muncă = 16 lei virată în contul bugetului asigurărilor sociale; contribuție la sănătate = 293 lei virată în contul bugetului asigurărilor sociale, și; contribuție concedii îndemnizații = 48 lei virată în contul bugetului asigurărilor sociale, plata realizându-se cu OP nr.1480/(...)).
Chemata în garanție nu contestă încasarea sumelor mai sus menționate și privire la care instanța a reținut următoarele:
În ce privește contribuția de asigurări sociale (pensie) de 20,8%, în sumă de 1.171 lei, virată la bugetul asigurărilor de sănătate, instanța a constatat că această contribuție este datorată de pârâtă, în temeiul art.21 alin.6 din L. nr.19/ 2000, raportat la art.18 alin.1 lit.b și alin.2 și 3 din lege, astfel că, cererea de restituire a contribuției, formulată de pârâtă, prin cererea de chemare în garanție este neîntemeiată și a fost respinsă.
Referitor la contribuția accidente de muncă (în speță, în sumă de 16 lei) virată în contul asigurărilor sociale, instanța a constatat că sunt incidente dispozițiile L. nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, în forma de la data pății contribuției (ulterior legea a fost modificată și republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.772 din 12 noiembrie 2009, primind o nouă numerotare a articolelor), și potrivit art.1 din lege, asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, face parte din sistemul de asigurări sociale, iar în art.5 alin.1 lit.a se prevede că sunt asigurate prin efectul legii persoanele care se desfășoară activități pe baza unui contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia, precum și funcționarii publici.
În cuprinsul art.101 alin.3 din L. nr.346/2002 (în forma de la data plății contribuției de către pârâtă) sunt prevăzute în mod expres și limitativ sumele asupra cărora nu se aplică contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale (și anume: prestații suportate din bugetul asigurărilor sociale de stat, diurne de deplasare și delegare, îndemnizații de delegare…, participarea salariaților la profit), iar în art.96 alin.1 lit.a, se prevede că datorează contribuții de asigurări sociale pentru accidente de muncă și boli profesionale, angajatorii, pentru asigurații prevăzuți la art.5 (la lit.a din articol sunt menționate ,,persoanele care desfășoară activități pe baza unui contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia, precum și funcționarii publici) și art.7.
Având în vedere că, în cauză, sumele achitate reclamantei reprezintă plăți compensatorii și că acesta le-a primit în calitatea de salariat, cu contract individual de muncă, aceste sume nu intră în categoria sumelor asupra cărora nu se aplică contribuția de asigurări sociale, prevăzute de art.103 alin.3 din L. nr.346/2002, iar contribuția este suportată de angajator, conform art.96 alin.1 lit.a din lege, respectiv în cazul de față de către pârâtă. Prin urmare, este neîntemeiată și a fost respinsă cererea pârâtei, formulată prin cererea de chemare în garanție, aceea de a i se restitui contribuție accidente de muncă (0,279%), respectiv suma de 16 lei, virată la bugetul asigurărilor sociale.
Referitor la contribuție de asigurări sociale de sănătate de 5,2%, în sumă de 293 lei, s-a constatat că, potrivit art.257 alin.6 din L. nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, contribuția la asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentuldisponibilizării, venitului lunar de completare sau plăților compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum și asupra indemnizațiilor reglementate de OUG nr.158/2005.
Așa fiind și ținând seama că, în speță, sumele cuvenite reclamantei i s- au acordat cu titlu plăți compensatorii, urmare concedierii în baza unui program de concedieri colective, nu se datorează contribuția de mai sus de către pârâtă, iar cererea sa, de restituire este una întemeiată, admițându-se ca atare, deoarece pârâta a făcut o plată nedatorată.
În privința contribuției concedii indemnizații (în speță, sumă de 48 lei, virată la bugetul asigurărilor sociale), instanța a reținute că, potrivit art.4 alin.2 din OUG nr. 158/ 2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, începând cu data 1 ianuarie 2006, cota de contribuție pentru concedii și indemnizații este de 0,85 %, aplicată la fondul de salarii sau, după caz, la drepturilor reprezentând indemnizație de șomaj, asupra veniturilor supuse impozitului pe venit ori asupra veniturilor cuprinse în contractul de asigurări sociale încheiat de persanelor prevăzute la art.1 alin.2 lit.e, și se achită la bugetul F. unic de asigurări sociale de sănătate.
În art.6 alin.2 din ordonanța de urgență, se prevede că prin fond de salarii realizat, în sensul ordonanței, se înțelege totalitatea sumelor utilizate de un angajator pentru plata drepturilor salariale sau de natură salarială, în timp ce în art.55 alin.4 lit.j din L. nr.5. privind Codul fiscal, se arată că nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Având în vedere prevederile legale mai sus menționate, instanța a apreciat că plățile compensatorii nu sunt venituri salariale impozabile și astfel, dispozițiile art. 6 din OUG nr.158/2005, privitoare la modul de calcul a contribuției nu sunt aplicabile în cauză, iar drept urmare, angajatorul (în speță, pârâta) nu datorează contribuția pentru concedii și indemnizații, de
0,85% și nici suma de 48 lei, virată în contul bugetului asigurărilor sociale, iar cererea de restituire a contribuției este una justificată, privind o plată nedatorată.
S-a mai constatat că pârâta a virat sumele reținute de la reclamantă și cele datorate în calitate de angajator în conturile speciale de colectare a creanțelor bugetare, administrate de către A., iar în analiza cererii de chemare în garanție trebuie avute în vedere și raporturile dintre cel care cheamă în garanție și chematul în garanție, astfel că, pentru considerentele mai sus expuse, instanța a apreciat ca fiind întemeiată, doar în parte, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs SC I. SA și A. N. DE A. F..
SC I. SA B. a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii cererii introductive de chemare în judecată, obligarea chematului în garanție la despăgubirea suplimentară a societății și cu valoarea de 1.778 lei.
În motivarea recursului a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea / aplicarea greșita a legii, art.304, pct.9 C.proc.civ.
A solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca inadmisibila întrucât acesta a înțeles să cheme în judecată în calitate de pârâta o persoană juridică de drept privat (I.) și nu o autoritate publica, astfel că prin hotărârea de fond au fost încălcate dispozițiile speciale prevăzute de art.1/art.2, alin.1, litera "b) "din L. nr.554 /2004.
Pentru declanșarea acțiunii reclamantul trebuia sa formuleze o cerere scrisa de restituire la A. pentru a-i restitui sumele de bani reclamate. In contextul în care cererea reclamantului era refuzata nejustificat în privința restituirii sumei în cauza. reclamantul era obligat să utilizeze procedura prealabila cu adresarea unei cereri către aceeași instituție (sau instituția superioara) pentru revocarea hotărârii inițiale și rezolvarea cererii sale.
Mai arată că a invocat, la fond, lipsa calității procesuale pasive a angajatorului în cauza, acesta are calitate doar de mandatar bugetar al instituțiilor financiare - în baza dispozițiilor prevăzute de art.40 alin.2 din Codul muncii fiind obligat să rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii. Deci plata este realizata prin "stopaj la sursa".
Reclamanta are calitatea de contribuabil pentru plata impozitelor și contribuțiilor datorate aferent compensațiilor bănești primite de la angajator (art.39 Cod fiscal și art.25 C.proc.fiscala); iar A. in calitate de beneficiar (creditor) al contribuțiilor și impozitelor încasate de la salariat pentru compensațiile bănești primite, achitate prin stopaj la sursa (art.25 /art.114, alin.2/1 C.proc.fiscală).
Beneficiarul impozitelor (A.) a confirmat pe de alta parte, în mod expres, că societatea a procedat corect la impozitarea compensațiilor bănești acordate și deci a ratificat expres mandatul legal.
Instanța a respins excepția invocata confundând natura litigiului de față cu aceea a unui litigiu de munca și nejustificându-și în drept poziția adoptată, fiind încălcate în mod direct dispozițiile speciale prevăzute de art.1546 din Codul civil astfel ca hotărârea este nelegala.
Instanța a considerat că compensațiile acordate reclamantului beneficiază de tratamentul legal de neimpozitare și astfel a admis în totalitate cererea acestuia în baza art.55, alin4, lit. ""i)"" din Codul fiscal.
Primul aspect de nelegalitate îl reprezintă modul de a acorda prioritate unei norme legale.
Pentru a acorda prioritate codului fiscal (și deci a constata nelegalitatea dispozițiilor din normele de aplicare a codului fiscal menționate), pe cale legala, se impunea ca, din oficiu sau la solicitarea unei părți, instanța să sesizeze jurisdicția administrativa competenta pentru soluționarea excepției de nelegalitate a pct.68, lit.l din H.R. nr.44 /2004 versus dispozițiile art.55, alin.4, lit.j din codul fiscal.
Or, soluția judiciară adoptată, de neaplicarea normelor metodologice de aplicare a codului fiscal, fără constatarea, in prealabil, in mod legal, ca dispoziția respectiva a fost adoptată cu încălcarea normelor de tehnica legislativa și, eventual, anularea acesteia, depășește în mod evident voința legiuitorului in privința modului de interpretare unitară a codului fiscal, fiind în mod evident nelegală.
Al doilea aspect de nelegalitate constă în confuzia pe care o face instanța de judecata când apreciază ca sumele acordate reclamantului reprezintă în terminologia juridică "plăți compensatorii".
Aceeași confuzie persista și în contractul colectiv de munca încheiat la nivel de unitate unde se prevede ca salariații concediați beneficiază de plata compensatorie (art.103, pct.5) . Acest lucru a fost posibil întrucât problema interesează, în special, numai din punct de vedere al tratamentului fiscal. Compensația bănească se acordă la concedierile colective, în baza contractului colectiv de munca la nivel de societate; P. compensatorie se acorda la concedierile colective, în baza unei legi sau ordonanțe emise de către legiuitor (act legislativ normativ), iar finanțarea acestor sume serealizează din bugetul asigurărilor pentru plata ajutorului de șomaj
(respectiv fonduri de stat).:
În cazul din speță au fost efectuate concedieri colective ce au determinat disponibilizări de salariați; prin contractul colectiv s-a stabilit ca persoanele disponibilizate vor beneficia în funcție de vechimea în munca de plăți compensatorii (în realitate fiind vorba de compensații bănești) ; - plata acestor sume s-a suportat de către angajator din fondul propriu de salarii. Din perspectiva legala, rezultă fără echivoc că plățile acordate salariaților disponibilizați de către unitate prin concedieri colective, în cursul anului
2009, sunt in realitate compensații bănești.
Al treilea aspect de nelegalitate constă în faptul că instanța retine pentru compensațiile bănești acordate de I. reclamantului tratamentul fiscal aplicabil plăților compensatorii respectiv stabilește în mod eronat ca sumele acordate nu trebuiau supuse obligației legale de impozitare.
Poziția recurentei este că nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, reducere si restructurare.
Menționează ca izvorul juridic cu privire la tratamentul fiscal aplicabil este următorul: - pentru plățile compensatorii: art.55, alin.4, litera "j)" din Codul fiscal și legile speciale .
În baza art.60/1 din O.U.G. nr.98 /1999, începând cu data de 22 iunie 2000, beneficiază de plăți compensatorii acordate din bugetul fondului pentru plata ajutorului de șomaj numai unitățile cuprinse în programul de restructurare R. - societăți menționate în anexa nr.2 a legii.
Consideră că instanța a făcut o aplicare greșită a legii când a hotărât că în cauză cererea reclamantei este fondată și că tratamentul fiscal aplicabil compensațiilor bănești acordate reclamantului era acela al neimpozitării (deci, trebuia aplicat art.55, alin.4, lit."j)" Cod fiscal) .
In concluzie, instanța a admis cererea reclamantei pe baza unui text de lege care nu are incidența legală pentru soluționarea în fond a pricinii de fata, prin hotărârea pronunțată au fost înlăturate in mod nelegal de la aplicare dispozițiile pct.68, litera "1)" din normele metodologice de aplicare ale codului fiscal.
Referitor la modificarea hotărârii atacate, în parte, în sensul obligării chematului în garanție la despăgubirea suplimentara a firmei noastre și cu valoarea de 1.778 lei, arată că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea/aplicarea greșita a legii, art.304, pct.9.
Prin cererea de chemare în garanție, a solicitat despăgubirea firmei cu valoarea totala a contribuțiilor (atât contribuții proprii ale angajatorului cât și contribuții proprii ale salariatului) virate de către I. în conturile administrate de A. deoarece impozitarea compensațiilor bănești reprezintă o operațiune juridică unică (act juridic unic) ale cărei efecte nu pot fi tratate (soluționate) disociat .
Fiind vorba de un act juridic unic (operațiune juridica unica) modul de soluționare a tuturor aspectelor juridice legate de actul juridic în cauză (inclusiv impozitarea) nu poate fi soluționat decât în mod unitar, atât pentru salariat cât și pentru angajator, chiar și în privința răspunderii juridice aferente.
Din această perspectivă, consideră nelegală soluția instanței în ceea ce privește respingerea cererii de despăgubire și pentru restituirea contribuțiilor proprii achitate de angajator .
Referitor la contribuția de asigurări sociale (angajat 591 lei + angajator
1.171 lei) , având în vedere că recurenta a efectuat plata acestor contribuții in conturile de colectare a creanțelor bugetare administrate de A., dintr-o eroare, deși nu I. le datora (era debitorul plății), astfel că A. a beneficiat de o plată ce nu îi era datorată.
Referitor la contribuția angajatorului la accidente de muncă (16 lei) arată că compensație nefăcând parte din veniturile salariale, compensația nu face parte nici din baza de impozitare pentru angajator astfel că, angajatorul nu trebuia sa achite aceasta contribuție deci, plata este nedatorată.
Cu toate acestea instanța a constatat că plata acestei contribuții era datorată și a respins cererea de despăgubire și cu privire la această sumă.
Prin recursul declarat de A. N. DE A. F. (A.) s-a solicitat modificarea înparte, pentru nelegalitate a sentinței atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, chemata în garanție a arătat că prin admiterea parțială a acțiunii, instanța a respins, în mod nelegal, excepția inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanție.
Nu poate fi de acord cu această susținere a instanței de fond, întrucât aceasta a interpretat în mod greșit temeiul legal.
In acest sens, instanța de fond a dat o interpretare eronată celor susținute în întâmpinarea depusă, prin afirmația făcută că chiar și chemata în garanție, prin întâmpinare susține că restituirea sumelor solicitate de către reclamant și invocată de către pârâta, nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile prevăzute de art. 117 lit.a-h din O. G. nr. 9212003, cărora le-ar fi aplicabilă procedura specială de restituire prevăzută de art.33 din Ordonanța și pct. 2 din Anexa 1 la O. nr. 1. pentru aprobarea procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget. ".
Chemata in garanție - A. - a invocat, pentru început, excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, susținând că exista, în ceea ce o privește, o reglementare legala derogatorie de la dreptul comun care stabilește îndeplinirea unei proceduri speciale în materia restituirii sumelor de la buget, materializată în prevederile art.117 Cod proc. fiscală și în dispozițiile pet.2 din Anexa 1 la O. nr.1. pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, coroborate cu prevederile art.33 din O.G. nr.92/2003, cu atât mai mult cu cât despăgubirile de care face vorbire norma procedural civilă citată, sunt denumite în norma specială restituiri.
Chemata în garanție a avut în vedere faptul că și în situația în care cererea de restituire ar fi fost făcută cu respectarea prevederilor legale speciale, această restituire nu ar fi putut fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art.117 lit.a-h din O.G.nr.92/2003, raportat tocmai la obiectul restituirii.
Prin cererea de chemare în garanție, se solicită obligarea A. la despăgubirea pârâtei SC I. SA, în principal, cu suma reprezentând impozite
și contribuții reținute de la salariat și contribuții datorate de angajator pentru compensațiile bănești individuale acordate salariatului și, în subsidiar, cu suma reprezentând impozite și contribuții reținute de către societate de la angajat cu ocazia compensațiilor bănești acordate.
Referitor la sumele reprezentând impozite și contribuții reținute de către societate de la angajați, învederează instanței de recurs că cererea este inadmisibilă, în condițiile în care legislația specială prevede ca obligațiarestituirii acestor sume subzistă numai în baza legii, or, în speță, temeiul restituirii îl reprezintă P. de concediere colectiva.
Prin admiterea parțială a acțiunii, instanța a considerat, în mod greșit că A. este obligată să restituie pârâtei SC I. SA o sumă de lei care reprezintă impozit, contribuție asigurări sociale de sănătate și contribuție concedii indemnizații.
Se contestă această susținere a instanței de fond, întrucât aceasta a interpretat în mod greșit temeiul legal, preluând noțiunea de plăți compensatorii pe care SC I. SA a folosit-o în formularea acțiunii și a cererii de chemare în judecată.
A., în considerentele sentinței civile nr.179/CA/2001, instanța de fond a reținut, în mod greșit, aplicabilitatea art.55 alin.4 lit.i din L. nr.5. privind Codul fiscal, care consacră faptul că sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit.
In prezenta cauză, prevederile legale sus menționate nu au aplicabilitate, deoarece prin programul de concediere colectivă nr.638/(...), elaborat de către SC I. SA, s-a stabilit că indemnizațiile acordate cu titlu de plăți compensatorii se vor calcula raportându-se la salariul tarifar și nu la salariul mediu net pe unitate așa cum este prevăzut în art.55 alin.4 lit.j din L. nr.5. privind Codul fiscal.
A., art. 55 alin. 4 lit.j) din Codul fiscal reglementează instituția plăților compensatorii definite de OUG 9., în art. 28, ca fiind sume neimpozabile, în timp ce HG nr. 4. pct. 68 lit.l ) reglementează instituția compensațiilor bănești individuale, definite ca venituri asimilate salariilor.
A., ținând seama de considerentele legale mai sus invocate, de definițiile date de legiuitor celor două noțiuni de plăți compensatorii și compensații bănești, suficient de explicit și clar prezentate, învederează că, SC I., în intenția sa de a induce în eroare instanța, folosește greșit în cererea de chemare în garanție și în întâmpinarea formulată, noțiunea de plăți compensatorii, în speță fiind vorba de compensații bănești, achitate în virtutea punctului 68 lit.1 din Normele de aplicare ale C. fiscal, aprobate prin HG. 4..
A., învederează instanței de recurs că prevederea legală menționată stabilește caracterul neimpozabil al plăților compensatorii doar dacă aceste venituri sunt primite în baza unor legi speciale și finanțate din buget.
per a contrario, în speța de față, este vorba de compensații bănești care au fost plătite către reclamant de către pârâta SC I. SA, ele fiind considerate venituri asimilate salariilor și ca atare fiind impozitate.
Prin programul de concediere colectivă nr.638/(...), elaborat de către
SC I. SA, s-a stabilit că indemnizațiile acordate cu titlu de compensații bănești se vor calcula raportându-se la salariul tarifar. A.. SC I. S.A a acordat compensații bănești individuale către personalul disponibilizat, din fonduri proprii, în conformitate cu prevederile Contractului colectiv de munca, aceste plăți fiind considerate venituri asimilate salariilor și în consecință fiind supuse impozitării.
Dispozițiile punctului 68, lit. 1) din Normele Metodologice de aplicare a
L. nr. 5. privind Codul fiscal, aprobate prin H. nr. 4., cu modificările și completările ulterioare, prevăd fără echivoc care sunt veniturile asimilate salariilor:
"68. Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de munca, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la . se refer a, si care sunt realizate din: compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibiliza te prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de munca ".
In consecința, veniturile obținute de către persoanele disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face în conformitate cu prevederile art. 57, alin.
2, lit. b din L. nr. 5. privind Codul fiscal.
Având în vedere dispozițiile legale invocate, este evident faptul că nu se justifică restituirea sumelor solicitate cu titlu de impozit pe salariu, întrucât s-a procedat corect la calcularea, reținerea și virarea impozitului pe veniturile asimilate salariilor, în speță, impozitarea compensațiilor bănești individuale fiind în concordanță cu dispozițiile legale menționate mai sus.
In ceea ce privește contribuția de asigurări sociale de sănătate, contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote de
5,5%, care se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. A., angajatorii la care asigurații își desfășoară activitatea au obligația să calculeze și să vireze această contribuție asupra fondului de salarii, datorată pentru asigurarea sănătății personalului din unitatea respectivă, astfel cum este prevăzut la art.258 alin. (1) din L. nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.
Obligația calculării contribuției individuale de asigurări sociale de sănătate rezidă din faptul că, compensațiile bănești sunt drepturi primite de personalul disponibilizat, potrivit contractului colectiv de muncă, datorită fostei calități de salariat a acestora.
Întrucât compensațiile bănești sunt tratate, din punct de vedere fiscal, drept venituri salariale, apare și obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Având în vedere dispozițiile legale invocate, este evident faptul că nu se justifică restituirea sumelor solicitate de către intimata pârâta SC I. SA, întrucât consideră că s-a procedat corect la calcularea, reținerea și virarea impozitului pe veniturile asimilate salariilor și a contribuției de asigurări sociale de sănătate, aferente compensațiilor bănești în concordanță cu dispozițiile legale sus-menționate.
Referitor la contribuția plătită de angajator pentru concedii și indemnizații, consideră ca angajatorul datorează această contribuție, deoarece, în virtutea dispozițiilor punctului 68, lit. (L) din Normele Metodologice de aplicare a L. nr. 5. privind Codul fiscal, aprobate prin H. nr
4., cu modificările și completările ulterioare, plățile compensatorii sunt venituri de natura salarială și compun fondul de salarii la care se raportează prezenta contribuție.
Din interpretarea dispozițiilor punctului 68, lit. (L) din Normele
Metodologice de aplicare a L. nr. 5. privind Codul fiscal, aprobate prin H. nr.
4., cu modificările și completările ulterioare, menționat la capitolul privind stabilirea impozitului pe venit, se poate observa fără echivoc că plățile compensatorii sunt veniturile asimilate salariilor, și ca atare, angajatorului îi revine obligația de a reține și achita cota de contribuție privind concediile și indemnizațiile.
A., în conformitate cu dispozițiile art.4 alin.2 din O.U.G. nr.158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate,începând cu data de (...), cota de contribuție pentru concedii și indemnizații este de 0,85% și se aplică la fondul de salarii sau după caz, asupra veniturilor supuse impozitului pe venit.
Analizând recursurile declarate în cauză în special prin prisma motivuluide recurs invocat din oficiu de către instanța de recurs, se rețin următoarele:
1. Acțiunea introductivă de instanță a fost înregistrată de reclamantă la data de (...) sub nr. (...) la T. B.-N. secția civilă, completul specializat în litigii de muncă.
Prin cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtei SC I. SA B. în calitate de fost angajator al acesteia s-a solicitat să se constate că pârâta, în mod nelegal și fără existența unui titlu de creanță, a reținut și virat la bugetul de stat, impozitul pe venit și contribuțiile la asigurările sociale, calculate asupra sumei de 5630 lei încasată de reclamantă la data de (...) cu titlu de salarii compensatorii cu ocazia concedierii acestuia prin procedura concedierii colective și să fie obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 1658 lei reprezentând impozitul și contribuțiile la asigurările sociale, reținute și virate la bugetul de stat în mod nelegal.
În drept, reclamanta a invocat în principal normele consacrate de art. 281-283 din Codul muncii și art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul fiscal.
Pârâta a solicitat, între altele, chemarea în garanție a Agenției Naționale de A. F. B. solicitând în principal obligarea la plata cu titlu de despăgubiri a sumei de 3186 lei reprezentând impozite și contribuții reținute de la salariat la care se adaugă contribuții datorate de angajator pentru plățile compensatorii acordate salariatului iar în subsidiar a solicitat obligarea cu același titlu la plata sumei de 1658 lei reprezentând impozite și contribuții reținute de către societate de la angajat cu ocazia acordării plăților compensatorii.
Prin încheierea din data de 8 martie 2010 pronunțată de T. B.-N. în compunerea completului C1-litigii de muncă cu trimitere la soluțiile date de
Curtea de A. C. în dosare similare, prin care s-a statuat că litigii asemănătoare, sunt de competența secției comerciale, de contencios administrativ și fiscal și care se referă la obligații fiscale s-a scos de pe rolul secției civile acest dosar și s-a transpus la secția comercială de contencios administrativ și fiscal a T. B.-N. ținând seama și de dispozițiile art. 99 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești aprobat prin H. nr. 3. a C.
Pentru a dispune astfel, Curtea constată că pe lângă practica judiciară invocată de completul specializat în dreptul muncii care, între altele, nu este circumstanțiată și nici evidențiată ca atare, nu s-a pus în discuția părților calificarea cererii de chemare în judecată atât în drept cât și în fapt raportat la cadrul procesual definit de reclamant, raportat la obiectul și finalitatea urmărită de acesta prin demersul judiciar.
Din practicaua încheierii de scoatere de pe rol, se deduce că s-a luat act de solicitarea reprezentantului pârâtei la care a achiesat și reprezentantul chematului în garanție.
Curtea are în vedere că pentru a caracteriza acțiunea introdusă, instanța nu trebuie să se orienteze nu numai după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului și a scopului urmărit prin exercitarea acțiunii.
Cu toate acestea, instanța nu poate, însă , în virtutea dispozițiilor art. 84 C., să considere acțiunea ca fiind de natura contencios administrativ fiscal câtă vreme prin cererea de chemare în judecată reclamantul a cerut caaceasta să fie judecată ca litigiu de muncă bazat pe raporturile invocate dintre angajat și angajator invocând în acest sens în drept art. 281-283 din Codul muncii.
Trebuie notat că reclamanta nu a fost citată cu mențiunea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la această problemă de drept, calificarea acțiunii nefiind făcută deci în contradictoriu cu acesta.
2. Dincolo de aceasta, Curtea reține că încheierea prin care un complet specializat sau o secție specializată a unei instanțe transpune cauza pentru motive de necompetență altui complet specializat sau altei secții specializate din cadrul acelei instanțe nu are regimul juridic al unei simple încheieri pregătitoare/premergătoare ci are regimul juridic al încheierii prevăzute de art. 158 C.
Curtea apreciază că potrivit noii concepții introduse prin L. de organizare judiciară nr. 3. cât și altor legii procesuale succesive, bunăoară L. nr. 554/2004, se poate conchide că la nivelul instituției competenței instanțelor judecătorești s-a produs o mutație radicală. Altfel spus, necompetența nu mai privește exclusiv instanța așa cum este concepția clasică a C. de procedură civilă, ci aceasta poate să privească și structurile ei interne dacă aceste structuri pot avea autonomie instituțională în materia competenței. Avem în vedere, dispozițiile legale speciale care dau în competență soluționarea unui anumit litigiu nu instanței judecătorești în accepțiunea legii procesuale de drept comun, ci unei structuri ale acesteia (jurisdicția de dreptul muncii sau asigurări sociale exercitată de secția ori completul specializat în această materie, jurisdicția de contencios administrativ și fiscal exercitată de secțiile specializate ale tribunalelor, curților de apel și a Î. C. de C. și Justiție etc.). Toate aceste entități, structuri ale unei instanțe judecătorești privite ca noțiune clasică, sunt de fapt adevărate instanțe judecătorești sub aspectul competenței materiale. Se poate afirma așadar că dispozițiile privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul completurilor ori secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești.
Și este așa, deoarece excepția de necompetență aduce în discuție întotdeauna concurența, sub aspectul competenței, între două instanțe iar declinatorul de competență este un proces incident care se soldează cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești distinctă de cea pronunțată pe fondul cauzei, proces incident susceptibil de finalizare prin soluționarea unei căi de atac.
Așa fiind, spre pildă, nu poate fi reținută eventuala concepție în materie, respectiv aceea a transpunerii cauzei de la o secție la alta, pentru a justifica absența unui conflict de competență între două jurisdicții ale aceleiași instanțe.
În adevăr, conform art. 99 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii (C.) prin H. nr. 3. cu modificările și completările ulterioare, se dispune că: Transpunerea cauzei de la o secție la alta, în cadrul aceleiași instanțe, se va realiza prin încheiere. La instanțele la care dosarele se înregistrează separat pe secții, secția competentă care primește dosarul va da acestuia un număr nou și va proceda la repartizarea lui aleatorie. La instanțele la care dosarele nu se înregistrează separat pe secții, dosarul își păstrează numărul și va fi transpus la completul similar care judecă în aceeași zi, la secția competentă, sau, dacă în ziua respectivă nu există ședință de judecată la această secție, la completul imediat următor al secției competente.
Pe de o parte, Curtea constată că acest text regulamentar se află cuprins în secțiunea a II-a intitulată Activitatea premergătoare ședinței de judecată și de rezolvare a lucrărilor cu caracter administrativ din Capitolul al II-lea intitulat Desfășurarea activității administrativ-judiciare a instanțelor, ceea ce denotă că activitatea desfășurată de instanță cu prilejul transpunerii dosarului de la o secție la alta este o activitate de administrare eficientă a justiției care nu implică și nu influențează activitatea eminamente judiciară a acesteia, așa cum implică activitatea de soluționare a unei excepții de necompetență materială.
Și este așa, deoarece excepția de necompetență materială a unei instanțe judecătorești nu este un simplu incident procedural de ordin administrativ, care formează premisa textului art. 98 și 99 din Regulamentul C., ci reprezintă un incident ce afectează judecata unui dosar, de aceea hotărârea judecătorească care tranșează o astfel de chestiune fie are caracterului unui declinator de competență cu efect asupra dezinvestirii respectivei instanțe, în ipoteza în care se admite excepția de necompetență materială, hotărârea fiind astfel susceptibilă de a fi atacată cu recurs pe cale separată, fie are caracterul unei încheieri interlocutorii care leagă acea instanță de judecarea pricinii, în ipoteza în care se respinge excepția de necompetență materială, în acest caz hotărârea fiind susceptibilă de a fi atacată odată cu fondul cauzei.
Pe de altă parte, Curtea reține că C. este parte a autorității judecătorești care are din punct de vedere constituțional rol de garant al independenței justiției (art. 133 alin. 1 din Constituția României, revizuită și republicată în anul 2003).
Or, conform art. 126 alin. 2 din L. fundamentală, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. De asemenea, Curtea notează că potrivit dispozițiilor art. 61 alin. 1 din aceeași Lege fundamentală, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.
Așa fiind, puterea normativă în ceea ce privește stabilirea regimului competenței instanțelor judecătorești, a procedurii de judecată inclusiv a incidentelor în legătură cu aspectele relative la competența jurisdicțiilor judiciare aparține exclusiv Parlamentului care se poate exprima exclusiv prin lege.
Din această perspectivă, Curtea nu poate accepta că C. are putere normativă egală cu Parlamentul și deci nu se poate ca în virtutea aplicării unui text dintr-un regulament adoptat de una din componentele autorității judecătorești să fie legiferată o procedură judiciară.
De aceea, textul art. 99 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești nu poate fi reținut pentru a fundamenta rezolvarea unui incident privitor la competența instanțelor judecătorești ci va putea fi invocat, eventual, pentru distribuția între secțiile unei instanțe a unei cauze în vederea asigurării unei mai bune administrării a justiției.
Pe cale de consecință învestirea Secției comerciale de contencios administrativ și fiscal a T. B.-N. este nelegală.
3. În altă ordine de idei, Curtea reține că raportat la obiectul acțiunii și a cadrului procesual, a modului de concepție a demersului său judiciar, acțiunea nu poate fi calificată ca fiind un litigiu de natură fiscală.
Și este așa, deoarece contenciosul administrativ fiscal este o specie a contenciosului administrativ .
Or, conform art. 2 alin. 1 lit. f) din L. contenciosului administrativ nr.
554/2004 cu modificările și completările ulterioare, prin noțiunea decontencios administrativ se înțelege: activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Raportând această definiție la dispozițiile art. 218 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, vom putea să reținem că prin contencios fiscal se înțelege activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ și fiscal competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin părți ale litigiului sunt pe de o parte contestatarul ori persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212 din legea procesual fiscală iar pe de altă parte organul de soluționare a contestațiilor după distincțiile prevăzute la art. 209 C., iar obiectul litigiului privește contestarea deciziilor emise în soluționarea contestațiilor.
Or, în speță se observă că reclamanta nu numai că nu contestă vreo decizie emisă de un organ de soluționare a contestațiilor din cele prevăzute la art. 209 C. dar nu a chemat în judecată în cererea principală vreun alt organ al statului cu atribuții în materie fiscală.
Din această perspectivă, litigiul dedus judecății pe calea acțiunii principale așa cum a fost conceput de reclamant nu poate fi calificat ca fiind de natură fiscală lipsindu-i elementele fundamentale pentru a putea fi calificat astfel.
Având în vedere că reclamanta în calitate de salariată (art. 282 lit. a din Codul muncii) a chemat în judecată angajatorul (art. 282 lit. b din Codul muncii ) său trimițând în motivare la prelevări de sume de bani pe care acesta le-a făcut în această calitate în temeiul raportului juridic de muncă (art. 281 din Codul muncii), care afirmativ l-au prejudiciat pe reclamant iar pentru despăgubiri acesta a invocat dispozițiile de ansamblul ale art. 281 -
283 din Codul muncii, dispoziții legale care configurează natura juridică a contenciosului de dreptul muncii pe care reclamantul a vrut să o imprime demersului său, Curtea ținând seama și de principiile ce decurg din dispozițiile art. 84 C. și cel al disponibilității califică acest litigiu ca fiind un conflict de muncă de competența jurisdicției muncii.
Așa fiind, încheierea pronunțată la data de 8 martie 2010 pronunțată de completul de litigii de muncă al T. B.-N. în dos. nr. (...) este nelegală, tot astfel fiind învestirea instanței de contencios administrativ fiscal cu litigiul de față.
Pe cale de consecință, Curtea va statua că sentința atacată este lovită de nulitate absolută fiind dată cu încălcarea normelor legale imperative în materia competenței instanțelor judecătorești.
Dat fiind motivul de recurs prevăzut la art. 304 oct. 3 C. în temeiul art. 20 alin. 3 din L. nr. 554/2004 corelat cu art. 312 alin. 1-3 și alin. 6 C. admite recursurile formulate și ca o consecință va casa în întregime sentința recurată și va trimite dosarul spre rejudecare instanței competente, recte T. B.-N. secția civilă, completul specializat în materia litigiilor de muncă.
Prin soluția de față, Curtea nu neagă faptul că raportul juridic în baza căruia angajatorul care, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare în temeiul art. 40 alin. 2 lit. f) din Codul muncii corelat cu art. 58 din Codul fiscal, este obligat să rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii, ar avea altă natură juridică decât un raportjuridic de drept fiscal guvernat de normele C. fiscal (art. 1 din L. nr. 5. privind Codul fiscal).
Și este așa deoarece, deoarece reținerea și virarea contribuțiilor și impozitelor datorate de salariați, în condițiile legii, prin reținere la sursă, este o operațiune pe care angajatorul o efectuează în calitate de mandatar al bugetului de stat distinct de raportul juridic de muncă în virtutea căruia angajatorul face plata salariului către angajat.
Într-o astfel de situație raportul juridic de drept fiscal se încheie între contribuabil (salariat) și organul fiscal (administrația fiscală competentă) prin intermediul angajatorului (mandatarul organului fiscal) iar conflictul ce are ca obiect acest raport juridic est de drept fiscal suspus competenței materiale a instanțelor judecătorești prevăzute la art. 10 din L. nr.
554/2004.
Așa fiind, atunci când sumele cu titlu de contribuții și impozite datorate de salariați, în condițiile legii, reținute la sursă sunt virate bugetelor autorităților fiscale, conflictul în legătură cu modalitatea de impunere, reținere și virament nu se angajează direct cu angajatorul ci cu autoritatea fiscală, prin utilizarea procedurii prealabile a contestației prevăzute de art. 205 C. iar atunci când este vorba de o cerere de restituire a unor sume plătite ca urmare a aplicării eronate a dispozițiilor legale (art. 117 alin. 1 lit. d) din Codul fiscal) se soluționează conform art. 117 alin. 6 din Codul fiscal prin O. nr. 1. pentru aprobarea Procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, emis de Ministerul Finanțelor Publice.
Abia după epuizare acestor căi administrative, în situația în care persoana se consideră vătămată are dreptul de a apela la jurisdicția de contencios fiscal, caz în care trebuie să fie chemat în judecată alături de organul fiscal și angajatorul (plătitorul de venituri), pentru opozabilitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Admite recursul declarat de SC I. SA B. împotriva sentinței civile nr. 1. din (...) pronunțată în dosarul nr. 2358.(...) al T. B. N. pe care o casează și stabilește competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea T. B. N. - Secția Civilă.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 februarie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER A. I. A. C. I. D. P. V. D.
Red. D.P. dact. GC
3 ex/(...)
| ← Decizia civilă nr. 02/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 6034/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
