Decizia civilă nr. 70/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR 70/2011
Ședința 29 N. 2011
Completul compus din:
PREȘEDINTE : D. P.
JUDECĂTOR : C. I.
JUDECĂTOR : A.-I. A. GREFIER : M. N. ȚÂR
Pe rol judecarea recursului declarat de recurentul S. N. AL P. ȘI V. "P. L." împotriva sentinței civile nr. 493 din (...), pronunțată în dosarul nr.(...) al Tribunalului Bistrița Năsăud în contradictoriu cu intimata P. T. B., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (L. Nr.188/1999) diminuare salariu cu
25%.
La apelul nominal, făcut în cauză se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
P.cedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei ocazie cu care se învederează instanței că pricina se află la primul termen de judecată pentru care procedura de citare este legal îndeplinită, părțile litigante au solicitat judecarea pricinii în lipsă.
Curtea, din oficiu, în temeiul art.1591 alin.4 din C.pr. civilă, raportat la dispozițiile art.10 din L. nr.554/2004 constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina. Totodată, reține cauza în pronunțare în baza înscrisurilor existente la dosar. C U R T E A : Prin sentința civilă nr. 493 din (...), pronunțată în dosarul nr.(...) al Tribunalului Bistrița Năsăud s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul S. N. AL P. ȘI V. „. L., în numele membrilor de sindicat G. N. I. și T. Z. în contradictoriu cu pârâta P. comunei T. B. . Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că reclamanții sunt angajați în aparatul de specialitate al pârâtului, și membrii ai sindicatului pe care l-au împuternicit să-i reprezinte în instanță activitatea lor fiind remunerată conform legii de salarizare a personalului bugetar și, începând cu data de 3 iulie 2010, drepturile salariale le-au fost reduse cu 25 %, reducere impusă de L. nr.1., aplicabilă tuturor persoanelor din sistemul bugetar, până la data de 31 decembrie 2010, în conformitate cu art. 16 din lege. Această măsură este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1. și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat. Dispozițiile L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale. Salariul reclamantului este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului. Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/2010 și nr. 8., și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății. În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. A., măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., și s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salariale și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică. Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală. Contrar susținerilor reclamanților, diminuarea salariului cu 25% nu trebuia aplicată prin încheierea unui act adițional la contractul de muncă. În cazul salariaților din sistemul bugetar cuantumul salariului este determinat de lege, nefiind rezultatul negocierii, astfel că la încheierea contractului de muncă reclamanții și-au exprimat acordul de a primi salariul stabilit exclusiv prin voința legiuitorului. Orice modificare a cuantumului, dispusă prin lege, nu implică exprimarea acordului de voință al salariatului, nefiind incidente disp. art.41 din Codul muncii. Referitor la critica de încălcare a art. 20 din Constituție, raportat la art. 1 din P.tocolul nr. 1 la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a examinat și acest aspect, reținând că nu este întemeiată deoarece L. nr.1. nu contravine C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici jurisprudenței Curții Europene a D. Omului în acest domeniu. Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art.1 si 2 din L. nr.47/1991, garantul supremației C. R., asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor G.. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea C. are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materiadrepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea. Dimpotrivă, instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția R. și a obligațiilor pe care R. și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a R. care contravin reglementarilor internaționale si interpretărilor date acestora de organele abilitate (art.l48 alin.2 din Constituția R.). Așadar, prin aplicarea cu prioritate față de cele interne a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din L. nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora. In cazul respingerii obiecțiilor sau excepțiilor de neconstituționalitate este posibilă formularea unor noi excepții, iar Curtea Constituțională poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practica anterioara, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunțat în sensul constituționalității. Curtea europeană a constatat că statutul conferit C.i în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu C. și protocoalele sale adiționale. In consecință, constatarea anterioară a constituționalității L. 1. nu împiedică judecătorul național să verifice, din perspectiva articolelor 11 și 20 din Constituție, dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare C.i. Această verificare nu poate face abstracție de jurisprudența C. în materie, care nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum. Examinând acțiunea prin prisma art. 1 din P.tocolul nr. 1 al C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la faptul că „. persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale";, instanța a reținut următoarele: Pentru respectarea prevederilor C.i trebuie observat că, referitor la regula aplicabilă art.1 din P.tocolul nr.1, Curtea E. a D. Omului de la S. a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprima in prima fraza a primului alineat si care are un caracter general, enunța principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de- a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. Pentru analizarea prevederilor art.1 din Primul protocol, trebuie avute în vedere următoarele aspecte: dacă reclamantul are un „. în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenta unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privareareclamantului de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din P.tocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Noțiunea de „. utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un „. care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o „speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într- un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010). Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamanților, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor). O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul P.tocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007). C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005). Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia. Măsura reducerii salariilor a fost făcută în baza unei legi, nr.1., astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege. În ceea ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea L. nr.1. s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. A. a fost generat de dificultățile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv. Tribunalul a reținut că, în speță, nu s-a încălcat dreptul la respectarea bunului recunoscut și ocrotit de art.1 din Primul P.tocol adițional la C. , în cazul de față, însă, așa cum s-a arătat mai sus, constituie bun doar dreptul la salariu conferit prin lege, iar nu și întinderea concretă a cuantumului acestuia, care poate evolua în funcție de lege, pentru că, admițând o interpretare contrară, ar însemna că mărimea salariului odată stabilită, aceasta nu mai poate fi modificată, nici redusă, dar nici majorată, interpretare care nu este în spiritul jurisprudenței constante a C.. Prin urmare, o „speranță legitimă "; a reclamantului cu privire la dreptul de a încasa un anumit cuantum al salariului nu poate fi reținută. S. se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat de mai multe ori că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53). În considerarea celor menționate mai sus, instanța a apreciat că măsura luată a avut un scop legitim , fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Ea este proporțională cu scopul urmărit, deoarece salariatul nu a fost lipsit în totalitate de salariu, acesta fiindu-i doar redus, iar măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar. Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării L. nr. 2., nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat. D.gur, pe perioada cât drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 există în continuare, o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă. Această restrângere îndeplinește însă toate exigențele prevăzute de art. 53 din Constituție, fiind prevăzută de lege (L. nr. 2., începând cu data de 1 ianuarie 2011, pe tot parcursul anului 2011), fiind justificată de menținerea în continuare a existenței unei amenințări la adresa securității naționale (conform expunerii de motive la L. nr. 2.), măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Tribunalul a apreciat că nu se poate reține nici încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art.14 din C. pentru că este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă și, așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale. Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. In timp ce salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact cheltuieli de personal, în mediul privat raporturile demuncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator. În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local, care trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii. Atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante pentru a se aplica noile prevederi legale. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea, astfel că angajatorul public nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere nici unuia dintre drepturile invocate de către reclamanți, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din L. nr. 1., a art. 1 din L. nr. 2., a prevederilor art. 14 din C. europeană, a art. 1 din P.tocolul nr. 1 adițional la C., a P. nr. 12, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S. N. AL P. ȘI V. P. L. solicitândmodificarea hotărârii și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. În motivare a arătat că membrii de sindicat în numele cărora a formulat acțiunea sunt angajați ai pârâtei și au calitatea de funcționari publici, polițiști locali, iar începând cu luna iulie 2010 în conformitate cu L. 1. li s-a diminuat salariul cu 25%. Raporturile de muncă ale polițistului local se stabilesc și se execută în baza actului administrativ de numire. Prin act administrativ se stabilește si salariul ce urmează a fi primit de reclamanți pentru munca prestata, astfel ca, reducerea cuantumului salariului nu se poate face decât prin emiterea unui act administrativ modificator, dându-se astfel posibilitatea persoanei vizate de a supune actul controlului de legalitate al instanței judecătorești. Ca atare, apreciază ca aceasta reducere a salariului in mod direct, ca efect a aplicării unui act normativ, fara a fi emise acte administrative individuale de modificare a cuantumului retribuției lunare este una nelegala. Pe de alta parte, măsura dispusa prin L. 1. referitoare la diminuarea cu un procent de 25% a salariului brut cuvenit funcționarilor publici vine in contradicție cu normele legale ce reglementează raportul juridic dintre funcționarul public si angajator. A., funcționarul public, activează in cadrul angajatorului in baza unui raport juridic, atestat de către actul administrativ încheiat la data angajării sub imperiul L. 3.. A., prin actul administrativ încheiat la data începerii raporturilor de munca s-au stabilit drepturile si obligațiile parților, inclusiv definirea si cuantificarea salariul. L. 1. nu modifica prevederile L. 3. privind salarizarea personalului bugetar, ci prin aceasta norma legala se dispune cu caracter temporar o diminuare a cuantumului salariului cuvenit pana la nivelul lunii decembrie 2010 inclusiv. Consideră că instanța de fond a dat o interpretare greșita textelor de lege invocate precum jurisprudentei C.. Așa cum a reținut si Curtea C. prin D. 8. "salariul reprezintă o componenta a dreptului la munca si contraprestația angajatorului in raport cu munca prestata de către angajat, in baza unor raporturi de munca. E. raporturilor de munca stabilite intre angajat si angajator se concretizează in obligații de ambele parți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestata. " Pe de alta parte, conform jurisprudenței C. noțiunea de "bun" determina orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economica, salariile fiind incluse în categoria drepturilor de creanța cu valoare de bun ocrotit de art. 1 al P. nr. 1 la C., precum si de principiile C. R., privarea de bunul respectiv (sau parte din acesta) putându-se face daca aceasta este prevăzuta de lege, adică de normele interne aplicabile si daca este impusa de o cauza de utilitate publica. (in Hotărârea din 15 iunie 2010 in cauza M.u împotriva R. - cererea nr.12821/05 Curtea E. a D. Omului de la S. s-a pronunțat in mod expres in sensul ca salariul reprezintă un "bun" in sensul art.1 alin.1 din Primul protocol) Reducerea unilaterala a salariului brut cu 25%, in temeiul dispozițiilor art.1 din L. nr.1. încalcă prevederile Declarației Universale a D. Omului si pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor al omului si a libertăților fundamentale, ratificata de R. prin L. nr.30/18 mai 1994, care privesc protecția proprietății. Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% si imposibilitatea acestora de a- si mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea justului echilibru ce trebuie păstrat intre protecția proprietății si cerințele interesului general. A. s-a adus atingere substanței dreptului de proprietate al reclamantului, atingere care în opinia instanței europene încalcă dispozițiile art 1 din P.tocolul nr. 1. Considera deci, ca instanța trebuie sa dea eficacitate dispozițiilor internaționale in momentul in care normele interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urma. A., judecătorii sunt obligați sa ignore aceste prevederi si sa facă aplicarea celor din reglementarea internaționala mai favorabila. P.cedând astfel, instanțele de judecata nu fac altceva decât sa respecte dispozițiile art.20 din Constituția R., precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte. Privarea de proprietate impune astfel cum s-a dispus prin diminuarea prevăzuta de L. 1. trebuie corelata cu obligarea statului de a despăgubi pe proprietar, pentru ca, fara plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesiva a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din P.tocolul nr.1. Imposibilitatea de a obține fie si o despăgubire parțiala, dar adecvata in cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului intre necesitatea protecției dreptului de proprietate si exigentele de ordin general. In aceste condiții, întrucât L. 1. nu prevede direct o modalitate de despăgubire pentru dreptul de proprietate încălcat, cu atâta mai mult în prezent se impune recunoașterea dreptului reclamanților de valorificare a dreptului cuvenit, având în vedere ca perioada avuta în vedere de L. 1. a expirat, circumstanțele excepționale aduse ca argumentație in preambulul legii modificându-se. De altfel, chiar art. 1 din lege prevede ca diminuarea vizează cuantumul brut al salariilor stabilite in conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice, ceea ce înseamnă ca prevederile legii cadru nu sunt modificate sau abrogate, așa cum de altfel sunt abrogate alte dispoziții lega le prin textul L. 1.. In aceste condiții nu se poate susține ca efectele legii 3. sunt anulate pentru o perioada de timp. A. ca diminuarea reprezintă, in esența, doar o suspendare a prevederilor normative cu privire la cuantumul salariilor. Prin D. nr. 1655 din 28 decembrie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor L. privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum și, în special, ale art. 1 din lege, Curtea C. nu contrazice decizia anterioara prin care retine caracterul de temporalitate a măsurii de reducere a salariilor si celorlalte drepturi conform legii nr. 1. si recunoaște faptul ca pe perioada cat drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 înseamnă ca, in continuare, exista o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca si corolar al dreptului la munca. A., in accepțiunea Curții Constituționale si prevederile legii nr. 2. sunt constituționale in condițiile îndeplinirii, in mod cumulativ, a cerințelor expres prevăzute de art. 53 din Constituție. Or, restrângerea temporara a acordării drepturilor nu echivalează cu neacordarea drepturilor, ci amânarea la plata a acestora. In cazul L. nr. 1., termenul pentru care a constituit o măsura temporara, recunoscuta ca fiind constituționala este (...), astfel cum termenul pentru L. nr. 2. este (...). In consecința, drepturile restrânse prin L. nr. 1. sunt exigibile de la data de (...). In raport de toate acestea, concluzia instanței de fond, cum ca diminuarea salariului cu 25% nu încalcă condițiile reglementate de art. 1 din P.tocolul 1 la C., este netemeinica si nelegala si trebuie înlăturata In ceea ce privește constatarea existentei dreptului la restituirea sumelor astfel cum au fost reduse pe perioada de aplicarea a L. nr. 1., a arătat ca, măsura de reducere este legala atât timp cat sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 53 din Constituție, aceasta având caracter temporar si neafectând dreptul fundamental la salariu si la munca. D. dreptul la salariu este un drept de creanța, potrivit jurisprudenței C., sub aspectul ocrotirii lor, li se aplica regulile de la dreptul de proprietate, drept pentru care nu pot fi restrânse si nerestituibile la data la care încetează măsura care a determinat reducerea temporara a acestora. Examinând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și având învedere dispozițiile art.304, 3041 C.proc.civ., instanța constată următoarele: Reclamantul, în calitate de reprezentant legal al membrilor de S. din cadrul Primăriei Comunei T. B. a investit instanța competentă cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale începând cu luna iulie 2010, urmare a punerii în aplicare a L. nr. 1., solicitând și acordarea drepturilor salariale cuvenite anterior emiterii acesteia, precum și a sumelor ce reprezintă diferența dintre drepturile salariale cuvenite anterior emiterii deciziilor și cele încasate efectiv. Reclamanții se consideră vătămați în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele: „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței deurgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%. În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";. În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din Codul muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat. A., în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al raporturilor de muncă, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate. În acest sens este și art. 6 alin. 1 din L. nr. 24/2000, potrivit căruia, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a D. O. De asemenea, strâns legat de condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, prevederile Directivei Consiliului 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând asupra celor esențiale ale acestora, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât, măsurile legislative adoptate în domeniul salarizării să fie previzibile și nediscriminatorii. Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene severe, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit, a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru S. și un obiectiv de interes public. Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea stabilității și previzibilității salariale. Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că salariații reprezentați în cauză aveau în cauză și un drept de creanță, „o speranța legitimă";, "un bun"; în sensul C.i Europene a D. O. Se reține însă că, măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamanților, respectiv în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a R. și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional. Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Art. 53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unor libertățipoate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. Art.1 din P.tocolul adițional la C. prevede că orice persoană fizică sau juridicăare dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamanților s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din P.tocolul adițional la C. E. a D. O. De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a Curții Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței C., tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție. În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010. S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor."; Or, tocmai acest caractertemporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție. De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";. Ca o confirmare a caracterului temporar al L. nr.1. este și faptul că, începând cu data de (...), a intrat în vigoare L. nr. 2., privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prin care s-a stabilit că pentru anul 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%. Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, este legală, impunându-se a fi menținută ca atare. Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE : Respinge recursul declarat de S. N. AL P. ȘI V. „. L. împotriva sentinței civile nr.493 din (...), pronunțată în dosarul nr.(...) al Tribunalului Bistrița Năsăud pe care o menține în întregime. D. este irevocabilă. P.nunțată în ședința publică din (...). PREȘEDINTE JUDECĂTORI P. D. I. C. A. A. I. GREFIER ȚÂR M.-N. Red.CI Dact.SzM/2ex. (...)
| ← Decizia civilă nr. 4093/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 3221/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
