Decizia nr. 1011/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1011/2012
Ședința publică din data de 08 februarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: M. H. JUDECĂTOR: M. B.
JUDECĂTOR: F. T. GREFIER: D. C.
S-a luat în examinare recursul promovat de pârâta A. N. PENTRU R. P. împotriva sentinței civile nr. 3397 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al
T.ui C., în contradictoriu cu reclamantul C. M. A., având ca obiect - obligația de a face plată despăgubiri.
Prin Serviciul Registratură, la data de (...) intimatul-reclamant a depus la dosarul cauzei concluzii scrise.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 01 februarie 2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 3397 din (...) pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) s-a admis acțiunea formulată de formulată de reclamantul C. M. A. împotriva pârâtei A. N. PENTRU R. P., având ca obiect obligația de a face și în consecință :
A fost obligată pârâta să vireze in contul reclamantului suma de
319.110,9 lei reprezentând despăgubiri.
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în suma de
1000 lei reprezentând onorariu avocat .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin H. nr. 1. Comisia Județeana C. pentru aplicarea L. nr.2., s-a aprobat cererea reclamantului cu nr.1266/2004 și în consecință s-a aprobat plata despăgubirilor în sumă de 319.110 lei ca măsură reparatorie stabilita de L. nr. 2. , pentru imobilele locuință, anexe gospodărești și teren în suprafață de 450 mp. situate pe strada I. nr. 30.
Potrivit art. 10 alin 2 din legea nr. 290 /2003 , despăgubirile vor fi acordate beneficiarilor in termen de 1 an de la data comunicării H. C. J. ori a Mun., B. , dupa caz plata lor se poate face si in rate in maximum 2 ani in funcție de disponibilitațile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11.
Așa fiind, instanța a constatat că potrivit art. 18 pct. 5 lit c din HG.
1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea L. 2.
, pârâta avea obligația sa acorde despăgubirile stabilite prin H. nr. 2. a C. J. C. pentru aplicarea L. nr. 290 /2003 reclamantului, in doua tranșe in termen de 2 ani, deci, cel mai târziu pana in data de (...).
Potrivit HG nr.57/2008 în situația în care constată încălcarea prevederilor L. nr. 2., cu modificările și completările ulterioare, precum și a normelor metodologice adoptate în aplicarea sa, A. propune reanalizarea actelor administrative emise în aplicarea acestei legi de către comisiile județene sau a municipiului B. pentru aplicarea L. nr. 2.. Decizia motivată a vicepreședintelui se comunică comisiilor județene sau a municipiului B. pentru aplicarea L. nr. 2.. În baza raporturilor administrative ierarhice, vicepreședintele poate solicita comisiilor județene sau a municipiului B. pentru aplicarea L. nr. 2. revocarea actelor administrative emise, în situația în care constată încălcarea prevederilor legale în vigoare.
Pârâta a fost sesizata cu cererea în despagubiri în temeiul hot nr. 102 a C. J. C. în urmă cu 2 ani, timp în care Serviciul pentru aplicarea L. nr. 2. din cadrul A. N. pentru R. P., organ de specialitate al administrației publice centrale, ar fi putut să propună reanalizarea sau revocarea H. nr.1. a C. J. C., dar aceasta masură nu a fost luată.
Dovada putea fi făcută de către pârâtă cu decizia motivată a vicepresedintelui acestui serviciu.
Părțile au o poziție procesuală egală, asta însemnând că orice susținere se probează în fața instanței. O simpla afirmație a pârâtei cu privire la îndoiala asupra regularității emiterii hotărârii comisiei nu poate fi primită decât în măsura în care este susținută prin probe.
Așa fiind, tribunalul, în temeiul prevederilor art. 10 alin 2 din L. nr.
290 /2003 a admis cererea reclamantului.
Culpa procesuală a fost reținută în sarcina pârâtei, potrivit prevederilor art. 274 din Codul de procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A. N. PENTRU R. P., solicitând admiterea recursului și rejudecând cauza în fond, să se respingă acțiunea formulată împotriva A. Serviciul pentru Aplicarea L. 2..
Potrivit art. 18 alin (5) din H.G. 1120/2006, "Compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului B. pentru aplicarea L. nr. 2., ( ... ) se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu aceasta destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei RON; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel:
60% în primul an, și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei RON și 100.000 lei RON; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel:
40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei RON".
Din acest text de lege rezultă că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.
Menționează că prevederile art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea L. nr.290j2003 privind eșalonarea plății pe parcursul a 2 ani consecutivi, sunt aplicabile doar în situația în care sunt alocate suficiente fonduri de la bugetul de stat pentru plata despăgubirilor stabilite în baza L. nr.2..
Până la sfârșitul anului 2009, A. N. pentru R. P. i-a fost alocată de către Ministerul Finanțelor Publice pentru plata despăgubirilor o sumă totală de 704.085.968 lei, astfel:
- 309.223.968 lei în anul 2007;
- 251.417.000 lei în anul 2008;
- 157.995.000 lei în anul 2009
Din aceste sume Serviciului pentru aplicarea L. 2. i-au fost alocate:
- 52.911.909,15 lei în anul 2007;
- 17.567.560,94 lei în anul 2008;
- 20.389.425,80 lei în anul 2009.
Face precizarea că fondurile, reprezentând despăgubiri civile, alocate din bugetul de stat A. N. pentru R. P., sunt acordate în baza:
- L. nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940;
- L. nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;
- L. nr. 2. privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de N. și T. H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la P. la 10 februarie 1947.
Sumele alocate ca despăgubiri sunt stabilite prin L. bugetului de stat, iar sumele plătite de A. ca despăgubiri pe L. 2. sunt publice fiind publicate pe site-ul anrp.gov.ro.
În aceste condiții se impune a se constata că, în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabili în sarcina A. o obligație imposibil de realizat și care este în natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european.
În al doilea rând, din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condițiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea constată următoarele:
În fapt, în data de (...), Instituția Prefectului Județului C. - Comisia pentru aplicarea L. 2. a emis pe numele reclamantului-intimat C. M. A., H. nr. 1., prin care s-a stabilit, cu titlu de despăgubire, suma de 319.110,9 lei, reprezentând compensații bănești pentru bunurile autorilor Reideli Iosif și E. din localitatea C. - jud. Lăpușna, abandonate și sechestrate ca urmare a refugiului.
Urmând procedura legală stabilită de prevederile art. 18 alin (1) și (2) din HG 1120/2006, intimatul C. M. A. a depus, pe data de (...), o cerere de plată, înregistrată la A. N. pentru R. P., cu nr. 5406/2009.
Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamantul C. M. A. a solicitat T.ui C. pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea
A. N. pentru R. P. - Serviciul pentru Aplicarea L. nr.290 /2003, la plata întregii sume stabilite ca despăgubire prin H. nr. 1..
Prin sentința recurată de către pârâtă, acțiunea a fost admisă, constatându-se că, de la data formulării cererii de plată, au trecut cei doi ani în cursul cărora autoritatea avea obligația legală de a achita, integral, suma stabilită cu titlu de despăgubire.
Recursul pârâtei se fundamentează, în esență, pe prev. art. art. 18 alin. (5) din HG 1120/2006, relevându-se că nu au fost virate, în contul A., sumele necesare plății despăgubirilor tuturor persoanelor îndreptățite, existând astfel un impediment de ordin legal și altul de ordin financiar, chiar practica CEDO fiind în sensul în care astfel de circumstanțe excepționale justifică întârzierea în executarea obligațiilor stabilite în sarcina unei autorități publice.
Curtea constată că recursul declarat nu este întemeiat, iar pentru a dispune astfel, a luat în considerare, în primul rând, împrejurarea că demersul reclamantului se întemeiază pe prev. art. 10 alin. 2 din L. nr. 2., conform cărora:
"(2) Despagubirile sau compensatiile banesti vor fi acordate beneficiarilor in termen de un an de la comunicarea hotararii comisiei judetene ori a municipiului B., dupa caz, sau a hotararii prevazute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face si in rate, in maximum 2 ani, în functie de disponibilitatile banesti ale directiilor prevazute la art. 11 alin. (1).";
Este adevărat că HG nr. 1120/2006, pentru aprobarea normelor metodologice privind punerea în aplicare a prevederilor acestui act normativ a fost emisă în baza prev. art. 13 din lege, însă Curtea consideră că este necesar să se raporteze, cu prioritate, la prevederile actului originar, care dispun în sensul în care termenul maximal de plată a despăgubirilor este cel de 2 ani. În aprecierea Curții, formularea acestui text legal este imperativă în sensul în care acest termen maxim nu este condiționat și de existența disponibilităților bănești, acestea căpătând relevanță numai din perspectiva posibilității de a eșalona plata despăgubirilor, dacă se constată că sumele existente nu sunt suficiente și numai în interiorul celor doi ani.
Cu toate acestea, pârâta invocă cele stipulate prin textul art. 18 alin.
(5) din HG 1120/2006, conform cărora: "compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a municipiului B. pentru aplicarea L. nr.2., a Serviciului pentru aplicarea L. nr.290 /2003, ( ... ) se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei și 100.000 lei; c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei."
Ca atare, pârâta nu poate opune cu succes reclamantului excepția de prematuritate, invocată implicit, pe considerentul că dreptul alegat de acesta este prevăzut de o lege specială ce reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor și că această lege prevede un termen de plată ce curge de la data disponibilităților financiare, cererile de plată soluționându-se nu numai în funcție de data înregistrării lor, ci fiind condiționate, în primul rând, de existența acestor disponibilități. Invocarea existenței acestui termen de plată nu poate paraliza dreptul reclamantului de a cere verificarea în concret a manierei în care legea este respectată de autoritatea publică și dacă nu cumva aceasta, pentru diferite rațiuni, se invocă imposibilitatea efectuării plății.
În esență, se reține că petentul s-a adresat instanței pentru a obține protecția judiciară în sensul constatării refuzului nejustificat al pârâtei de a proceda la soluționarea cererii lui și al amendării acestui refuz, prin soluția legală consacrată conform dispozițiilor L. nr. 554/2004, iar verificarea legalității conduitei administrației în tratarea cererii particularului nu poate fi paralizată de prematuritate, de vreme ce legea nu prescrie nici un obstacol legal și procedural în acest sens.
A da preeminență normelor de aplicare, care prevăd un termen de plată ce curge de la un moment greu cuantificabil și care schimbă însăși esența tezei inițiale a textului art. 10 alin. 1 din lege (în principal, data disponibilităților financiare) înseamnă a recunoaște autorității publice o marjă exorbitantă de apreciere, de vreme ce legea nu prevede elemente concrete, certe și verificabile ale curgerii termenului de plată.
Mai mult, prin recursul declarat, A. nu a contestat faptul că cererea de plată a reclamantului a fost depusă în urmă cu mai mult de doi ani, astfel încât Curtea consideră că acesta este pe deplin îndreptățit a solicita admiterea acțiunii, neputând fi reținute apărările conform cărora termenul prevăzut de lege în acest sens începe să curgă de la data existenței disponibilităților financiare.
Interpretarea pârâtei dă naștere arbitrariului, în condițiile în care Curtea reține că dreptul de creanță născut în favoarea reclamantului prin emiterea hotărârii nr. 1. a C. J. C. pentru aplicarea L. 2., nerevocată și neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și are, deci, caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art.1 alin. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al C., care nu era revocabil și care dă dreptul acestuia de a se prevala de toate mijloacele legale prevăzute pentru exercițiul dreptului său de proprietate.
În acest sens, relevantă este și hotărârea dată în cauza Ramadhi și alți cinci împotriva Albaniei, Curtea statuând în sensul în care „indiferent dacă hotărârea definitivă care trebuie executată a luat forma unei hotărâri judecătorești sau a unei decizii a unei autorități administrative, aceasta trebuie pusă în aplicare, conform legilor interne și a C..";
Or, în condițiile în care prin acest act s-au acordat reclamantului măsuri reparatorii, iar acesta a formulat cererea de plată, în cursul anului
2009, refuzul plății constituie o încălcare a prevederilor mai sus arătate.
O astfel de abordare este cu atât mai pertinentă cu cât legiuitorul a prevăzut că termenul de 2 ani pentru plata efectivă a despăgubirilor începe să curgă de la data comunicării hotărârii comisiei, astfel încât A., prin refuzul de a da curs cererii reclamantului, prelungește în mod nejustificat și arbitrar acest termen, situație care este inacceptabilă din perspectiva art. 6 parag. 1 din C. și a dreptului acestuia de a se bucura de atributele dreptului de proprietate rezultând din hotărârea mai sus arătată.
Chiar dacă s-ar aprecia că normele metodologice au fost emise în litera
și spiritul L. nr. 2., reclamantul relevă că o astfel de modalitate de interpretare, precum și termenele și condițiile impuse sunt incompatibile cu următoarele prevederi, solicitând aplicarea, cu prioritate, a acestora, prin obligarea pârâtei la plata sumei ce face obiectul cererii:
- art. 6 din Convenția pentru Apărarea D. O. și a Libertăților
Fundamentale, ratificată prin L. nr. 3., referitoare la dreptul la un proces echitabil, conform căruia „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.";…
- art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al C., referitor la protecția proprietății, care statuează următoarele: „1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
2. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.";
În esență, se relevă că aplicarea art. 18 alin. 5 din HG nr. 1120/2006, în sensul susținut de către pârâtă, aduce atingere dreptului petentului de a-i fi soluționată cererea de acordarea a măsurilor reparatorii într-un termen rezonabil, precum și dreptului de proprietate asupra unui bun, respectiv cel recunoscut prin hotărârea nr. 1..
Conform art. 21 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanțe între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile convenției, acestea din urmă au prioritate.
De altfel, în cauza Dumitru P.escu împotriva României, Curtea E. a D.
O. a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea C. și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantarea a apărării drepturilor omului instituit de C. și de protocoalele sale adiționale.";
S-a mai precizat că, din moment ce Convenția face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecință „obligația pentru judecătorul național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator.";
În privința caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, în jurisprudența Curții Europene a fost consacrat principiul conform căruia el se apreciază în funcție „de împrejurările cauzei și criteriile consacrate în jurisprudența curții, privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și miza procesului pentru cei interesați"; (cauza S.C. Concept LTD S.R.L. și Manole împotriva României).
În același context, s-a consacrat și principiul conform căruia acest concept, de durată a procedurii, cuprinde și fazele administrative ale soluționării unei pretenții legate de exercițiul unui drept civil, astfel încât procedura de acordare a măsurilor reparatorii trebuie considerată în cauză că a fost inițiată încă în cursul anului 2003, prin depunerea cererii pentru acordarea drepturilor prevăzute de L. nr. 2..
Luând în considerare intervalul de timp scurs de atunci, precum și faptul că, în baza legislației interne, reclamantul ar fi condiționat și de existența disponibilităților bănești, o durată totală a procedurii de 9-10 ani, sau chiar mai mare, este considerată de către instanță ca nefiind rezonabilă.
Pentru a dispune astfel, s-a luat în considerare și faptul că în privința încălcării dreptului de proprietate al reclamantului, instanța a reținut anterior faptul că hotărârea nr. 1. reprezintă un bun, urmând a fi analizată doar compatibilitatea condiționărilor invocate de către pârâtă cu prev. art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al C..
După cum s-a statuat în cauza Brumărescu împotriva României, lipsirea de proprietatea unui bun la care se referă dispozițiile din convenție, poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și doar în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, orice ingerință în folosința proprietății trebuie să respecte criteriul de proporționalitate.
Pârâta A. a relevat instanței faptul că termenul de 2 ani este prevăzut de lege și el a fost instituit în considerarea unui interes public, date fiind numeroasele cereri de restituire formulate de foștii proprietari și lipsa disponibilităților financiare, astfel încât nu poate fi vorba despre o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului.
Deși instanța nu contestă faptul că acest termen este instituit prin lege, nu este mai puțin adevărat că reclamantul a așteptat împlinirea lui, fiind discutabil în ce măsură, în acest context, considerentele de natură financiară îi pot fi opuse, în condițiile în care Curtea E. s-a pronunțat în sensul în care lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului (cauza Ramadhi și alți cinci împotriva Albaniei).
În consecință, se apreciază că un termen absolut incert, care s-ar adăuga la cel maxim de 2 ani și la durata procedurilor urmate până în prezent de către reclamant, nu este compatibil cu existența unui remediu rapid și eficient, iar exigențele unei bune administrații la care are dreptul orice cetățean ar fi și ele încălcate.
Pentru a dispune astfel, s-a considerat și că nu este îndeplinită nici cerința existenței unui just echilibru, reclamantul fiind pus în situația de a suporta o sarcină excesivă și exorbitantă, care nu poate fi justificată prin rațiunile invocate de către pârâtă.
Nu s-ar putea susține că prin soluția instanței s-ar ignora rațiunile pentru care a fost emisă OUG nr. 6. și cele stabilite de către Î., cu titlu de soluție de principiu, în ceea ce privește cauzele similare promovate de către cei care au depus cereri de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul Titlului VII al L. nr. 247/2005, în contextul în care această ordonanță a fost adoptată ca urmare a celor statuate de către Curtea E. a D. O., în cauza M. Atanasiu și alții împotriva României, în care în discuție au fost cereri de despăgubire care intră sub incidența acestui act normativ.
Or, în cazul de față, este vorba despre o altă lege, care vizează persoane aflate într-o cu totul altă situație, privarea lor de proprietate fiind realizată în alt context istoric, care nu are legătură cu regimul comunist instaurat în România, astfel încât nu s-ar putea susține că instanța a aplicat reguli diferite unor persoane aflate în situații identice.
Un argument în plus în sensul arătat îl constituie și împrejurarea că legiuitorul avea posibilitatea să includă și persoanele care s-au prevalat de dispozițiile L. nr. 2. în categoria celor vizate de OUG nr. 6., iar în lipsa unui astfel de mecanism, instanța nu se poate substitui acestuia, fiind ținută să de pronunțe în limitele stabilite de textul legal și de principiile pe care reclamantul își fundamentează cererea.
Pentru toate aceste considerente, în baza prev. art. 312 alin. 1
C.pr.civ., art. 20 din LCA, recursul declarat va fi respins, constatându-se și că intimatul nu a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A. N. PENTRU R. P. B. împotriva sentinței civile nr. 3397 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui C. pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 8 februarie 2012.
Red.M.B./dact.L.C.C.
2 ex./(...)
Jud.fond: A. Rădulescu
