Decizia nr. 3952/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3952/2012
Ședința ata de 16 Mai 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE M. B. JUDECĂTOR F. T. JUDECĂTOR M. H. GREFIER D. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul G. S.-V. împotriva sentinței civile nr. 351 din data de (...) pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. (...) în contradictoriu cu pârâții C. LOCAL AL M. C. N. și M. C. N. prin primar, având ca obiect - suspendare executare act administrativ.
Prin Serviciul Registratură, la data de (...) recurentul-reclamant a depus la dosarul cauzei dovada calității de student, respectiv adeverințe eliberate de UBB
C.-N.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 09 mai 2012, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 351 din (...) pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) s-a respins cererea formulată de reclamantul G. S.-V. în contradictoriu cu pârâții C. Local al M. C.-N. și M. C.-N., având ca obiect suspendarea executării HCL nr. 4..
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de (...) pârâtul de rd.1 a adoptat Hotărârea nr. 4. prin care a aprobat: măsura complementară a blocării roților vehiculelor /autovehiculelor, alături de sancțiunea principală a amenzii contravenționale prevăzută de normele legale care reglementează circulația pe drumurile publice, conform regulamentului ce se constituie în anexa 1 la această hotărâre; măsura complementară a ridicării vehiculelor/autovehiculelor alături de sancțiunea principală a amenzii contravenționale prevăzută de normele legale menționate.
In conținutul aceleiași hotărâri, în art. 3 sunt stipulate documentele care se întocmesc cu privire la blocarea/ridicarea autovehiculelor/vehiculelor.
Temeiul de drept al prezentei cereri îl constituie disp. art.14 din L. nr.
554/2004 care în alineatul 1 stipulează că: „suspendarea executării actului se poate dispune în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unor pagube iminente odată cu sesizarea, în condițiile art.7, a autorității publice care a emis actul până la pronunțarea instanței de fond";.
Din prevederile legale menționate rezultă că suspendarea executării actului se poate solicita dacă sunt întrunite cumulativ două condiții respectiv: caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, odată cu sesizarea în condițiile art.7 a autorității publice care a emis actul.
Probațiunea administrată în cauză atestă că în speță este îndeplinită cerința prevăzută de art. 7 din L. 554/2004 (f.6-8).
În privința primei condiții legea nu cuprinde reglementări dar este evident că existența unui caz bine justificat impune existența unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ care este emis pe baza legii și pentru executarea acesteia.
Apărarea formulată de reclamant în sensul susținerii nelegalității actului administrativ a cărui suspendare o solicită și ca o consecință existența unui caz bine justificat nu poate fi reținută de instanță deoarece vizează fondul cauzei, ceea ce este inadmisibil în cadrul acestei proceduri întrucât instanța este abilitată să procedeze în temeiul art. 14 din L. nr. 554/2004 la verificarea îndeplinirii ambelor condiții prevăzute de aceste dispoziții legale printr-o analiză sumară a aparenței dreptului.
În neîndeplinirea primei condiții - caz bine justificat - tribunalul a retinut și D. I.C.C.J. - Secția contencios administrativ fiscal pronunțată în anul 2005 în care s-a reținut că „prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuși titlu executoriu; a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput; suspendarea executării actelor administrative constituie o situație de excepție care intervine când legea o prevede - în limitele și condițiile anume reglementate";.
De asemenea, prin D. nr. 257/(...), Curtea Constituțională a reținut că
„suspendarea actelor administrative reprezintă totodată o situație de excepție, întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate";.
Reclamantul în apărare a invocat D. civilă nr.4829/2011 pronunțată în dosarul nr. (...) a Curții de A. C. însă ambele condiții prevăzute de art. 14 din L. nr. 554/2004 trebuie analizată în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, or în speță acesta nu a prezentat indici de răsturnare a prezumției de legalitate.
Referitor la a doua condiție, legea a definit paguba iminentă ca fiind un prejudiciu material, viitor și previzibil sau perturbarea previzibilă gravă a funcționării ori activității unei autorități publice - în art. 2 alin. l lit.s din L. nr.
554/2004.
Suspendarea executării fiind o măsură de excepție este justificată numai dacă actul administrativ conține dispoziții a căror îndeplinire iar cauza reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, în speță însă reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii acestei cerințe.
In speță apărarea formulată de reclamant referitoare la pretinsa încălcare a drepturilor în calitate de conducător auto nu este concretizată în sensul pagubei concrete iminente pe care acesta ar urma să o suporte în viitor, decât dacă s-ar afla în situația de parcare pe domeniul public, în alte locuri decât cele special amenajate, or, staționarea sau parcarea unui autovehicul în locuri neamenajate nu reprezintă un drept recunoscut de lege.
Simpla menționare a consecințelor extrem de prejudiciabile nu duce de facto la constatarea existentei pagubei iminente astfel cum s-a statuat și de Î.C.C.J. - Secția de contencios administrativ și fiscal, iar în speță nu s-a făcut dovada întrunirii celei de-a doua condiții.
Față de cele expuse, tribunalul a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii celor două condiții cumulative prevăzute de art.14 din L. nr.554/2004, motiv pentru care a dispus respingerea cererii ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul G. S. V., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:
1. Admiterea recursului în temeiul art. 312, alin. (3) C. pr. civ. și modificarea în tot a sentinței recurate, în sensul suspendării Hotărârii de C. Local a M. C.-N. nr. 4. [. 14 din L. 554/2004]
2. Cu cheltuieli de judecată la fond și în recurs [. 274 C. pr. civ.]
În primul rând, se sesizează menționarea unui termen eronat în care se poate exercita calea de atac a recursului, relevându-se că aceasta ar fi de 15 zile de la comunicare, nefiind incidente prev. art. 14 alin. 4 din LCA.
În ceea ce privește aspectele de fond, se relevă că reținerile primei instanțe sunt greșite, în privința ambelor cerințe impuse de legiuitor pentru admiterea unei cereri de suspendare.
A., instanța de judecată a considerat că susținerile reclamantului referitor la nulitatea crasă a H. C.-N. nr. 4., nu pot fi reținute de către instanța de judecată pentru motivul că "ar viza fondul cauzei" (pag. 3 a hotărârii recurate).
Această aserțiune a instanței de fond relevă o prăpăstioasă percepție trunchiată a acesteia asupra procedurii prevăzute de art. 14 din L. 554/2004 și a noțiunii și, în special, a analizei condiției existenței unui caz bine justificat în sensul art. 2, alin. (1), lit. t) din L. 554/2004.
În realitate, în procedura suspendării caracterului executoriu al actului administrativ, instanța investită cu o astfel de acțiune trebuie să "palpeze fondul", căci doar astfel poate constata "existența unei îndoieli serioase asupra legalității actului atacat - aparența de ilegalitate", doar prin această analiză sumară a celor învederate de reclamant referitor la cauzele de nulitate ale actului a căror suspendare se solicită se poate analiza existența condiției menționate de art. 14, raportat la art. 2, alin. (1), lit. t) din L. 554/2004 respectiv a „. legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ" [. 2, al in. (1) lit. t) din L. 554/2004 - definiția "cazului bine justificat"].
Cum altfel să constate instanța de judecată "împrejurări [. . .} de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ" decât prin analiza, palparea sumară a fondului?
Acestea fiind menționate, recurentul reiterează împrejurările "de fapt și de drept" care sunt de natură să creeze o "îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ", respectiv că, atunci când administrația emite un act administrativ cu conținut practic identic cu un alt act administrativ anterior anulat de către instanța de judecată, acesta este lovit de nulitate. M. nulității derivă din cauza ilicită a actului administrativ", căci "emiterea unui nou act administrativ de aceeași natură, identic. urmărind același scop semnifică ignorarea și încălcarea efectelor hotărârii judecătorești, ceea ce conduce la paralizarea actului de justiție, autorității și prestigiului justiției, iar în final, pune serioase probleme cu privire la respectarea de către administrație a principiului legalității și securității raporturilor juridice";.
Greșite sunt și statuările tribunalului referitoare la condiția prevenirii unei
"pagube iminente" în sensul art. 2, alin. (1), lit. ș) din L. 554/2004, arătându-se că instanța fondului a adăugat, în mod nepermis, la textul legal, instituind o nouă limitare în această materie.
A., standardul solicitat de lege privește existența unui prejudiciu material, viitor și previzibil, în timp ce standardul solicitat de Tribunalul Cluj este legat de existența unui prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat.
În consecință, solicită Onoratei Curți să se delimiteze net de interpretarea T. C. conținută în sentința recurată. Prin "pagubă iminentă" se înțelege strict și simplu riscul producerii unui "prejudiciu material viitor și previzibil", legea neimpunând nicio altă condiție suplimentară (cum ar fi caracterul "greu" al prejudiciului sau al "imposibilității" sale de înlăturare!).
A trunchia aceste dispoziții legale, astfel cum Tribunalul Cluj procedează, oferind o interpretare proprie și originală noțiunii de "pagubă iminentă", adăugând condiția caracterului greu(sic!) și imposibil de înlăturat, reprezintă a transgresa și ignora prevederile legale în materie care nu impun astfel de caractere riscului producerii unui prejudiciu, în sensul dispozițiilor art. 14 din L.
554/2004.
Se critică și refuzul eronat de a reține existența unei "pagube iminente" pe motiv că, deși, într-adevăr, există riscul unui prejudiciu "material viitor și previzibil", ca urmare a staționării reclamantului în locuri "neamenajate", cele învederate nu pot beneficia de protecție juridică din partea instanței de judecată deoarece constituie fapte ilicite contravenționale
A., după cum rezultă din pagina 4 a hotărârii recurate, instanța reține (de această dată în mod corect) că într-adevăr am fi în ipoteza existenței riscului producerii unui "prejudiciu material, viitor și previzibil" în ipoteza în care reclamantul s-ar afla în situația "de parcare pe domeniul public în alte locuri decât cele special amenajate".
Cu toate acestea, instanța refuză să țină cont de o astfel de ipoteză, refuzând a i se acorda protecție juridică, deoarece "staționarea sau parcarea unui autovehicul în locuri neamenajate nu reprezintă un drept recunoscut de lege".
Se relevă că instanța de fond trunchiază dreptul subiectiv/interesul legitim recunoscut de lege invocat de către reclamant. A., reclamantul nu a invocat niciodată în motivarea acțiunii și nu a susținut niciunde că ar avea un drept, recunoscut de lege, de a staționa/parca pe domeniul public al M. C.-N. D.ul subiectiv lezat prin H. C.-N. nr. 4. este dreptul de proprietate a reclamantului (art. 44 alin 2 din Constituția României și art. l din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O., ratificată în dreptul intern prin L. 3011994), care conține atributele usus, fructus si abusus, din care de cel puțin unul dintre acestea nu se va mai putea bucura odată cu blocarea/ridicarea autovehiculului. Prin urmare, reclamantul a făcut dovada existenței unui drept ocrotit de lege (respectiv dreptul de proprietate și atributele sale) asupra căruia există riscul prefigurat viitor și previzibil de vătămare prin riscul ridicării/blocării autoturismului reclamantului.
Pe de altă parte, tot ca un drept ocrotit de lege poate fi avut în vedere și cel prevăzut de art. 5 alin. (4) din O.G. 2/2001, și anume dreptul de a nu fi supus unei măsuri contravenționale complementare decât prin legi speciale.
În ambianța celor mai sus enunțate și în dovedirea existenței riscului producerii unui „prejudiciu material viitor și previzibil" (constând În ridicarea/blocarea autoturismului reclamantului și a plății unor taxe de ridicare/deblocare în vederea eliberării sale), reclamantul învederează faptul că este proprietarul autovehiculului cu nr. (...), iar datorită numărului mare de autovehicule care circulă În M. C.-N. corelat cu numărul redus a locurilor de parcare, a fost și va fi forțat, în anumite ipostaze, să oprească/staționeze, fie chiar și pentru durate foarte scurte, în anumite zone în care potrivit H. C.-N. nr.
4. autovehiculul reclamantului ar putea fi ridicat sau blocat.
Reclamantul fiind student în anul IV la F. de D. din cadrul UBB C.-N., cel mai adesea - este nevoit (1) fie să oprească/staționeze autovehicul peste drum de clădirea F. de D. de pe str. A. I., nr. 19, (2) fie la intersecția str. A. I. cu str. Universității, trecând uneori cu doar câțiva metri peste marcajul longitudinal în care parcarea este permisă (de altfel, invederează că autovehiculul reclamantului a fost anterior ridicat de către R. C. ca urmare a staționării în acel loc și a trecerii cu doar câțiva metri peste marcajul longitudinal - există, la dosarul cauzei, în acest sens factura fiscală nr. 10570/(...) și chitanța nr. 56831/(...) care atestă cele invederate de către reclamant), datorită faptului că, la ore de vârf, este realmente imposibil a găsi alte locuri de parcare!
În arătarea locurilor în care uneori reclamantul este forțat să staționeze/oprească, la dosarul cauzei s-au depus fotografii, necontestate de către pârâți.
În final, reclamantul apreciază că respingerea prezentului recurs ar semnifica permiterea pârâtelor a "ignora și încălca efectele hotărârilor judecătorești (respectiv decizia C.A. C. nr. 4829 din 18 noiembrie 2011 prin care s-a anulat H. C.-N. nr. 149/2009, act normativ a cărui prevederi anulate sunt cuprinse în hotărârea a cărei suspendare se solicită, respectiv H. C.-N. nr. 4. - n.n.) ceea ce conduce la paralizarea actului de justiție, autorității și prestigiului justiției, iar în final, pune serioase probleme cu privire la respectarea de către administrație a principiului legalității și securității raporturilor juridice", aspecte care au calificate deja În jurisprudența Curții de A. C. ca fiind de netolerat"; într- un stat caracterizat de principiul domniei și supremației legii (rule of law).
Pârâții intimați C. LOCAL AL M. C.-N. și M. C.-N. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului - fila 14.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate,
Curtea constată următoarele:
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a motivelor de nelegalitate invocate de către recurent, Curtea apreciază necesară trecerea în revistă a circumstanțelor care au dus la promovarea prezentului litigiu, după cum urmează:
Prin decizia nr. 4821 din 18 noiembrie 2011, pronunțată de către Curtea de
A. C., în dosarul nr. (...), s-au anulat prevederile din H. C.-N. nr. 149/2009 prin care se instituiau sancțiunile contravenționale complementare a blocării roților autoturisme lor și a ridicării acestora, respectiv art. 4 din H. C.-N. 149/2009 și a anexelor nr. 1-5 a respectivei hotărâri de consiliu local. M. anulării acestei hotărâri de consiliu local a fost reprezentat de faptul că, raportat la art. 5 alin. (4) din O.G. 2/2001, alte sancțiuni contravenționale complementare decât cele menționate la art. 5, alin. (3) din O.G. 2/2001 nu pot fi stabilite decât prin legi speciale, iar nu prin hotărâri de consiliu local (f. 54-59, dosar fond).
Ulterior, C. Local C.-N., a adoptat un nou act normativ în materie, H. C.-N. nr. 438/(...), prin care s-a instituit măsura complementară a blocării roților autoturismelor [. 1 din H. C.-N. nr. 4.], respectiv măsura complementară a ridicării autoturismelor [. 2 din H. C.-N. nr. 4.], alături de sancțiunea principală a amenzii contravenționale.
În aceste condiții, reclamantul a înregistrat, pe rolul T. C., o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 14 din L. 554/2004, solicitând suspendarea H. C.-
N. nr. 4., în principal pentru motivul că această hotărâre este identică cu o hotărâre de consiliu local deja anulată de către instanța de judecată (fiind îndeplinită astfel condiția existenței unui "caz bine justificat"), iar existența hotărârii de consiliu local este susceptibilă să îi creeze un prejudiciu material și viitor, având în vedere faptul că uneori, din lipsa locurilor de parcare, este practic forțat să oprească/staționeze pe domeniul public al M. C.-N. (fiind astfel îndeplinită condiția existenței producerii riscului unui "prejudiciu material, viitor și previzibil" în sensul art. 14 raportat la art. 2, lit. s) din L. 554/2004).
Prin sentința civilă nr. 351 pronunțată la data de 13 ianuarie 2012, Tribunalul Cluj a respins acțiunea reclamantului, reținând următoarele:
(1) că nu este îndeplinită prima condiție prevăzută de art. 14 din L.
554/2004, respectiv existența unui caz bine justificat, deoarece cele învederate de către reclamant ar viza fondul cauzei, ceea ce este "inadmisibil în cadrul procedurii prevăzute de art. 14 din L. 554/2004".
(2) că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție prevăzută de art. 14 din L. 554/2004, respectiv riscul producerii unei pagube iminente deoarece reclamantul nu a făcut dovada riscului producerii unui prejudiciu "grav sau imposibil de înlăturat".
Instanța a mai reținut ulterior, că ar fi într-adevăr îndeplinită condiția riscului producerii unui "prejudiciu material viitor și previzibil" în măsura în care reclamantul s-ar afla în situația de a parca pe domeniul public, însă cu toate acestea instanța nu poate ține cont de o astfel de stare de fapt deoarece "staționarea sau parcarea unui autovehicul în locuri neamenajate nu reprezintă un drept recunoscut de lege".
Prima critică de nelegalitate invocată de către reclamant se referă la indicarea greșită, în dispozitivul hotărârii, a termenului de exercitare a căii de atac, recurentul opinând că, dată fiind soluția pronunțată, acesta ar fi de 15 zile de la comunicare, respectiv cel de drept comun.
Curtea constată însă că petentul nu a dezvăluit interesul său legitim, personal și direct, în susținerea unui asemenea motiv de recurs, respectiv folosul practic ce ar putea fi obținut ca urmare a validării acestei poziții, din moment ce calea de atac a fost, oricum, introdusă în termenul de 5 zile, nefiind pusă în discuție o eventuală tardivitate a demersului.
În subsidiar, Curtea apreciază că durata termenului a fost corect indicată de tribunal, distincția susținută de către reclamant fiind una extrem de formalistă, fără ecou în jurisprudența instanțelor de contencios administrativ.
Pe fondul cauzei, se relevă de către reclamant că sentința fondului este dată cu încălcarea prevederilor legale aplicabile speței, respectiv că nu au fost apreciate corect cele arătate în acțiunea introductivă.
Sub acest aspect, Curtea reține că articolul 14 alin. 1 din L. nr. 554/2004 prevede că pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ unilateral, trebuie să existe un caz bine justificat, corelativ cu necesitatea prevenirii unei pagube iminente, suspendarea putându-se dispune pe acest temei până la pronunțarea instanței de fond.
Prin urmare, prima chestiune ce trebuie discutată este cea referitoare la "existența unui caz justificat", de natură să zdruncine prezumția de legalitate a actului administrativ și să fundamenteze o soluție de admitere a cererii de suspendare.
Așa fiind, cerința cazului bine justificat, în opinia Curții, nu a fost corect apreciată în speță de către prima instanță, întrucât această condiție este reliefată prin prev. art. 2 alin. 1 lit. t din același act normativ, în sensul în care reprezintă o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ.
Este adevărat faptul că actele administrative se bucură de prezumția de legalitate, care nu poate face, pe fond, obiectul analizei instanței învestită cu soluționarea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 14 din L. nr. 554/2004, însă nu este mai puțin adevărat faptul că această măsură trebuie privită ca fiind una de conservare, care se justifică în acele situații în care executarea actului, cu privire la care există o îndoială serioasă, ar fi de natură să producă o pagubă iminentă.
În acest context, reclamantul susține că se impune a se admite cererea de suspendare, în condițiile în care actul are un conținut identic cu cel anulat anterior de către o instanță de judecată.
T. a răspuns acestei afirmații prin a considera că este o chestiune ce ține de fondul cauzei, respectiv de acțiunea în anularea actului administrativ, ce nu poate fi antamată în această procedură sumară.
În opinia Curții, absolutizarea tezei însușite de judecătorul fondului, conform căreia apărările formulate de către reclamant nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare, ar duce la situația în care s-ar nega, în ultimă instanță, dreptul de acces efectiv la această procedură, în toate situațiile, ceea ce nu poate fi acceptat.
Cu alte cuvinte, este necesară o abordare nuanțată a acestei chestiuni, în funcție de natura motivelor invocate în susținerea existenței cazului bine justificat, Curtea apreciind că prin acțiunea și recursul reclamantului sunt invocate aspecte care sunt de natură să ducă la o concluzie contrară celei reținute de tribunal.
A., chestiunea centrală dedusă judecății este legată de limitele în care autoritatea se poate prevala, chiar și în cadrul procedurii sumare impuse de textul art. 14 din LCA, de prezumția de legalitate a actului administrativ emis, în condițiile în care un altul, care reglementa aceeași chestiune, a măsurilor ce pot fi luate în cazul autovehiculelor staționate neregulamentar, a fost anulat în mod irevocabil de către instanța de judecată.
Cu alte cuvinte, instanța trebuie să statueze cu privire la soluția ce trebuie dată într-o situație în care vin în concurs prezumția de legalitate a actului administrativ și prezumția puterii lucrului judecat.
În acest context, Curtea constată că, în ceea ce privește efectele produse de lucrul judecat, acestea au fost evidențiate în doctrină ca fiind negativ și pozitiv, primul dintre acestea asigurând „. verificării jurisdicționale, urmată de tranșarea chestiunii litigioase printr-o hotărâre, garantându-se astfel imposibilitatea rediscutării aceluiași litigiu, după rezolvarea lui definitivă și irevocabilă.
Autoritatea sau puterea lucrului judecat este o calitate atașată verificării și sancționării jurisdicționale. Această autoritate rezultă din puterea conferită de lege instanței de a tranșa definitiv o chestiune litigioasă, numai astfel putându-se asigura securitatea juridică și putându-se garanta stabilitatea raporturilor juridice.
Din această perspectivă, autoritatea sau puterea lucrului judecat se îndepărtează de principiul contestabil res iudicata pro veritate accipitur, apropiindu-se însă de un altul, incontestabil sub aspectul imutabilității: bis de eadem renesit actio (interdicția reluării aceluiași litigiu și între aceleași părți)"; (I. Deleanu - Tratat de procedură civilă, vol.II ediția II, Editura CH Beck București
2007, pag. 71-72).
Același autor realizează distincția dintre excepția lucrului judecat și prezumția lucrului judecat, arătând că tripla identitate de părți, obiect și cauză interesează excepția, nu prezumția lucrului judecat, care presupune identitate de chestiuni litigioase tranșate prin hotărâre. E. împiedică rejudecarea, prezumția simplifică dovada faptului pe care se întemeiază dreptul subiectiv. E. evocă efectul negativ al lucrului judecat, prezumția evocându-l pe cel pozitiv, asigurând consecvența în judecată, așa încât, rezolvându-se o a doua acțiune, se vor respecta constatările făcute în primul proces. E. presupune tripla identitate, prezumția, dimpotrivă, presupune diferențiere între cele două acțiuni.
Aplicând aceste considerații teoretice în cauză, Curtea constată că reclamantul a înțeles, în fapt, să se prevaleze, în susținerea cererii, de principiul imutabilității actului jurisdicțional, respectiv de împrejurarea că aspectele tranșate, în mod irevocabil, urmare a pronunțării Deciziei nr. 4829/2011 a Curții de A. C., nu pot fi ignorate și trebuie respectate și în prezentul cadru procesual, respectiv de prezumția lucrului judecat.
Chiar la nivel de aparență, Curtea apreciază că mecanismul imaginat de către reclamant trebuie validat, întrucât diferențele existente între cele două acte ale deliberativului local, nu sunt în măsură să ducă la concluzia conform căreia ar trebui să se dea prevalență apărărilor intimaților.
A., deși Curtea sesizează o distincție între conținutul celor două hotărâri, prin instituirea unor „sancțiuni complementare";, în HCL nr. 149/2009, respectiv, a unor „măsuri complementare";, prin HCL nr. 4., din moment ce ele vizează sancționarea aceleiași contravenții, o schimbare parțială a sintagmei utilizate nefiind în măsură să nege incidența textului art. 5 alin. 4 din OG nr. 2/2001, în acord cu statuările anterioare ale Curții de A. C.
Desigur că instanța de fond va proceda la o analiză fundamentată a naturii juridice a „. instituite prin hotărârea contestată, inclusiv cu luarea în considerare a prev. art. 96 alin. 1 și 2 și art. 97 alin. 1 lit. d din OUG nr. 195/2002, precum și a art. 7 lit. h din L. nr. 155/2010, invocate în apărare de către intimați, cea învestită cu soluționarea cererii de suspendare neputând face o verificare exhaustivă a dispozițiilor legale incidente în ceea ce privește fondul litigiului.
Până la acel moment însă, Curtea a apreciat că trebuie să se dea prevalență celor statuate irevocabil de către o instanță de judecată, din moment ce contextul în care a fost adoptată hotărârea contestată, precum și întregul său conținut converg, cel puțin în aparență, spre ideea instituirii unei sancțiuni contravenționale complementare, iar nu a unei măsuri tehnico-administrative.
Aceasta cu atât mai mult cu cât nu a fost adoptată, până în prezent, procedura de aplicare a acesteia din urmă, în cadrul căreia să se facă, eventual, referire, la atribuțiile ce revin autorităților locale, respectiv poliției locale.
Ca atare, soluția adoptată de către prima instanță semnifică, în esență,
„girul"; dat actului cu privire la care există indicii serioase de nelegalitate, ceea ce nu poate fi acceptat, cu atât mai mult cu cât prezumția de legalitate a actului trebuie „filtrată";, prin prisma unor statuări irevocabile, cu privire la condițiile de instituire a unor asemenea sancțiuni.
Ca atare, ținând cont și de prev. art. 14 alin. 5 și art. 23 din LCA, corect aduse în discuție de către recurent, respingerea cererii de suspendare ar putea duce, în ultimă instanță, la punerea sub semnul întrebării a eficacității întregului eșafodaj al mecanismului controlului judecătoresc de legalitate al actelor administrative normative.
Desigur, nu poate fi înlăturată de plano prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, dar Curtea apreciază că instanța care judecă cererea de suspendare nu trebuie să soluționeze fondul raportului juridic litigios, ci doar să aprecieze în ce măsură considerentele de nelegalitate invocate sunt de natură să producă „îndoiala serioasă";, reținându-se, prin prisma celor mai sus expuse, că aceasta este incidentă în cauză.
Pe de altă parte, aducerea la îndeplinire a dispozițiilor actului administrativ înainte de exercitarea de către instanță a controlului de legalitate, este de natură să producă reclamantului o pagubă iminentă, existând riscul unui prejudiciu
"material, viitor și previzibil".
În acest sens, Curtea achiesează celor relevate de către recurent, conform cărora, pentru a putea deține calitate procesuală activă într-un litigiu privind anularea sau suspendarea acestei hotărâri de consiliu local (H. C.-N. nr. 4.), este necesar ca reclamantul să se afle sau să se fi aflat în situația staționării neregulamentare pe domeniul public al M. C.-N. Altfel, o persoană care staționează sau parchează întotdeauna regulamentar nu poate deține calitate procesuală activă într-un litigiu privind anularea sau suspendarea actului administrativ cu caracter normativ, căci nu poate fi considerată un subiect de drept ce riscă a fi vătămat prin emiterea actului administrativ cu pricina, căci prin staționarea regulamentară nu există riscul producerii unui "prejudiciu material viitor și previzibil" având în vedere că unei astfel de persoane nu este expusă riscului de a i se ridica autoturismul.
Prin staționarea/parcarea, forțată de împrejurări (este notoriu cunoscută lipsa locurilor de parcare din M. C.-N.) neregulamentară, conducătorii auto se expun unui risc cert de producere a unui prejudiciu material viitor și previzibil
(astfel cum este definită "paguba iminentă" de către L. contenciosului administrativ), constând în ridicarea/blocarea autoturismului respectiv obligarea conducătorului auto la plata unor taxe de ridicare/blocare (cuantumul prejudiciului material).
Pe de altă parte, se arată cu temei că reclamantul nu a invocat niciodată în motivarea acțiunii că ar avea un drept, recunoscut de lege, de a staționa/parca, oriunde, pe domeniul public al M. C.-N. D.ul subiectiv lezat prin H. C.-N. nr. 4. este dreptul de proprietate a reclamantului (art. 44 alin 2 din Constituția României și art. l din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O., ratificată în dreptul intern prin L. 3.), de ale cărui atribute nu se va mai putea bucura, pe deplin, odată cu blocarea/ridicarea autovehiculului. Prin urmare, reclamantul a făcut dovada existenței unui drept ocrotit de lege (respectiv dreptul de proprietate și atributele sale) asupra căruia există riscul prefigurat viitor și previzibil de vătămare, prin riscul ridicării/blocării autoturismului său.
În plus, se relevă corect că, tot ca un drept ocrotit de lege poate fi avut în vedere și cel prevăzut de art. 5 alin. (4) din O.G. 2/2001, și anume dreptul de a nu fi supus unei măsuri contravenționale complementare, în măsura în care ea nu este instituită prin lege specială.
Pornind de la aceste premise, în dovedirea riscului producerii unui
„prejudiciu material viitor și previzibil", constând în ridicarea/blocarea autoturismului reclamantului și a plății unor taxe de ridicare/deblocare în vederea eliberării sale, acesta a învederat faptul că este proprietarul autovehiculului cu nr. (...), iar datorită numărului mare de autovehicule care circulă în M. C.-N., corelat cu numărul redus a locurilor de parcare, a fost și va fi forțat, în anumite ipostaze, să oprească/staționeze, fie chiar și pentru durate foarte scurte, în anumite zone în care, potrivit H. C.-N. nr. 4., autovehiculul ar putea fi ridicat sau blocat.
Aceasta întrucât recurentul este student al F. de D. din cadrul UBB C.-N., fiind de notorietate inexistența unor locuri de parcare suficiente în zonă. De altfel, în dosarul de fond, au fost depuse înscrisuri care atestă că autovehiculul reclamantului a fost anterior ridicat de către R. C. ca urmare a staționării în acel loc, datorită faptului că, la ore de vârf, este realmente imposibil a găsi alte locuri de parcare. În arătarea locurilor în care uneori reclamantul este forțat să staționeze/oprească, la dosarul cauzei s-au depus și fotografii, necontestate de către pârâți.
În această ambianță, corect se concluzionează că, în situația în care executarea H. C.-N. 4. nu ar fi suspendată, ridicarea autoturismului reclamantului este previzibilă și ar cauza un prejudiciu material cert (contravaloarea taxelor de ridicare/deblocare a acestuia).
Prin urmare, sunt îndeplinite și cerințele prevăzute de art. 2, alin. (1), lit. ș) din L. nr. 554/2004, motive pentru care, în baza prev. art. 312, art. 304 pct. 9
C.pr.civ., art. 14 alin. 4 din LCA, recursul va fi admis, cu consecința modificării sentinței, în sensul admiterii acțiunii și a dispunerii suspendării executării HCL nr. 4., până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare.
De asemenea, se va face aplicarea prev. art. 274 alin. 1 C.pr.civ. , în privința cheltuielilor de judecată în fond și recurs, solicitate de către reclamant, acestea fiind în sumă de 15,45 lei, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul G. S. V. împotriva sentinței civile nr. 351 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T. C. pe care o modifică în sensul că admite acțiunea formulată de reclamantul G. S. V. în contradictoriu cu
C. LOCAL AL M. C.-N. ș.a.
Dispune suspendarea executării HCL nr. 4. până la soluționarea pe fond a acțiunii în anulare.
Obligă intimat la plata cheltuielilor de judecată în fond și recurs în favoarea reclamantului în sumă de 15,45 lei.
D. este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16 mai 2012.
Red.M.B./dact.L.C.C.
3 ex./(...) Jud.fond: G. G.
