Decizia nr. 48/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
D. CIVILĂ Nr. 48/2012
Ședința publică de la 17 Mai 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. U.
Judecător M. D.
Judecător R.-R. D.
Grefier M. T.
{ F. | }
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de pârâta A. DE P.
"A. I. C.", împotriva deciziei civile nr. 2770 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al Curții de A. C., în contradictoriu cu reclamantul P. V. A., având ca obiect suspendare executare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru intimat, avocat B. G., cu delegație la dosar.
Procedura de citare este { F. |legal} îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 alin. 4 C. Pr. Civ., raportat la art. 317 și urm., 320 C. Pr. Civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că prezenta contestație este legal timbrată.
Reprezentantul intimatului depune la dosar concluzii scrise.
Reprezentantul intimatului solicită respingerea contestației, conform motivelor invocate în cuprinsul concluziilor scrise, depuse la dosar.
Curtea reține cauza în pronunțare.
{ F. | }
CURTEA
Prin decizia civilă nr. 2770 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al Curții de A. C., a fost respins recursul declarat de A. DE P. „.-I. C. împotriva sentinței civile nr. 6441 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T. S. pe care a menținut-o în întregime.
S-a dispus darea în debit a reclamantului P. V.-A. cu suma de 6 lei taxă judiciară de timbru aferentă fondului.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele:
Reclamantul a urmat cursurile organizate de pârâta A. de P. A. I. C. B., fiind înmatriculat la forma de învățământ zi în F. de P., cursuri cu frecvență, seria 2009-
2012, specialitatea Jandarmi, specializarea Ordine și Siguranță P.ă și a fost exmatriculat pentru nepromovarea anului II (anul universitar 2010-2011).
Așa cum a constatat Comisia de disciplină numită prin dispoziție zilnică a rectorului conform Regulamentului privind activitatea profesională a studenților din
A. de P., în urma participării la sesiunea de examene și a sesiunii de restanțe, reclamantul nu a obținut calificativ de promovare la disciplina T. criminalistică.
Reclamantul a solicitat să i se permită reexaminarea dar, având în vedere prevederile regulamentare nu i s-a aprobat susținerea reexaminării la disciplina T. criminalistică, drept pentru care, în conformitate cu dispozițiile aceluiași regulament, situația acestuia a fost supusă analizei comisiei de disciplină menționate.
Hotărârea Comisiei de D. nr. 3. din (...) a fost pronunțată în conformitate cu prevederile Regulamentului privind activitatea profesională a studenților, după ascultarea reclamantului și studierea situației școlare a acestuia. Fapta a fost încadrată la dispozițiile art. 42 alin. (1) și (3) și art. 571it. b) din Regulament,
Comisia constatând că, în ce privește cauzele și condițiile care au generat și favorizat comiterea abuzurilor, "cauza determinantă a fost lipsa de interes în pregătire pe timpul anului universitar și a sesiunilor de examene" și propunând exmatricularea reclamantului.
Ca urmare, a fost emisă dispoziția ce face obiectul prezentei cereri de suspendare, de către R. A. de P. ,, A. I. C., dispunându-se exmatricularea studentului P. L. V. A. din anul 2, F. de P. - specialitatea Jandarmi - specializarea
,, Ordine și siguranță publică"; pentru nepromovarea anului II din motive imputabile și trecerea în rezervă în gradul de caporal - fiind obligat totodată la restituirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării.
Acțiunea reclamantului a fost întemeiată în drept pe prev. art. 14 din LCA, tribunalul admițând-o, constatând că prezumția de legalitate a actului administrativ emis a fost pusă serios sub semnul întrebării, prin criticile de nelegalitate invocate. Totodată, prima instanță a respins excepția necompetenței sale materiale, invocată de către pârâtă la fond, apreciind că această unitate de învățământ nu se încadrează în categoria autorităților centrale.
Prin recursul declarat, se reiterează, în primul rând, excepția necompetenței materiale a tribunalului, apreciindu-se că statuările primei instanțe, legate de încadrarea pârâtei este eronată, din perspectiva actelor normative care îi reglementează statutul și organizarea, al căror conținut este expus pe larg în motivarea căii de atac.
Curtea a apreciat că modul în care prima instanță a soluționat această excepție este corect, iar pentru a hotărî astfel, s-a luat în considerare împrejurarea că niciunul din actele normative invocate de pârâtă o califică pe aceasta ca fiind o instituție de nivel central.
Din contră, conform art. 1 alin. 1 din HG nr. 294/2007 privind organizarea și funcționarea A. de P. ,,A. I. C.":
„A. de P. "A. I. C.", înființată în baza Hotărârii Guvernului nr. 137/1991 privind înființarea A. de P. a M. de I., cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare A., cu sediul în municipiul B., A. P. nr. 1 A, sectorul 1, este instituție publică de învățământ superior acreditată, din rețeaua de învățământ de stat, cu personalitate juridică, parte integrantă a sistemului național al studiilor universitare.";
Fără doar și poate că pârâta este o autoritate publică în înțelesul definit de art.2 din Legea contenciosului administrativ însă, nu este o autoritate publică centrală. Ca și instituție publică, își are sediul în B., dar teritorialitatea sediului nu poate să îi confere calitatea de autoritate publică centrală.
După aceleași principii funcționează și restul furnizorilor de învățământ superior care își au sediul în alte localități decât B. și a căror infrastructură se regăsește în mai multe localități din țară.
În privința acestora există o jurisprudență constantă care le recunoaște statutul de autoritate publică, fără validarea statutului acestora de autorități publice centrale.
A. de P. nu are o competență teritorială bine delimitată. Ca organ administrativ nu își exercită atribuțiile într-un cadru teritorial bine determinat, ea nu are arondat un anumit teritoriu. Dimpotrivă diplomele eliberate își produc efectele oriunde. Exercitarea atribuțiilor sale nu este limitată la o parte a teritoriului statului.
A susține că o universitate sau o altă instituție publică care face parte din rețeaua de învățământ de stat este un organ central este însă exagerat. Organele cu competență centrală(națională, statală) sunt acele autorități administrative care fără excepție își exercită competența la nivelul întregului teritoriu al statului.
Nu toate autoritățile care își desfășoară activitatea în Municipiul B. sunt organe centrale
Prin urmare, instanța competentă material să soluționeze, în fond, acțiunea promovată de către reclamant este tribunalul, desemnat în baza prev. art. 10 alin. 1 și 3 din LCA, și nu Curtea de A.
Pe fondul cauzei, s-a constatat că motivele de nelegalitate invocate de către recurent se axează pe ideea neîndeplinirii condițiilor cazului bine justificat și a pagubei iminente.
Din această perspectivă, Curtea a constatat, cu privire la prima dintre acestea, că analiza ei se poate realiza numai printr-o cercetare a aparenței de nelegalitate a actului administrativ fiscal, fără a intra în cercetarea de fond a motivelor de nelegalitate invocate în cadrul acțiunii de fond.
Mergând pe acest raționament, reclamantul afirmă că în prezenta cauză aparența de nelegalitate se impune cu forța evidenței având în vedere următoarele aspecte:
A) Faptul că la nivelul A. de P. nu s-au implementat prevederile art. 15 din
Legea nr. 288/2004;
B) Faptul că programarea examenelor a contravenit prevederilor
Regulamentului de ordine interioară a studenților și din această cauză rezultatele sale au fost viciate.
C) Faptul că exmatricularea reclamantului nu a respectat prevederile Regulamentului de ordine interioară a studenților, apreciindu-se, în esență, că împrejurarea refuzării posibilității sale de a fi reexaminat este de natură să răstoarne prezumția de legalitate a actului atacat.
Argumentele reclamantului se sprijină pe încălcarea dispozițiilor art. 35 și 36 din Regulamentul de ordine interioară al studenților din cadrul A. de P. ,,A. I. C.".
Conform art. 35 din Regulament, "în perioada sesiunilor de examene, programarea examenelor se face în așa fel încât să se asigure un interval de cel puțin două zile între examene", iar potrivit art. 36 din același act "în sesiune a destinată restanțelor și reexaminărilor, studentul nu poate susține, în aceeași zi, două examene la discipline diferite".
Reclamantul a invocat încălcarea dispozițiilor regulamentare numai în ce privește programarea sesiunii de restanțe, în privința examenelor organizate în zilele de 6, 8 și 9 septembrie 2011.
Reclamantul susține totodată că interdicția ca studentul să susțină în aceeași zi două examene trebuie să fie interpretată în sensul că ar trebui asigurat un interval de cel puțin 24 de ore între fiecare examen. De asemenea, se arată că au fost încălcate dispozițiile art. 42 alin. (1) și (3) din Regulamentul de ordine interioară al studenților din cadrul A. de P. care prevăd sancțiunea exmatriculării pentru două sau mai multe examene nepromovate după sesiunea de restanțe, reexaminarea fiind posibilă numai pentru cei care nu au promovat examenul la o singură disciplină.
Plecând de la aceste premise, Curtea a reținut că art. 14 alin. 1 din Legea nr.
554/2004 prevede că pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ unilateral, trebuie să existe un caz bine justificat, corelativ cu necesitatea prevenirii unei pagube iminente.
Prin urmare, prima chestiune ce trebuie discutată este cea referitoare la "existența unui caz justificat", de natură să zdruncine prezumția de legalitate a actului administrativ și să fundamenteze o soluție de admitere a cererii de suspendare.
Așa fiind, se constată că cerința cazului bine justificat este reliefată prin prev. art. 2 alin. 1 lit. t din același act normativ, în sensul în care acesta este o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ.
Este adevărat faptul că actele administrative se bucură de prezumția de legalitate, care nu poate face obiectul analizei instanței învestite cu soluționarea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, însă nu este mai puțin adevărat faptul că această măsură trebuie privită ca fiind una de conservare, care se justifică în acele situații în care executarea actului, cu privire la care există o îndoială serioasă, ar fi de natură să producă o pagubă iminentă.
Or, nu pot fi ignorate apărările referitoare la nelegalitatea emiterii actului,
Curtea a constatat că ele nu au un caracter pur formal și, ca atare, s-a apreciat că se impune a fi constatată ca fiind îndeplinită cerința cazului bine justificat, chiar ca urmare a unei analize sumare, care respectă limitele impuse de textul art. 14 din LCA.
Desigur că o analiză detaliată a semnificației tuturor înscrisurilor întocmite de pârâtă cu ocazia examenelor date de reclamant nu poate fi efectuată în această procedură sumară, fiind atributul exclusiv al instanței sesizate cu acțiunea pe fond.
Desigur, nu poate fi înlăturată de plano prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, dar Curtea a apreciat că instanța care judecă cererea de suspendare nu trebuie să soluționeze fondul raportului juridic litigios, ci doar să aprecieze în ce măsură considerentele de nelegalitate invocate sunt de natură să producă „îndoiala serioasă";, reținându-se, prin prisma celor mai sus expuse, că aceasta este incidentă în cauză.
În aceste circumstanțe, aducerea la îndeplinire a dispozițiilor actului administrativ înainte de exercitarea de către instanță a controlului de legalitate, este de natură să producă consecințe greu sau imposibil de înlăturat în cazul anulării actului, motive pentru care se va aprecia că în cauză este incident textul art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
A.e considerente sunt cu atât mai valabile în cauză cu cât, până la momentul judecării prezentului recurs, a fost soluționată și acțiunea de fond a reclamantului, care a fost admisă, dispunându-se și reînmatricularea lui la cursurile F. de P. și continuarea studiilor în specialitatea Jandarmi, specializarea „Ordine și Siguranță P.ă"; în anul II, cursuri cu frecvență, seria 2009-2012, cu posibilitatea reexaminării acestuia la materia T. C. până la finalizarea studiilor universitare.
Ca atare, este evident că prezumția de legalitate a actului administrativ a fost cu temei pusă sub semnul întrebării și în cadrul cererii de suspendare, impunându-se oprirea imediată a tuturor demersurilor prin care această dispoziție poate fi executată, cu referire specială la derularea procedurii de stabilire și imputare a cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării.
Din această perspectivă, nu se poate susține că nu ar fi îndeplinită și cerința pagubei iminente, având în vedere caracterul executoriu al actelor prin care o atare procedură se finalizează, fiind în interesul ambelor părți ca actul să fie și să rămână suspendat, cu luarea în considerare a prev. art. 15 alin. 4 din LCA, până la clarificarea deplină a raporturilor dintre acestea.
Ca atare, în baza prev. art. 14 alin. 4 din LCA, art. 312 alin. 1 C., recursul pârâtei fiind respins, fiind făcută și aplicarea prev. art. 20 alin. 5 din Legea nr.
146/1997.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare A. DE P. „.-I. C., solicitând să se dispună admiterea acesteia pentru considerentele pe care le va expune în cele ce urmează.
În prealabil, înțelege să formuleze prezenta cale de atac extraordinară în condițiile în care, de la bun început, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența națională, contestația în anulare urmărește neregularitățile evidente privind actele de procedură și nu probleme de fond, astfel ca prin exercitarea sa să nu se deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt.
Solicită să se ia în considerare și faptul că, prin hotărârea pronunțată în cauza MITREA vs. România, 26105/03, la 29 iulie 2008, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu. C. a reamintit că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, conform căruia nicio parte nu este îndreptățita să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive și irevocabile, obligatorii, și, mai ales, nu în scopul de a obține o rejudecare și o nouă analiză a cauzei.
Puterea de control a instanțelor ierarhic superioare trebuie exercitată pentru a corecta erorile justiției, iar nu pentru a se efectua o nouă analiză a cauzei. Calea de atac nu trebuie să constituie un apel deghizat, iar posibilitatea de a exista două opinii diferite asupra obiectului cauzei nu constituie un temei pentru reexaminare. O excepție de la aceasta regulă se admite numai atunci când este justificată de circumstanțe riguroase și de substanță (cauza Ryabikh c. Rusiei). În orice caz, puterea de a iniția și de a admite o cale extraordinară de atac trebuie exercitată în așa fel încât să se asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru just între interesele im plicate în cauză.
Constatările C. sunt în acord cu reglementarea contestației în anulare în dreptul intern, ce are natura unei căi extraordinare de atac, de retracta re, care poate fi exercitata pentru motivele reglementate in mod exhaustiv în dispozițiile art. 317 (nelegalitatea citarii, la termenul când a avut loc judecata; încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competenta) și 318 Cod proc.civ.
(dezlegarea data recursului este rezultatul unei greșeli materiale; omisiunea cercetării unui motiv de recurs). A.e cazuri nu se referă la greșeli de judecată, motiv de reformare a hotărârii, sau la modalitatea de apreciere a probele administrate într-un proces (motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 11 Cod proc. civ., in prezent, abrogat).
Pe fondul contestației:
1. În sensul art. 318 C.proc.civ. prin greșeală materială trebuie să se înțeleagă greșeala de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții greșite. Prin urmare, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată, de interpretare a unor dispoziții legale sau de apreciere a probelor»
În sensul textului de lege menționat " greșeală materiala " înseamnă eroare materiala evidenta în legătura cu aspectele formale ale judecării recursului (cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv sau ca insuficient timbrat, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen sau ca a fost legal timbrat ) pentru verificarea cărora nu este necesara o re examinare a fondului sau o reapreciere a probelor. Legiuitorul nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs.3
O atare eroare trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs pentru a cărei verificare să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau reapreciere a probelor, cu alte cuvinte contestația în anulare prevăzută de art. 318 Cod procedură civilă este o contestație speciala, care urmărește neregularitățile evidente privind actele de procedură și nu probleme de fond, astfel ca prin exercitarea sa să nu se deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat sub motivul greșitei stabiliri a situației de fapt.
În fapt, instanța de recurs, soluționând recursul formulat de A. de P. "A. I. C." la sentința T. S. pronunțată în dosarul civil nr.(...) a reținut, după cum apare înscris inclusiv pe portalul electronic al instanței corespunzător dosarului cu nr. de mai sus, "respinge recursul declarat de AP Ale împotriva sentinței civile nr. 6441 din (...) pronunțată în dosarul nr.(...) al T. S. pe care o menține în întregime. Dispune darea în debit a reclamantului PVA cu suma de 6 lei taxă judiciară de timbru aferentă fondului. D. este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din (...)."
Din simpla lecturare a minutei deciziei pronunțate de Curtea de A. C. reiese foarte clar că s-a reținut că cererea introductivă a reclamantului nu a fost timbrată în mod corespunzător. Cu toate acestea instanța de recurs, în loc să constate incidența situației anulării cererii ca netimbrată, cu consecința inevitabilă a casării sentinței T. și respingerii cererii, a decis totuși să respingă recursul A. de P. și să mențină întocmai sentința instanței de fond.
Pe de altă parte, indicarea intimatului P. V. A. ca .reclamant" în soluționarea recursului ar putea duce la concluzia că instanța de recurs a reținut spre competentă soluționare cererea A. de P. având în vedere și excepția necompetenței materiale introdusă de instituția noastră. Dar aceasta nu ar justifica restul hotărârii pronunțate.
În aceste condiții este evident pentru noi că instanța de recurs a comis o greșeală materială majoră prin luarea în discuție de la bun început a cererii reclamantului având în vedere netimbrarea de către acesta, sau cel puțin timbrarea insuficientă, a cererii introductive în fața T. S.. Astfel, "darea în debit a reclamantului PVA cu suma de 6 lei taxă judiciară de timbru aferentă fondului" constituie în opinia noastră tocmai esența și proba greșelii materiale la care facem trimitere și care ne justifică prezenta contestație.
II. Instanța de recurs a înfrânt normele de ordine publică cu privire la competența de judecare a cauzelor privind contenciosul administrativ prevăzute la art.10 din Legea nr.554/2004 raportate la prevederile art.2 și urm. C. proc.civ.
Astfel, pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art.318 teza a II-a Cpr.civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis sa cerceteze vreunul din motivele de casare sau modificare; aceasta omisiune sa se fi produs din greșeală.
Fără a relua argumentele noastre din cuprinsul întâmpinării depusă la
Tribunalul Sălaj și al recursului depus la Curtea de A. C., am considerat că Tribunalul Sălaj a pronunțat o sentință cu încălcarea normelor de competență materială. Curtea de A. C. a trecut peste excepția necompetenței invocată de instituția noastră și a pronunțat o decizie fără a ține seama de argumentele A. de P.
"A. I. C.".
Arată doar că jurisprudența recentă s-a pronunțat în sensul că litigiile având ca obiect cereri de anulare ori suspendare a dispozițiilor rectorului A. de P. "A. I. C." de exmatriculare a studenților acestei instituții de învățământ, sunt de competența curților de A.
În acest sens solicită să rețină doar:
- dosarul nr. (...), înregistrat inițial la Tribunalul Argeș privind pe N. D. G. împotriva A. de P., a fost reținut, în recurs, spre competentă soluționare în primă instanță de către Curtea de A. P.
- dosarul nr. (...), înregistrat inițial la Tribunalul Argeș privind pe D. F. B. împotriva A. de P. a fost reținut, în recurs, spre competentă soluționare în primă instanță de către Curtea de A. P.
- dosarul nr. (...), înregistrat inițial la Tribunalul Dâmbovița privind pe I. N. M. I., împotriva A. de P., a fost reținut, în recurs, spre competentă soluționare în primă instanță de către Curtea de A. P.
- dosarul nr. (...), înregistrat inițial la Tribunalul Gorj privind pe P. G. F., împotriva A. de P., a fost reținut, în recurs, spre competentă soluționare în primă instanță de către Curtea de A. C.
Față de cele mai sus prezentate solicită admiterea in totalitate contestația in anulare ca fiind întemeiată, anularea deciziei contestate, iar, in rejudecare, admiterea recursului ca fondat sau in subsidiar pronunțarea unei soluții de casare cu trimitere spre rejudecare la prima instanță.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamantul P. V. A., solicitând respingerea contestației in anulare formulata de catre A. de P. "A. I. C." din B., fata de hotărârea pronunțata de către Curtea de A. C. in dos. nr. (...), ca fiind netemeinica.
Astfel, contestatoarea se afla intr-o grava eroare atunci când apreciază ca sunt întrunite doua elemente prevăzute de lege (art. 317-318 Cod pr. Civ) pentru admisibilitatea contestației in anulare, respectiv greșeala materiala si încălcarea normelor de ordine publica privind competenta materiala.
1. In ceea ce privește" greșeala materiala", tine sa precizam faptul ca in dos. nr. (...), recurenta a fost insasi contestatoarea, deci, aceasta a trebuit sa timbreze cererea de recurs, o eventuala netimbrate atrăgând , desigur, respingerea acestuia.
Daca, insa, instanța de recurs a constatat o greșita calculare a taxei de timbru de către subsemnatul, in fata primei instanțe, respectiv Tribunalul Sălaj, iar aceasta instanța nu a pus in discuție timbrajul, soluția legala pe care a avut-o la îndemâna Curtea de A. C. a fost darea acestuia in debit. A. lucru este clar reglementat de art. 20, alin 5 din Legea nr. 146/1997 : "In situația in care instanța judecătorească investită cu soluționarea unei cai de atac ordinare sau extraordinare constata ca in fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită in cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităților teritoriale subordonate M. Finanțelor P.e in a căror raza teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor bugetare ".
De asemenea, se arată faptul că intimatul a si plătit respectiva diferența de taxa de timbru, depunând dovada acestei plăti la dosarul amintit anterior.
II. In ceea ce privește "încălcarea normelor de ordine publica cu privire la competenta materiala", evidențiază faptul ca aspectele legate de competenta în acțiunile de contencios administrativ având ca obiect cereri de anulare ori de suspendare a dispozițiilor rectorului A. de P. "A. I. C." de exmatriculare a studenților acestei instituții de învățământ au fost tranșate prin D. nr. 941/(...) a Înaltei Curți de C. si J.
Astfel, prin respectiva decizie s-a soluționat conflictul negativ de competenta apărut intre Curtea de A. C. si Tribunalul Maramureș, in dos. nr. (...), Î. Curte stabilind competenta de soluționare in favoarea T. M..
Prin urmare, consideră ca argumentele invocate de către contestatoare în susținerea cererilor sale sunt evident netemeinice, motiv pentru care solicită respingerea contestația in anulare formulata de către aceasta. Fără cheltuieli de judecata.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
1. Având în vedere conținutul contestației în anulare, Curtea a reținut că demersul judiciar extraordinar promovat de contestatoare se axează pe prima ipoteză a art. 318 C., mai precis asupra motivului care vizează situația când dezlegarea dată în decizia atacată este rezultatul unei greșeli materiale și pe motivul prevăzut de lege al contestației în anulare generală în situația în care hotărârea contestată a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, motiv expres prev. la art. 317 alin. 1 pct. 2 C.
Pentru evaluarea ambelor ipoteze, dincolo de considerațiile specifice fiecărui motiv în parte, Curtea observă cu titlu general că, instanța de contencios european al drepturilor omului (C.), pronunțându-se în cauza Mitrea împotriva României, cererea nr. 26105/03, prin hotărârea din 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv ca instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental"; care poate conduce la arbitrariu.
Faptul că instanța care soluționează contestația si instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului este un caz tipic în care nu se justifica desființarea unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile. C. a apreciat, în considerarea prezumției de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură aceste hotărâri, și a securității raporturilor juridice, ca este incident un caz tipic în care instanțele au doua puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea si relevanta probatoriului. Or, in absenta unor circumstanțe excepționale - situații numite de C.
„. fundamentale"; ale hotărârii (e.g. neîndeplinirea procedurii de citare, cauza Tishkevich împotriva Rusiei; neparticiparea la proces a terțului ale cărui drepturi sunt afectate, cauza Protsenko împotriva Rusiei) - acest lucru nu justifica desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce a intrat în puterea lucrului judecat, prin intermediul contestației în anulare exercitată chiar de un particular care fusese parte la procedura.
2. În ceea ce privește primul motiv al contestației în anulare, în consens cu practica judiciară și doctrina de specialitate, Curtea reține că prin greșeală materială se înțelege o greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite.
Altfel spus, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța de recurs prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. În acest sens, legea procesuală are în vedere greșeli de ordin material cu caracter procedural, greșeli de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale incidente.
În speță, contestatoarea reproșează instanței de recurs că deși cererea introductivă de instanță nu a fost timbrată corespunzător de către reclamant, aceasta a pășit la judecarea recursului fără să dispună anularea ca netimbrată a cererii introductive.
Această susținere este fundamental eronată. Curtea reține că în consens cu prevederile art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru cu modificările și completările ulterioare, instanța de recurs a stabilit că pentru soluționarea cauzei în fond nu s-a făcut dovada plății taxei de timbru în cuantumul legal, dispunând în acest sens ca reclamantul intimat să facă dovada plății sumei de 6 lei cu titlu de diferență taxă judiciară de timbru pentru soluționarea în fond a cererii, sub sancțiunea dării în debit (f. 20 dos. instanță de recurs atașat).
Curtea observă că intimatul reclamant s-a conformat obligației impuse de instanța de recursa depunând la dosar chitanța în original cu care a făcut dovada plății sumei de 6 lei în contul bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază își are domiciliul (f. 28 dos. recurs).
Curtea mai reține că sancțiunea anulării ca netimbrate a acțiunii introductive de către instanța de recurs nu se impune deoarece legea privind taxele de timbru nu autorizează instanța de recurs decât să facă verificări asupra modului de stabilire a taxelor judiciare de timbru de către instanța de fond și să dispună măsurile corective fără să fie afectat dreptul de acces la instanță.
Din această perspectivă, Curtea reține că instanța de recurs, cu prilejul soluționării recursului intentat de contestatoare nu a săvârșit greșeala materială imputată de autorul contestației și pe cale de consecință, motivul prevăzut la art. 318 teza I nu este dat în cauză.
De aceea, pe baza acestor considerente, Curtea a statuat că primul motiv nu este întemeiat.
3. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv al contestației, Curtea observă cu trimitere la dreptul intern că prevederile art. 317 alin. 1 pct. 2 C. se referă la situația hotărârilor care au fost date de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Chiar dacă contestatoarea pare să sugereze că motivul contestației s-ar încadra în teza a II-a a art. 318 C., această susținere este eronată căci impoteza acestei norme legale nu este îndeplinită în cauză.
În acest context Curtea reține că, contestația în anulare specială întemeiata pe art. 318 C. poate fi admisă doar dacă instanța de recurs nu a analizat deloc un motiv de casare ori de modificare, deci când nu a răspuns (in considerente) deloc respectivului motiv de recurs.
O asemenea omisiune ar putea constitui, după împrejurări, chiar o încălcare a dreptului la un proces echitabil, care presupune ca motivele și mijloacele de apărare ale părților să fie analizate în substanță, chiar dacă această analiză nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument.
De altfel, atât doctrina cât și jurisprudența internă, în armonie cu principiile rezultate din jurisprudența C., apreciază că omisiunea cercetării unui motiv de recurs nu poate fi reținută atunci când instanța de recurs a grupat argumentele subsumate motivului de modificare ori casare și a răspuns printr-un considerent unic.
Atunci când instanța de recurs a analizat de fapt respectivul motiv de recurs, dar a ajuns la o concluzie defavorabilă recurentului, trebuie respinsă contestația. Și este așa, pentru că nu este vorba decât despre o cale de atac de retractare, prin care nu se poate obține o rejudecare pe motiv ca hotărârea irevocabila ar fi rezultatul unor greșeli de interpretare a probelor, ori de aplicare a legii.
Curtea observă că instanța de recurs a răspuns argumentelor și criticilor prezentate de recurentă în cuprinsul memoriului de recurs, mai ales că instanța de recurs a statuat în mod concret și explicit asupra excepției necompetenței materiale a instanței de fond, grăitor în acest sens fiind chiar redarea textuală a pasajelor relevante din motivare:
„Prin recursul declarat, se reiterează, în primul rând, excepția necompetenței materiale a tribunalului, apreciindu-se că statuările primei instanțe, legate de încadrarea pârâtei este eronată, din perspectiva actelor normative care îi reglementează statutul și organizarea, al căror conținut este expus pe larg în motivarea căii de atac.
Curtea apreciază că modul în care prima instanță a soluționat această excepție este corect, iar pentru a hotărî astfel, s-a luat în considerare împrejurarea că niciunul din actele normative invocate de pârâtă o califică pe aceasta ca fiind o instituție de nivel central.
Din contră, conform art. 1 alin. 1 din HG nr. 294/2007 privind organizarea și funcționarea A. de P. ,,A. I. C.":
,, A. de P. "A. I. C.", înființată în baza Hotărârii Guvernului nr. 137/1991 privind înființarea A. de P. a M. de I., cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare A., cu sediul în municipiul B., A. P. nr. 1 A, sectorul 1, este instituție publică de învățământ superior acreditată, din rețeaua de învățământ de stat, cu personalitate juridică, parte integrantă a sistemului național al studiilor universitare.";
Fără doar și poate că pârâta este o autoritate publică în înțelesul definit de art.2 din Legea contenciosului administrativ însă, nu este o autoritate publică centrală. Ca și instituție publică, își are sediul în B., dar teritorialitatea sediului nu poate să îi confere calitatea de autoritate publică centrală.
După aceleași principii funcționează și restul furnizorilor de învățământ superior care își au sediul în alte localități decât B. și a căror infrastructură se regăsește în mai multe localități din țară.
În privința acestora există o jurisprudență constantă care le recunoaște statutul de autoritate publică, fără validarea statutului acestora de autorități publice centrale.
A. de P. nu are o competență teritorială bine delimitată. Ca organ administrativ nu își exercită atribuțiile într-un cadru teritorial bine determinat, ea nu are arondat un anumit teritoriu. Dimpotrivă diplomele eliberate își produc efectele oriunde. Exercitarea atribuțiilor sale nu este limitată la o parte a teritoriului statului.
A susține că o universitate sau o altă instituție publică care face parte din rețeaua de învățământ de stat este un organ central este însă exagerat. Organele cu competență centrală(națională, statală) sunt acele autorități administrative care fără excepție își exercită competența la nivelul întregului teritoriu al statului.
Nu toate autoritățile care își desfășoară activitatea în Municipiul B. sunt organe centrale
Prin urmare, instanța competentă material să soluționeze, în fond, acțiunea promovată de către reclamant este tribunalul, desemnat în baza prev. art. 10 alin. 1
și 3 din LCA, și nu Curtea de A.
Curtea reamintește faptul că, potrivit art. 318 C., contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare strict circumstanțiată la motivele expres și limitativ prevăzute de norma legală, iar eventualele căi de aplicare extensivă a motivelor de admisibilitate expres si limitativ prevăzute de lege nu pot fi în niciun fel validate, având în vedere și considerentele hotărârii C. mai sus expuse.
Admițând contrariul s-ar pune problema încălcării principiului securității juridice și a încălcării prezumției absolute a lucrului judecat.
De altfel, unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate (C. cauza Brumărescu c. Romaniei, § 61).
Pentru respectarea acestui principiu, statele trebuie să depună diligențe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe și să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeași problemă (a se vedea, mutatis mutandis,
Gjonbocari și alții c. Albaniei § 66).
Față de cele ce precedă, motivul formal invocat de contestatoare pe temeiul art. 318 teza a II-a nu poate fi admis.
Și dacă am admite că, contestația în anulare s-ar încadra în dispozițiile art. 317 alin. 1 pct. 2 C. Curtea reține cu trimitere la literatura de specialitate că folosirea acestui motiv privește, de regulă, hotărârile nesusceptibile de recurs.
Totuși, este admisibilă exercitarea contestației împotriva hotărârilor de fond în situația în care în litigiul respectiv partea interesată, instanța din oficiu sau procurorul, după caz, nu au invocat excepția necompetenței materiale a instanței de fond.
Or, în speță așa cum rezultă din dosarul instanței de fond și din considerentele sentinței nr. 6441 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Sălaj, contestatoarea a invocat excepția de necompetență materială a acesteia instanțe, excepție care a fost respinsă motivat.
Cât privește contestația împotriva hotărârii pronunțate de instanța de recurs, sub aspectul dispozițiilor art. 317 alin. 1 pct. 2 C. aceasta nu poate fi admisă, deoarece prin stabilirea că instanța de fond, respectiv tribunalul - secția de contencios administrativ și fiscal, este competentă material în materia contenciosului administrativ atunci pe cale de consecință, competența ca instanță de recurs aparține curții de apel - secția de contencios administrativ și fiscal.
Prin urmare, într-o atare situație contestatoare nu poate repune în discuție pe calea contestației modalitatea în care instanța de recurs a stabilit competența instanței de fond, căci contestația este o cale de retractare și nu de reformare, iar cât privește stabilirea competenței instanței de recurs de a judeca recursul Curtea apreciază că reținerea cauzei spre competentă soluționare derivă tocmai din soluția dată asupra motivului de recurs ce viza necompetența materială a instanței de fond, așa cum s-a arătat în precedent.
Așa fiind, Curtea constată că nici motivul prevăzut la art. 317 alin.1 pct. 2 C. nu este dat în cauză.
Față de toate considerentele de fapt și de drept expuse în precedent, Curtea urmează ca în temeiul art. 320 C. urmează a respinge contestația în anulare.
PENTRU A.E MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge contestația în anulare declarată de A. DE P. „.-I. C. împotriva deciziei civile nr. 2770 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al Curții de A. C., pe care o menține în întregime.
D. este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 mai 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
L. U. M. D. R.-R. D.
GREFIER M. T.
Red.L.U./Dact.S.M
2 ex./(...)
Jud.recurs. M.H./M.B./F.T.
